Despre adevăr, iluzie, manipulare şi politicianul model

Iluzii - Desen  Ligia Maria Pascal   

Despre iluzie, adevăr, manipulare şi  politicianul model 

Libertatea omului este conjuncturală, dar într-o societate relativ  democratică, omul are cea mai mare libertate. Democraţia este regimul politic,   în concordanţă cu   mintea umană, am putea spune că  regimul politic este  croit după principul fundamental al    gândirii umane, a ceea ce Socrate numea  ca fiind raţiunea -  calea de mijloc,  nimic fără măsură. Democraţia este   un regim aflat într-un relativ echilibru, funcţionând la marginea haosului,  ,,un bazar de regimuri politice’’(Platon – Republica),    în  consonanţă cu mintea umană programată  să funcţioneze, la fel,  la marginea haosului. Deosebirea fundamentală între democraţie şi regimurile extremiste este că în vreme ce democraţia face  din fiinţa umană sau ar trebui să facă - un  om  liber, mândru, stăpân pe sine, lucid, mult aşteptat, regimurile  politice extremiste - fac din om    o fiinţă robotică, ajustat, în conformitate cu ideologia, pe un  pat al lui Procust.                                       

Omul este o fiinţă socială; el  poate fi  autonom, dar nu şi independent; în  orice societate el trăieşte într-un sistem de relaţii de interdependenţă,  de socializare, aşa cum este de pildă internetul şi Facebook-ul.

                                                                                                   Afirm că libertatea omului este conjuncturală şi  pentru asta voi argumenta  de ce. S-a dovedit că  în regimurile extremiste,   concentraţionare, omul  deşi este lipsit aproape complet de  libertate,  posedă o ultimă libertate  -  gândirea. Victor  Francl, şeful celei de-a treia şcoli vieneze de psihiatrie  după Freud şi Adler, a descoperit această libertate, pe când era închis în unul dintre lagărele de concentrare  naziste. Nimeni, absolut nimeni nu-i poate lua omului gândurile şi nici nu-l poate afecta ceva, dacă el refuză  să fie afectat de cele mai josnice umilinţe. Totuşi, omul trăieşte de când se naşte şi până moare într-o eternă închisoare: aceasta este închisoarea minţii sale. Care este marea libertate a omului? Noi credem că este cunoaşterea.   

Înţelepciunea populară spune că  peştele de la cap se impute şi de la coadă se curăţă. Ei bine, omul tiranic care este cel mai reprezentativ printre politicieni români, se crede, în  marea sa trufie pe care i-o conferă puterea,  de neatins. Orbit  şi surzit de propria sa  lăcomie, grăbit să acumuleze tot mai multă bogăţie, politicianul român   nu realizează  că fiecare act de corupţie înseamnă o lovitură de topor dată propriului copac în care s-a cocoţat.

Şi ceea ce este  mai grav, e faptul că guvernul  corupt nu are autoritate morală faţă de omul tiranic din diferitele eşaloane ale  instituţiilor statului. Pedepsele, destituirile nu stopează fenomenul, dimpotrivă îl amplifică. A pedepsi pe subordonat pentru o anumită faptă de corupţie,  când  tu eşti şi mai corupt  e un abuz de putere ce nu justifică ocuparea unei înalte funcţii politice. A justifica abuzul de a fi corupt, fără a fi pedepsit,  dar a-i pedepsi  pe corupţi, sub oblăduirea justificării că ai  fost ales de popor  e o josnicie   fariseică ce denotă mari deficienţe psio-mintale.

Numai un nevrotic, care nu-şi conştientizează nevroza, poate avea asemenea grave probleme imorale. La un asemenea om inteligenţa emoţională este nulă.  La şcoala de vară a PDL-ului, de la Constanţa, un lingău îl propunea pe Traian Băsescu  drept model de politician. Dar poate fi luat  …cel de-a treilea escu drept  model?  Da, dacă vedem într-un  panglicar , iluzionist  sau  manipulator - un model, atunci  putem admite după  aceste criterii ca fiind un model.  ,,Să trăiţi bine!’’ a fost cea mai cinică  lozincă,  care masca, pentru  Traian Băsescu  şi gaşca lui de mafioţi, în realitate, să  trăiască ei  bine.                             

Înţelepciunea e capacitatea omului de a decela binele şi răul. E  generată de luciditatea minţii  în relaţia cu lumea. Învăţătura şi  cunoaşterea  îl  fac pe omul tiranic  să se folosească de răul mai mare pe care îl află odată cu învăţătura.  Pentru omul de rând cunoaşterea e cel mai eficient mijloc de apărare  împotriva abuzurilor clasei politice  conducătore, devenită tot mai cinică şi mai înfumurată.                                         

  Numai iubirea de înţelepciune îl face pe omul drept cu  adevărat stăpân al binelui şi răului, îl face moral.  În   orice împrejurare, omul înţelept va încerca să facă binele, iar dacă nu va reuşi să facă binele, va  refuza să comită răul. Dar Callicles, singurul   personaj se pare,  inventat lui Platon, în Gorgias,  spune, de pe aceeaşi poziţie a politicianului, perfid şi lacom, că înţelepciunea est o imbecilitate. A fi drept şi bun  nu doar formal , ci în mod real, înseamnă a fi înţelept. A  părea în loc de a fi, asta te face să fii cu adevărat  imbecil, nu înţelept.                                                                                                         

Dacă am face un bilanţ al  guvernării democratice  pe perioada celor douăzeci de ani ce am afla? N-am  afla nici  o realizare de bine, ci numai rele  comise de politicieni, afaceri oneroase  şi scandaluri de corupţie.  Am afla că  bilanţul economic al României se încheie mereu în roşu,  că România întreagă se deplasează spre roşu. Cum să oprim deplasarea spre roşu a României?  Singurele forţe, care se fac vinovate de ,,deplasarea spre roşu’’ a  României sunt cele politice.             

