#DEMOCRAȚIA ESTE CALEA MIJLOC A POLITICII

Calea de mijloc este singura cale rațională; cine iese din calea de mijloc, avertiza filosoful francez Pascal, iese din rațional, din adevăr și din uman.

Unii numesc Democrația balans între extreme; când Democrația se balansează prea mult, există riscul ca toată scena politică să eșueze în #anarhie sau în #teroare și #dictatură.

Vasile Anton Ieșeanu, 13 septembrie 2017, Iași

ISTORII CARE SE REPETĂ ȘI ISTORII CARE NU SE REPETĂ

             Pe aceste viziuni deterministe  ale  filozofilor  germani, în speță Hegel  și Marx,    s-au construit marile ideologii ale lumii - fascismul și comunismul. Omul de rând, ființa umană, nu mai reprezenta nimic sau aproape nimic, cel mult o simplă piuliță în marele angrenaj social, de care conducătorii se puteau lesne lipsi. Așa au fost inițiate, prin „genialitatea” celor doi gânditori germani, premisele creației prin distrugere. 
              Omenirea secolului al XX-lea fost martoră a distrugerii săvârșite de fascism și comunism în proporții apocaliptice și moartea a milioane de oameni. Lagărele de exterminare naziste și sovietice vorbesc de la sine de „marea forță care este creatoare, prin chiar spiritul său distructiv”, viziune exaltată de Nietzsche și Bakunin.

Din aceste motive, mulți cred că istoria se repetă și nu tocmai ca o eternă reîntoarcere, ci cuprinde evenimente noi, deși unele se repetă. Unele fapte istorice, prin analogie, ne conduc spre asemenea fatalități.

Cum să nu-l șocheze, pe cel care cunoaște istoria, asemănarea izbitoare între cei zece ani ai lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu și camarila regală și cei zece ani ai lui Traian Băsescu cu Elena Udrea și gașca (uneori numită și camarilă) portocalie? Dar dacă am admite că totul așa a fost să fie, că istoria se repetă într-o vastă spirală a timpului, dacă îmbrățișăm ideea de necesitate istorică și existența „unor scheme sau regularități” în devenirea istorică, ar trebui să-i absolvim și pe Carol al II-lea și pe Traian Băsescu de orice responsabilități ale guvernărilor lor.

                Dar pot fi cei doi absolviți de vină și de responsabilitate?! Asta înseamnă să credem că istoria are o direcție impusă oamenilor de forțe impersonale și se desfășoară după un anume determinism, care induce ideea repetării evenimentelor, ba chiar aceea a fatalismului, atât de mult îmbrățișat de români. 

                 În aceste condiții deterministe, noi suntem actori sau spectatori a unui teatru absurd, simple păpuși mânuite de Marele Păpușar, într-o vastă dramă cosmică. Dar asta presupune că oamenii sunt lipsiți de rațiune și de valorile morale impuse de rațiune - dreptate, adevăr, frumos, bine și așa cum judecau istoria Hegel și Marx, oamenii sunt niște ființe tâmpe, lipsiți de capacitatea de a gândi și simți ce e bine și ce e rău pentru ei.

               De ce lucrurile acestea nu s-au petrecut la fel în toată lumea? De ce doar în estul Europei?  De ce Anglia, America, Danemarca, Elveția și alte state europene  au fost exceptate de la asemenea „creații prin distrugere”, dacă legitățile istoriei sunt universale?  

               Dacă aceste principii generale nu sunt aplicabile lumii întregi și nu se pot aplica nici măcar indivizilor umani ai unei societăți, spune reformatorul englez Godwin, atunci ele nu sunt deterministe ci doar iluzorii sau utopice. Și asta pentru că populațiile lor manifestă o aversiune înverșunată față de extremism. 

           Prin urmare, istoria nu este deterministă, nu este direcționată de legi universale și este supusă voinței și alegerii libere ale oamenilor dintr-o comunitate sau alta. Doar istorici, sociologi sau gânditori dominați de dogmele determinismului metafizic sau „științific” ar putea nega aceste acte libere ale unor comunități în raport cu altele supuse „necesității istorice”.(fragment din eseul LIBERTATE ÎN IADUL DE LUX )

Vasile Anton Ieșeanu,  30 decembrie  2015, Iași   

Politica lui Traian Băsescu - O MARE ȘI GOGONATĂ MINCIUNĂ

Un adevăr  este util, o iluzie este complet  dăunătoare. Cu atât mai dăunătoare este o utopie. Iluzia vine de la latinescul ,,illudere’’ care semnifică ,,a păcăli’’, iluzia este ,,înșelătorul” despre  care Socrate afirma că mereu ne însoţeşte. Platon o numeşte în Republica 382 a,b, c ,  ,,minciuna autentică’’.