Ce este de aşteptat în urma acestor guvernări corupte şi  iresponsabile? Ce este de aşteptat  când politicianul în genere, ocrotit de sacra imunitate,  ca o divinitate…, este imposibil de   judecat drept  de  tribunalele ţării? 

Este de aşteptat  resurecţia mişcărilor extremiste de dreapta şi de stânga,  pământul ţării se va umple din nou  cu muşuroaie de furnici roşii. Atenţie la pericolul muşuroiului cu furnici roşii! La apusul  democraţiei,  se arată, strălucitor  şi   ameninţător -  orizontului roşu.           

Pe acest fond de mizerie morală  s-au dezvoltat concomitent -  extrema stângă şi extrema dreaptă. Dacă cea stângă, subordonată în mod absolut Moscovei, a fost scoasă  în afara legii, cea dreaptă şi-a amplificat ascensiunea politică –  asasinatul politic de care s-a folosit a fost  justificabil chiar şi pentru unii intelectuali de vază,    mobilizator pentru masele oprimate de politicianul lacom  şi perfid  al acelor vremuri.  Să ne amintim  că cele mai  mari realizări ale politicienilor  din acele vremuri  erau faimoasele bătăi cu flori la şosea.

În cele din urmă, datorită armatei roşii, a câştigat extrema stângă. Nostalgia experienţei comuniste persistă încă la  multe generaţii şi  este tot mai contagioasă în condiţiile recesiunii economice provocate de criza economică mondială.                             

O democraţie puternică se sprijină pe o clasă de mijloc puternică, o clasă care ocupă în societate o proporţie semnificativă, de peste 70-85  %, în vreme ce extremele, bogaţii şi săracii reprezintă  procente de 15 -30 % . La noi, procentele  sunt inversate, 70-85 la sută  sunt  săraci, în vreme ce bogăţia şi sărăcia extremă  este concentrată  la  procent de  15-30 la sută.            

În general, într-o societate  sărăcită economic şi implicit moral      infracţionalitatea, criminalitatea şi delincvenţa juvenilă  creşte  în procentul cel mai mare , la cele două extreme sociale; la săraci din cauza nevrozei umilinţei  şi   a viciilor ( alcoolism,  droguri) ale părinţilor genitori şi ale progeniturilor, iar la cei bogaţi din marea lor infatuare şi marele lor plictis. Ambele extreme nasc pe omul tiranic. 

            Pentru  tema Republica, comportamentul lui Socrate este paradoxal. Te întrebi cum de l-a pus Platon, discipolul lui cel mai fidel,  pe Socrate în personajul  din Republica să comită erori, să se folosească de sofisme,  să fie gata-gata să abandoneze concurenţa ştafetei lampadophoria?                                                                                          

Socrate, care în Criton refuza categoric judecata celor mulţi şi pleda pentru capacitatea individului de a  merge pe calea raţiunii şi adevărului,  în Republica, după cum observă Glaucon, emite judecăţi comune, specifice mulţimii. Şi lucru cel mai ciudat e acela că nu Socrate se foloseşte de dialectică sa, ci Glaucon, ca şi cum rolurile s-ar fi schimbat. Îl bănuim pe Platon în personajele celor doi fraţi ai săi Glaucon şi Adeimantos.        

            În Republica, se pare că discipolul cel mai fidel, Platon, l-a trădat. Socrate este adeptul societăţii deschise, Platon este adeptul societăţii închisese. (Anton I. Adămuţ, Seducţia ca spaţiu al cenzurii, 2004). Se ştie  despre Platon că  admira dictatura  spartană. Prin urmare, cetatea imaginată de Socrate pare mai degrabă al lui Platon, decât al lui Socrate.              

            Ne putem dumiri, de ce Socrate nu mai e Socrate, din chiar deplasarea lui, de la Atena la Pireu (el care  refuza  să părăsească cetatea de data asta a plecat, s-a înstrăinat, nu mai era acel  Socrate din cetate,  care moşea adevărul prin negativitatea sa deconcertantă). 

                                                                                                            Tema politică este mai întâi  o înstrăinare de filosofia sa,  e o temă nouă în care Socrate se iniţiază. De aceea Republica începe cu propoziţia: ,,Am coborât ieri în Pireu…’’ Republica este o ,,coborâre’’, din logica raţionalităţii în cea a sofisticii. Discursul lui Socrate abordează un subiect nou, nediscutat  până atunci de Socrate. Odată coborât în Pireu, Socrate începe să se iniţieze în hăţişul de enigme sociale ale dreptăţii. Drept înseamnă ,,a face’’ sau ,,a fi’’? 

            Aici, Socrate abandonează treptat dialectica şi maieutica şi se lasă tot mai mult prins în mrejele imaginarului, a iluziei şi utopiei. Pentru Socrate, dar şi pentru ceilalţi convivi , construcţia politică e o nebuloasă, pe care înţeleptul grec   încearcă s-o pătrundă şi să-i dea arhitectura ideală.

            Părăsind cetatea el şi-a  abandonat daimonul – acel duh al raţiunii care îl oprea să comită hybris-ul. Eliberat de acest  veghetor, Socrate se transformă dintr-o maşină de înţelepciune – într-o maşină de imaginaţie, care odată pornită nu mai poate fi oprită până nu-şi termină programul. E  o  maşina de produs iluzii şi pseudofilozofii.    

                     Să fie oare imaginarul o raţiune mai înaltă decât  gândirea realităţii? Să fie Republica lui Platon  o gândire dincolo de realitate?  Aşa se pare,  de vreme ce Republica lui Platon e imaginară.  Dar, o gândire dincolo de raţional şi de real, nu este ea în sine  dăunătoare omului, nu semnifică ea răul? Numai dacă este iluzorie şi utopică!             

  Există, însă, un imaginar al realului , dincolo de realul cunoscut, un imaginar  care deschide noi  orizonturi cunoaşterii binelui şi răului. A imagina înseamnă a gândi un viitor ,,mai bun.’’ Or, aici e marea eroare a ideologiilor  în general, şi, în special, a celei marxiste – au confundat imaginarul ideal cu  imaginarul real. Se ştie că întreaga natură e programată să meargă  pe calea de mijloc şi nu pe cea extremistă a idealului - pe dogma darwinistă a  selecţiei naturale ce ar promova pe cei mai bine dotaţi.                   Realitatea a demonstrat că la orice specie e promovat individul de mijloc şi nu cel mai bine dotat. Extremele sunt totdeauna mai vulnerabile decât comunul,   în procesul selecţiei naturale şi  de adaptare la mediu. 

            Cu atât mai mult fiinţa  umană trebuie să meargă pe calea de mijloc a raţiunii.  Un adevăr  este util , o iluzie este complet  dăunătoare. Cu atât mai dăunătoare este o utopie. Iluzia vine de la latinescul ,,illudere’’ care semnifică ,,a păcăli’’, iluzia este înşelătorul, despre  care afirma Socrate că, mereu ne însoţeşte. Platon o numeşte în Republica 382 a,b, c ,  ,,minciuna autentică’’.

            Iluzia este o magie a cărei victime devenim  şi a cărei putere înşelătoare este imposibil de învins. Iluzia are ca fundament constitutiv imaginaţia, pornită din dorinţa erotică de înnoire creativă a fiinţei umane, este  creaţia ca funcţie a irealului şi a magiei.  Credinţă  într-un ideal mistic  generează o  preeminenţă a ideilor unui idealism mântuitor.

            Filosoful ocazionalismului, Nicolas  Malembrache numeşte imaginaţia ,,nebunia logicii.’’ Poate că  i9maginarul este o nebunie a logicii, dar fără această ,,nebunie a logicii’’ , omul  ar fi stagnat într-o stare de semi-animalitate. Oare din acest punct de vedere,  imaginaţia combinatorie şi creatoare nu este superioară gândirii raţionale?

            David Hume a subliniat că asocierea ideilor fiind o capacitate a minţii imaginative a omului  este o  sursă  a reperării legilor naturii şi a unor strălucite invenţii. Kant va sesiza  capacitatea de sinteză a imaginaţiei umane.             Imaginaţia creativă este o putere pozitivă. Prin simetrie antinomică, trebuie să acceptăm şi  inerenţa unei  imaginaţii rele  cu o putere negativă,  dăunătoare,  înşelătoare şi distrugătoare  ca o variabilă a răului, a satanicului.  Aceasta este iluzia ca ideologie  şi utopia,  ca societate,  a iluziei respective, transpusă în practică. Cel mai mare rău al democraţiei este   manipularea  prin iluzionare.                                                                                                                    A da   doi peşti şi-o  pungă de mălai  la alegeri pentru scaunul prezidenţial, pentru ca apoi ,  ajuns la  putere, să fure milioane de euro,  e o practică  care duce încet dar sigur la  reacţii extremiste.   

 Pentru omul sărac, punga portocalie, verde  sau cum şi-or mai schimba părul, dar năravul ba, aceşti  lupi  pedelişti  este echivalentul votului.  Schimbarea în verde  a PDL-ului  denotă cât de aservit este UDMR-ului( verdele e  una din  culorile  drapelului Ungariei) , într-atât de aserviţi,  încât  sunt gata să vopsească toată  ţara în verde. Începutul l-a  făcut Pinalty , primarul de la Piatra-Neamţ.                       

Am auzit  o ţărancă care nu a primit  punga  verde , afirmând  invidioasă: ,,Să  aştepte ei c-am să-i mai votez!’’  S-a instaurat deja o  practică absurdă, în care votarea  devine , la fel ca în epoca  tenebrelor,  o   formalitate:  ,,Te votez la guvernare  să stai,  dacă-mi dai mălai!’’           

 Mizeria morală, la care ne împinge această administraţie imbecilă se vede în  rezultatele dezastruoase de la bacalaureat. Tinerii sunt marcaţi  psihic de comportamentul imoral  al clasei noastre politice şi cred, tot mai mult că, într-o astfel de ţară, în care la rang de virtute este ridicată hoţia, înţelepciunea este o imbecilitate.                         

                                                           

            Prin puterea ei înşelătoare, iluzia compromite grav căutarea adevărului. Pe conceptul iluziei, acest  înşelător  care mereu ne însoţeşte şi-au construit scepticii doctrina. Religia, ideologia în general, dar mai cu seamă  ideologia  marxistă în special nu-şi bazează însă  iluzia pe înşelăciunea simţurilor, cum sunt văzute   în viziunea sceptică, ci pe înşelăciunea raţiunii  de către imaginar.  Iluzia nu se poate confunda cu eroarea, căci eroarea de judecată poate fi corectată , dar iluzia  persistă ca o vrajă –  e credinţa într-o idee şi credinţa nu poate fi supusă judecăţii tribunalului raţiunii.

            Kant va constata în Critica raţiunii pure că raţiunea e ea însăşi producătoare de iluzii, atunci când depăşeşte câmpul experienţei şi confundă principiile cunoaşterii relative cu principiile obiective ale lucrului în sine. Această iluzie o consideră naturală şi legitimă fiindcă răspunde nevoii necondiţionate teoretice şi practice de Dumnezeu , suflet şi lume. În iluzie este  încorporată un mare procent de  dorinţă.  Asta îl orbeşte pe om şi-l face să  confunde dorinţa cu adevărul  şi cu realitatea. Comiterea hybrisului e consecinţa experimentării dorinţei iluzorii.                                                                

            

 În încercările şi experienţele sale ştiinţifice, dar mai cu seamă în cele social-politice şi istorice, omul caută adevărul care oferă siguranţă şi fermitate. Or, într-o lume relativă nu se poate un preţ absolut pe adevărul sigur şi ferm.  Ceea ce astăzi  un adevăr sigur şi ferm, mâine poate fi o sfruntată minciună, şi inerent   o mare deziluzie.

            De regulă, adevărul prezentat ca sigur şi ferm este o iluzie. Adevărul , fie şi cel relativ   se află între cele două extreme – siguranţă şi fermitate şi nesiguranţă şi absenţa fermităţii. Conform unei expresii des uzitate de common sense  şi consacrate ,,adevărul este totdeauna la mijloc.’’ Adevărul e mereu calea de mijloc a raţiunii. Totul e să aflăm calea de mijloc şi să nu ne lăsăm atraşi de căile  extremelor, unde adevărul e doar aparenţă.  Trebuie, permanent, să avem în vedere înşelătorul, chiar  dacă procentul de siguranţă şi fermitate a adevărului este de 99,99 %.

            Pentru om e un continuu joc între imaginar şi real, o continuă tentaţie a idealului. El vrea mereu să construiască un Turn Babel. Asta a fost, în fondul ei ascuns,  construcţia socialistă – un Turn Babel, cetatea ideală ridicată pe nisipurile mişcătoare ale unui abis.  ,,Noi ardem de dorinţa de a găsi un sprijin ferm, spune Pascal, o ultimă bază constantă, pentru a construi aici un turn care să se înalţe la infinit, însă întreaga noastră economie crapă şi pământul se deschide până la abis. Să nu căutăm deci nici siguranţă  şi nici fermitate.’’ (Lev Şestov - Noaptea din grădina Ghetsimani, Ed. Polirom , Iaşi, 1995, p. 29, add. Blaise Pascal - Cugetări [72])

            Dar de ce vrea Pascal să nu căutăm siguranţa şi fermitatea? Fiindcă acolo nu este adevărul. Siguranţa şi fermitatea poate fi doar o aparenţă a adevărului –poate fi şi cel mai adesea  o iluzie.                                  

            Idealismul  nu ne oferă adevăr sigur şi ferm. E doar o dorinţă arzătoare când dominantă nu mai este gândirea raţională ci cea imaginară-ideală. Când dorinţa este confundată cu adevărul – crezul omului devine mistic, iar el se transformă  într-un fanatic. Idealismul, în sensul lui cel mai comun, confundă imaginarul cu realul şi, prin asta, acordă o importanţă şi  valoare mai mare imaginarului decât realului.                     

     Orice ideologie, având drept funcţie fundamentală – politica şi socialul,  cu viziunea ideală asupra societăţii, nu poate oferi oamenilor  adevărul sigur şi ferm, ci minciuna. ,,Un adevăr  nesigur şi lipsit de fermitate spune Şestov, este o contradictio in adjecto, ori acestea sunt chiar semnele  după care poate fi recunoscută minciuna.’’ (ibid. p. 29).

            Un adevăr  sigur şi ferm are nevoie de confirmarea experimentală pe cobai. Or, a experimenta o idee, cum a fost cea marxistă, pe oameni, n-a făcut decât  să-l  reducă pe om,  de la statul de fiinţă umană, la cel de cobai.  Marxismul a făcut  din religie prototipul ideologiei, dar, prin asta a recunoscut că  ideologia marxistă este  un prototip al religiei.                                                                    

             Înstrăinarea lui Socrate de sine, mi-a indus  o adevărată stare de perplexitate, aflând,  cum acest campion al raţiunii s-a  lăsat sedus de imaginar în detrimentul  raţionalului  şi a realizat  Republica  utopică şi iluzorie.

            Dar mai apoi mi-am zis: dacă Socrate, sau, mai degrabă, Platon s-a lăsat sedus de  asemenea  idealuri, e de înţeles  cum a fost  posibil ca atâţia  intelectuali de vază ai secolului al XX-lea  să fie   seduşi de aceeaşi Republică utopică imaginată de Platon cu peste două mii de ani în urmă.

            Ce magie exercită ideologia  şi utopia de i-a făcut pe atâţia intelectuali din secolul XX, să abandoneze raţionalul în favoarea imaginarului idealist?  Un posibil răspuns îl găsim în Viitorul unei iluzii – al lui Sigmund Freud  -  magia e generată de dorinţa  inconştientă de a regăsi imaginea protectoare şi dătătoare de siguranţă a unui tată atotputernic.  

                                                                                    Teza lui Freud pare a fi confirmată de cercetările  istorice întreprinse de Fustel de Coulanges,  în Cetatea antică.      Să fie nevoia aceasta de siguranţă cea care ne induce o asemenea credinţă în ideologie.  Pater familias,   după cum spune Fustel de Coulanges, era  cel care exercita ritualul  religios  şi prin asta el era perceput  drept  Tatăl-zeu. ,, Această religie casnică nu avea nici reguli nici şi nici uniforme şi nici un ritual comun.   Fiecare familie îşi avea, în această privinţă, o totală autonomie. Nici o putere exterioară nu avea dreptul să-i reglementeze cultul sau credinţa. Singurul preot era tatăl; ca preot el nu recunoştea nici o ierarhie. […] Numai tatăl, singurul interpret şi singurul pontif al religiei sale avea dreptul să o transmită şi singurul învăţăcel, nu putea fi decât fiul său. Riturile, cuvintele rugăciunii, cânturile, care făceau parte esenţial din această religie domestică, erau un patrimoniu, o proprietate sacră, pe care familia nu o împărţea cu nimeni şi care nu putea fi dezvăluită străinilor.’’(Fustel de Coulanges , Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984, p. 58)

            Aceeaşi poziţie analogă regelui, ne spune Dodds,  este descrisă de Aristotel unde capul familiei este regele ei. Dacă , încă pe timpul lui Aristotel, Tatăl este perceput ca un rege, înţelegem de ce el a fost identificat de omul arhaic cu divinul.                             Comportamentul tiranic,  discreţionar a multor zei masculini este asociat comportamentului Tatălui-rege.  Dodds spune că statutul şi conduita lui Zeus-pater,  descris de Homer,  sunt copiate după modelul tatălui omenesc din epoca sa. La fel ca tatăl omenesc, Zeus-pater  este protectorul economiei domestice, patronul familiei,  păzitorul locuinţei şi al proprietăţii. Aşa se explică , spune Dodds , gelozia lui Zeus faţă  copii săi.                        

            Ca într-o uriaşă şi vastă mişcare în spirală  Tatăl – zeu , după ce atinge apologia cerească de Tatăl – Dumnezeu, revine în secolul al  XX-lea, sub oblăduirea ideologiilor – credinţe  drept Tiranul - Dumnezeu. Nevoia de siguranţă este o reminiscenţă a inconştientului colectiv, un arhetip , cum spune Carl Gustav Jung, din acele vremuri imemoriale când s-a născut  fenomenul religios în sânul familiei. Fiecare familie  avea o  zeitatea a ei, la care se ruga,  şi, un singur pontif –  Pater familias, perceput de familie , de soţie,  fii şi fiice ca zeu.

                                                                                                                                 Iată cum, toată această   mascaradă pedelistă vrea să   ne inculce, încet şi sigur,   ideea  unui Traian Băsescu –  politician model.          

Vernisaj cu bădărani

Vernisaj cu bădărani  

Prima oară când am început să filozofez s-a întâmplat prin anul 1985. Plecasem cu soţia mea, Maria, la  băile Olăneşti. Luasem bilete ieftine, adică în luna septembrie, când toată lumea  bună se retrăgea din vilegiatură. În anii epocii  de aur, tratamentul era de 18 zile, acum s-a redus la 14 zile. Ar fi trebuit să stăm trei săptămâni, dar, în vile  şi hoteluri,  venise frigul nopţilor de toamnă. În economia comunistă caloriferele rămâneau reci (epoca de aur intrase în declin).                           

După două săptămâni de  băut ape sulfuroase, plictisiţi de spectacolul naturii ( văzusem  aproape  tot  ce era nevăzut prin  împrejurimi, ba asistasem  şi  la  un spectacol cu Naarghita  celebra cântăreaţă româncă  de muzică indiană, acum uitată,  amintită  odată   la  Povestiri adevărate), am decis să plecăm.

În total, la Olăneşti sunt 30 de izvoare pentru varii afecţiuni, dar pentru bărbaţi, şi nu numai,  mai  era unul, al treizeci şi unulea,  la barul turn. Cum preţurile erau piperate, am fost  nevoit să  refuz tratamentul la acest  izvor.                            

Am vândut biletele de masă pentru  ultimele  patru zile la jumătate de preţ, la o pereche  sosită atunci. Ne-am  făcut bagajul şi ne-am culcat mai devreme, ca de obicei. La   ora două  dimineaţa  aveam autobuz de la Olăneşti spre Rm. Vâlcea, iar  la ora  patru tren  din Rm. Vâlcea spre Craiova. Mărturisesc, că spre deosebire de soţia mea,  am rău de noapte sau rău de somn, cum vreţi să-i spuneţi,  nu  pot să pierd o noapte fără să-mi pierd energia. 

Maria îmi spune că, după zodiacul chinezesc,  m-am născut în  cel mai slab moment energetic. Mă rog, aşa o fi, de vreme ce maică-mea la vârsta ei venerabilă are mai multă energie decât mine. La optzeci şi cinci  de ani, bătrâna  se învârte  ca  prâsnelul  prin grădină, nu stă o clipă locului, nu i-a  nici un fel de medicamente şi crede că cel mai bun panaceu e munca.             

Eu, după o noapte de nesomn mă simt ca după beţie, mahmur (îmi trebuie pe puţin două zile să mă refac). E semn că deşi mama  mea cea plină de energie m-a născut, astrele erau toate la apus (adică la minimum energetic), la naşterea mea. Aşadar,  zodiacul   chinezesc ,,m-a citit.’’    De aceea, călătoria de noapte este  pentru mine un coşmar dramatic.           

Noaptea aceea  nu  o bănuiam a fi un calvar. Să mă  trezesc la unu, să merg în staţie să prind autobuzul…era pentru mine  o alergătură epuizantă. Mă consolam totuşi cu gândul că voi  dormi în tren. Am ajuns la gară într-o stare de somnolenţă  avansată. Eram somnambul,  autist , un   zombi care executa  ordinele soţiei. ,,Ia bagajul! Du-l pe peron! Du-te şi ia bilete! Vezi ai grijă unde le pui să nu le rătăceşti!’’ Căscam şi  executam mecanic comenzile Mariei.   

Pe peron, frigul nopţii mă înţepa violent prin cămaşa subţire dar nu reuşea să mă scoată din starea de letargie. Abia aşteptam să mă văd  în compartiment  şi  să închid ochii,  chiar şi în poziţia aceea incomodă pe scaunul tare de clasa a doua nu era un culcuş  comod.

Am intrat în compartiment eu, soţia, o femeie în vârstă cu fiica ei. Bucuria mea! Cum nu mai erau alte persoane dornice să ne însoţească           m-am  întins  pe banchetă cu capul în  poalele soţiei. Pe cealaltă banchetă  s-au aşezat cele  două, mama şi fiica.                                                            

 Am stins becul şi cum era  ora când şi pe un paznic vigilent îl prinde somnul, toţi,  de parcă  am fi  fost narcotizaţi  sau am fi rămas fără aer, cum se întâmplă în accidentele aviatice, am căzut într-un somn greu, de plumb, ca să mă folosesc  de supra-tocită expresie, ,,de plumb’’, care sugerează  somnul profund.

Ei bine, cînd somnul  profund  vine, înseamnă că omul a intrat  în faza ultimă – aceea  a visului. Visam! Nu mai ştiu ce visam, când un ţipăt disperat m-a  adus din lumea de dincolo  în lumea reală. Am sărit  brusc în picioare, buimac şi zăpăcit. Un fum gros şi  puturos plutea în faţa mea. Sculat din somn nu realizam ce s-a întâmplat. Bătrâna lungită pe banchetă horcăia, în vrem ce  fiica ei striga disperată.  ,,Deschideţi fereastra! Apă!... Moare mama…’’ 

Deschid repede  fereastra şi desluşesc în faţa mea  un individ  gras, umflat parcă cu furtunul, blond, spălăcit.  Mă  privea indolent  cu nişte ochi mici verzi, ochi porcini - impasibili la toată  drama declanşată  de  fumul de ţigară. Individul fuma. Buimac de somn n-am ştiut cum să reacţionez. Mai  totdeauna,  ideea cea bună îmi vine mai tărziu, după ce  încep să meditez, indice că am stofă de filosof,  dar în acele momente mintea mea era  stand by şi  reacţionam cu încetinitorul.                                  

 Am deschis repede fereastra şi m-am  întors spre individ, dar obezul o ştersese hoţeşte, la fel cum se strecurase în compartiment. Bănuise că îmi venise  gândul cel bun – să-l  pocnesc în mutra lui  imbecilă.        

,,Mama suferă de astmă…şi e foarte posibil ca inima să-i cedeze. . ,,Aveţi o picătură de apă?’’ mă întreabă fata cu ochi mari, rugători.   ,,Doamne fereşte să facă stop cardiac, aici în  compartiment. Am oroare de situaţii  din acestea  morbide, n-am nici vocaţie medicală şi nici n-aş  şti cum să procedez. Îmi lipseşte simţul practic.     

Fata îi desfăcuse maică-săi  nasturii de la bluză, îşi  strecurase  mâna la pieptul bătrânei  şi-ii  masa disperată zona în care era  inima femeii  Mă  uit la Maria, ea se uită la mine. Nu! Nu, nu aveam nici o picătură  de apă.                                                                                        

Mă simţeam  jenat şi neputincios. Nu luasem apă cu noi.  Până la Craiova era o zvârlitură de băţ. Şi cine bea apă dimineaţa! Femeia culcată, galbenă ca ceara, aproape pământie  abia  îşi trăgea respiraţia .  ,,Vă rog, mergeţi şi căutaţi o picătură de apă…’’ îmi strigă disperată fata.                  

 Am  plecat. Deschideam uşa de la compartimente  şi întrebam ,,Are cineva  o picătură de apă? I s-a  făcut rău unei femei, are astmă!..’’   Nimeni nu răspundea. Unii mă  priveau  sictiriţi că-i deranjam din somn, alţii  îmi răspundeau ironici ori nervoşi că i-am trezit. Ridicau din umeri. Se întorceau pe partea cealaltă, îşi rezemau capul de suportul  banchetei şi plecau iar în lumea  viselor. Nimeni nu avea apă.

Unde să găsesc apă? La WC  nici vorbă. Pe vremea aceea a  declinului comunist, ceferiştii  nu se mai  sinchiseau să pună apă  pentru spălat, darmite de băut, în trenul personal. Mizeria socialistă putea fi văzută,  în toată grandoarea ei, în toate  mijloacele de transport în comun,  dar   mai cu seamă în  trenurile personale.

După trei, patru compartimente, convins că a căuta apă într-un tren  personal  e o întreprindere absurdă, am renunţat. La capătul vagonului, individul întors cu spatele,  savura netulburat o  nouă  ţigară. M-am întors în compartiment! Altfel, aş fi fost nevoit să-i aplic o scatoalcă în mutra lui porcină.                

Am revenit jenat că n-am reuşit să-i fiu de folos femeii.  ,, Îmi pare rău. Nu găsesc apă!’’,  i-am spus fetei.  ,,Mama şi-a mai revenit… aerul curat  de-afară i-a făcut bine…’’                                                                   

Femeia stătea cu capul în poala fetei,  respira mai uşor. Şi culoarea feţei părea să-i fi revenit la normal. Mâna fetei continua  să-i maseze zona inimii.   ,,Lăsaţi doar geamul întredeschis!’’ m-a rugat  fata.   M-am sculat, am făcut sul   perdeaua de la  fereastră  şi am  folosit-o ca tampon între fereastră glisantă şi rama de sus,  suficient pentru a lăsa   aerul proaspăt să pătrundă în compartiment. Odată cu aerul pătrundea şi zgomotele de-afară,  aşa că mi-a luat adio de la somn.                               

,,Cum a putut individul să aprindă ţigara în compartiment cu geamul închis cu uşa închisă’’, întreabă revoltată  Maria. ,,Ei cum?’’  ,,Un individ cu cât se îngraşă  mai mult cu atât devine mai nesimţit. Un bădăran, la care nesimţirea e direct proporţională cu grăsimea,’’ am zis eu, emiţând prima   mea cugetare filozofică.                                                                    

 Am trăit multă vreme convins de acest  mare adevăr  filozofic general valabil, anume că  un individ cu cât se îngraşă mai  mult cu atât devine mai nesimţit. De atunci, i-am suspectat  pe toţii obezii   de  nesimţire. Nesimţirea, ziceam,  e direct proporţională  cu greutatea pe care o un  individ  peste standardul normal de greutate.

Pe vremea aceea, a  epocii de aur,  politica de stat a  înfometării populaţiei,   impuse de Ceaşcă şi comitetul său central , producea  puţini oameni graşi. Astăzi, însă, din nefericire şi eu mă număr printre ei. Totuşi, bunul simţ nu mi s-a atrofiat.

Atunci ce produce nesimţirea? Nu obezitatea, ci altceva îl face pe om nesimţit.               

    

Zilele trecute, un asemenea  individ avea să-mi probeze indubitabil, un alt adevăr universal valabil cu privire la nesimţire. Numai într-o proporţie  foarte  mică  supraponderalii corespundeau  cugetării mele. Cum aceştia tind, în zilele noastre să ia proporţii de masă,  kilogramele în plus  produc nesimţire, doar într-un grad mic. Cu adevărat nesimţit este parvenitul sau arivistul,   fie  de pe malurile Dâmboviţei, fie de pe  malurile Bahluiului.     

Zilele trecute,   poeta  ieşeancă,  Dorina Violeta Neculce,   m-a   invitat la Casa Pogor, la fosta sală a  Junimii, la  vernisajul pictorului Constantin Severin. Am pătruns cu emoţie , nu doar  pentru că era prima oară când puneam piciorul  pe-acolo, ci pentru că, acolo, la Casa Pogor,  ,,M. Eminescu, filosof’’(aşa semna la 29 mai 1870, în albumul asociaţiei ,,România’’), îşi  făcuse intrarea în lumea literară. Am făcut cunoştinţă cu gazda, d-na  Rodica Rodean,  cineva ne-a făcut poze, m-am uitat la tablourile expuse  şi apoi s-a făcut linişte. 

Criticul Valentin Ciucă a ţinut un mic  discurs în care a prezentat pictura ardeleanului Constantin Severin,  din Baia de Aramă ,actualmente stabilit în Suceava, ca o inspiraţie din Gauguin.  Artistul, emoţionat, după cum vedeam, după terminare  discursului  s-a îndreptat spre  un bărbat, dacă nu obez,  oarecum  corpolent, l-a luat de mână şi l-a postat în stânga lui. M-am gândit că e  un prieten, cunoştinţă veche.

În dreapta  lui se afla o doamnă mică de statură. Nu ştiam ce hram poartă. A început să  vorbească   şi mi-am dat seama că  şi această doamnă trebuie să fie un om de cultură, un critic de artă. Ea a precizat că pictura lui Constantin Severin s-a inspirat din arhetipul jungian  şi a definit  pictura acestuia drept  o filozofie a   ,,expresionismului  arhetipal’’.  

Devenisem mai atent la ce spunea  doamna, când  corpolentul  din dreapta pictorului  a întrerupt-o brutal, fără să-i ceară acordul  şi a început să peroreze  despre  imoralitatea tineretului  de astăzi. Nu l-am mai ascultat. Mi-am îndreptat  privirile spre tablouri. De mine s-a apropiat o doamnă în vârstă, am aflat mai apoi că se numeşte Livia Ciupercă şi îmi zice: ,,Îmi venea să intervin  şi să-l opresc… pe acest…’’  Doamna se abţine să-i pună vreo etichetă.    ,,Dar cine e domnul?’’ ,, Nu ştiţi.’’ ,,E doctorul  Hortensiu Aldea, colecţionar de artă.’’

A, mă dumiresc  eu.  Aşa se  explică de ce pictorul  a mers la el, l-a  luat prieteneşte de mână şi l-a postat  în stânga lui. Pictorul vrea să-şi vândă tablourile  şi  este nevoit  să accepte abuzarea invitaţilor de  către acest bădăran  cu ifose de mare telectual.                                                    

,,E un bădăran, un trouble fête’’, îi spun eu  doamnei, ,,insul care strică buna dispoziţie, la orice distracţie. Şi doamna aceea mignonă, care a întrerupt-o, acest  individ cu peroraţia lui imbecilă, cine e?    E profesoară, doctor  în filologie, cu multe studii şi cercetări, şefă de promoţie la colegiul Racoviţă,   a venit cu studenţii la vernisaj.’’  ,,Şi cum e posibil  să nu  reacţioneze la  mojicia  acestui colecţionar?  A desconsiderat-o  în faţa  studenţilor ei, iar pe studenţi, adică pe generaţia tânără, i-a  admonestat, erijându-se în mare moralist, el,   un parvenit care a făcut avere, ştim noi cum…’’ Am plecat, împreună  cu doamna Livia Ciupercă, n-am mai  rămas să-i ascult  absurdităţile pe care le debita  preopinentul doctor , ajuns colecţionar de artă.   

 Cum poate să se manifeste astfel? Eu sunt  pentru prima oară aici, nu cunosc pe nimeni, decât pe doamna Neculce  şi nu pot să   fac pe-a cavalerul dreptăţii, dar, cineva ar fi trebuit  să-l admonesteze elegant  pe impardonabilul  bădăran. Chiar doamna profesoară pe care individul a anulat-o. Asta-i filosofia vanitosului - te anulez pe tine să mă  ridic pe mine. Bădăranul  nu a avut respect nici  pentru  femeie, nici  pentru  cadru didactic, nici  pentru   studiile ei cu atât   mai puţin pentru străduinţa profesoarei de  a ţine studenţilor o lecţie de cultură. Nu, el era cel important, cel căruia publicul , adică noi  nu-i  acordam suficientă importanţă:  ,,Sărut mâna coane Aldea!’’                                                                                                                                                                                                                                                   

  Pe drum,  spre casă mi-am revizuit maxima mea. Am ajuns la concluzia, că nu obezitatea, ci  bogăţia  îl face pe om bădăran.  Dar cum bogatul  e şi obez, maxima rămâne valabilă. Bogăţia, mai ales, bogăţia obţinută  prin mijloace ilicite,  îl umple pe individul parvenit de vanitate şi de nesimţire.  

Cu cât un individ devine mai bogat, mi-am  zis,  cu atât devine mai nesimţit în relaţiile cu ceilalţi.  E suficient ca un individ  să-şi cumpere o maşină mai  scumpă, atunci începe  să  creadă că este mai deştept,  cu exact 30  de centimetri (  distanţa de la  pământ la punte), faţă  de ceilalţi oameni.  Inflaţia minţii  îi creşte în aceeaşi proporţie cu starea de bogăţie. E o psihologie de bădăran, care se formează în  timp, pe de o parte provocată de propria inflaţie, pe de altă parte susţinută de lingăi, care îl  linguşesc.   Un individ, care se  îmbogăţeşte peste noapte din venituri ilicite, de regulă, acela este nesimţitul. Parvenitul din zilele noastre se  erijează pas cu pas în omul tiranic,  abuziv  şi bădăran.                      

  Nu pot să  trec peste incident. Mă obsedează ideea şi mă gândesc tot mai mult să scriu  la un pamflet. Nu pot să dorm. Trebuie să scriu despre asemenea specimene!      

O întreb pe poeta Dorina Neculce, dacă supăr pe cineva din Asociaţia Universul prieteniei, dacă am să  scriu un pamflet despre  colecţionarul-bădăran, Hortensiu Aldea. Nu, îmi răspunde poeta,   dar e  omul  care poate cumpăra jumătate de oraş. Au! Ca-n America lui Al Capone.  Ei, îmi zic eu,  o cumpăra gangsterul-colecţionar  jumătate din Iaşi, dar eu fac parte din cealaltă jumătate, aceea pe care indivizi de tipul lui Aldea,  nu o pot cumpăra.

Îmi amintesc de cartea ,,Miliardarii  şi mieria lor morală’’ , a unui coleg de facultate şi de breaslă al lui Păunescu, a  ziaristului  Dumitru Constantin. Vorbind despre Zaharoff, autorul afirmă că  ,, filosofia lui   continuă   să facă mulţi  aderenţi’’. Da, bogăţia  atrage ca muştele la miere şi  bogaţii îşi formează imediat o anume filozofie, aceea al lui Callicles, care-i spunea înţeleptului Socrate,  că   înţelepciunea  este o imbecilitate. Se formează  astfel o filozofie  a bădăranilor, care contestă tocmai fundamentele înţelepciunii.  Eu sunt cel ce sunt, adică  un fel de dumnezeu , care poate cumpăra ,, jumătate din oraş’’ sau chiar  oraşul întreg,  a cărei vocaţie este filosofia  machiavelică a omului lipsit de scrupule  şi de umanitate, pentru care unica valoare este banul.   

În aceeaşi filozofie  a bădăranilor se înscriu politicienii, pe care noi, inocenţi şi creduli,   îi alegem ca  pe cei mai drepţi, iar  ei servesc interesele  lor şi ale  bogaţilor care  i-au corupt. Cum spunea G. B. Show, în celebra sa piesă de teatru, Major Barbara. ,,Iar dacă alţii doresc altceva, care-mi  va micşora dividendele, atunci vei recurge la poliţie, armată.  În schimb, ţi se va acorda protecţia ziarelor mele. Şi tu vei putea savura  că  eşti un mare om de stat.’’

Iată cum, un bădăran  ca cel de-al  treilea   … escu, care a  ajuns   mare om de stat - primul  om în statul român, cu ajutorul unor asemenea  îmbogăţiţi. Fără îndoială că realegerea lui Traian Băsescu  poartă girul  unor asemenea parveniţi  bădărani. Altfel, nu se explică logica  cu care politica portocaliilor  este îndreptată împotriva propriului popor.

Traian Băsescu plăteşte acum ,, mogulilor’’ săi,  realegerea în funcţia  de preşedinte. A lua de la cei mulţi şi a da celor puţini, iată politica lui de haiduc reconvertit  sau de  pirat îmbogăţit. Toată filozofia bădăranilor  se reduce la excrocherie şi abuz de încredere. Logica lor este aceea a  minciunii - sofistica, în  care  individul bogat ca şi cel  ajuns la putere  crede că  ,,este măsura  tuturor lucrurilor,  a celor ce sunt pentru că sunt şi a celor ce nu sunt, pentru că nu sunt.’’                              

  Pentru politicieni, a face  din  negru alb şi din alb negru sau din ţânţar armăsar ori din armăsar ţânţar ţine de această filozofie a omului-bădăran pentru care bunul simţ şi înţelepciunea  sunt imbecilităţi  pentru omul comun.       

Pictura-pamflet a pictorului Ştefan Potop cu Pinalty ţinând-o în braţe  pe Elena Udrea este  sugestivă. Expoziţia cu realizările  oraşului  pe care a iniţiat-o pictorul  nemţeam  ar fi  trebuit să se intituleze ,,Vernisaj cu bădărani.’’