A eticheta este foarte ușor.  Este  la fel cu a  pune porecle. Este o figură de stil  de genul imprecației, metaforei sau metonimiei. Etichetarea te scutește de a   gândi,  de a judeca, de  a deduce  logic. Etichetarea, uzitarea cu obstinație a imprecației, a metaforei  și metonimiei ca - țigancă împuțită, găozari, maimuțică, bârfitor este tactica  insului lipsit de cultură, instinctual și perfid.  Sau,  în cazul lui  Patapievici, în Politice   „popor de grobieni”, ,,inimă ca un cur”, ,,radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei”,                 ,,trecutul oricărui român numără un număr nesfârșit de țoape”, „oamenii valizi din România de azi sunt tâmpii, flecarii, estropiații, gângavii, crapuloșii”; toate aceste etichetări  imprecative, lipsite de argumentația  rațională,  se constituie în minciuni autentice.                                                                                                   

            Iluzia este o magie a cărei victime devenim  şi a cărei putere înşelătoare este imposibilă de învins. Iluzia are ca fundament constitutiv imaginaţia, pornită din dorinţa erotică de înnoire creativă a fiinţei umane, este  creaţia ca funcţie a irealului şi a magiei.  Credinţa  într-un ideal mistic  generează o  preeminenţă a ideilor unui idealism mântuitor.

       Filosoful francez, Nicolas  Malebranche numeşte imaginaţia ,,nebunia logicii’’. Poate că  imaginarul este o nebunie a logicii, dar fără aceasta omul  ar fi stagnat într-o stare de semi-animalitate. Oare, din acest punct de vedere,  imaginaţia combinatorie şi creatoare nu este superioară gândirii raționale?! În politică ,,nebunia logicii”  a  devenit un instrument de manipulare și aservire a alegătorilor.    

         David Hume a subliniat că, asocierea ideilor, fiind o capacitate a minţii imaginative a omului,  este o  sursă  a reperării legilor naturii şi a unor strălucite invenţii. Kant va sesiza  capacitatea de sinteză a imaginaţiei umane.                         

       Imaginația creativă este o putere pozitivă. Prin simetrie antinomică, trebuie să acceptăm şi  inerenţa unei  imaginaţii rele,  cu o putere negativă,  dăunătoare,  înşelătoare şi distructivă ca o variabilă a răului, a satanicului.  Aceasta este iluzia ca ideologie  şi utopie într-o  societate,  o  iluzie,  care  transpusă în practica politică, generează monștri și monstruozități. 
         Cel mai mare rău al democraţiei este   manipularea  prin  iluzionare.  Iar  iluzionarea  este  generată  de metaforă - cuvântul imagine care   induce magia asupra omul ignorant.

         A da   doi peşti şi-o  pungă de mălai   și a-l  iluziona cu  sloganuri de genul - să trăiți bine! -  la alegeri, pentru ca apoi, ajuns la  putere, să fure milioane de euro și să trăiască bine Traian Băsescu și camarila portocalie,   dovedește că ,, minciuna autentică”, de care   ne avertiza    Platon  cu  mai bine de două mii de ani,  e un  instrument  puternic  și periculos de manipulare   și  aservire a unui popor.                                                                                    Pentru omul sărac și ignorant  punga, portocalie, verde  sau cum şi-or mai schimba părul dar năravul ba aceşti  lupi  portocalii  și  etichetarea adversarilor  cu porecle, pe care  le uzitează la greu hăhăilă,  sunt  echivalentele  adevărului.  Omului  cu o cultură medie  trebuie să-i dea de gândit  minciuna autentică   și să întrevadă dincolo de  iluzionare - adevărul.                                                         

        Acum portocalii au îmbrăcat cămășile albe. Licheaua politică nu are culoare sau îmbracă toate culorile spectrului;  albul, ce ne induce iluzia  purității, ascunde în realitate,  o  mare abjecție morală.                                               

        Mizeria morală, la care ne-a împins administraţia imbecilă portocalie, verde sau a cămășilor albe  se vede în  rezultatele dezastruoase din țară. Tinerii sunt marcaţi  psihic de comportamentul imoral  al clasei noastre politice şi cred, tot mai mult că, într-o astfel de ţară în care la rang de înțelepciune  este ridicată hoţia iar  înţelepciunea este  catalogată drept o imbecilitate, nu mai pot viețui. De aceea au luat drumul bejeniei.                                                       

           Un individ,  lipsit de judecată  logică,   recurge cu ușurință  la imprecație, metaforă și metonimie  generând, în loc de adevăr,  doar  iluzii  și minciuni sfruntate.  Imprecația, metafora, metonimia sunt instrumente   uzitate de orice țață de mahala ce se ceartă cu vreo cumătră.                                                  

         Aceleași metode, de țață  de mahala,  sunt  uzitate ca  metodele de lucru de  Patapievici în Politice  și de Băsescu în politică.  Nu deducția logică contează, ci etichetarea adversarilor politici.                                                   

          Scoasă  din context,  sintagma ,,cadavrul din debara”  a devenit, pentru cei mai mulți, un atac la adresa  Poetului Național. Cu toate că, în realitate, Patapievici îi ia apărarea lui Eminescu în articolul ,,Inactualitatea lui Eminescu  în anul Caragiale” (Flacăra 1-2/2002), etichetarea metaforică a avut  un ecou mai puternic  și mai delirant, decât apărarea  lui Eminescu  în întreg articolul său.

     Este clar că a  uzita de  imprecație, metaforă, metonimie,  în mod excesiv,  poate  induce cititorilor,  respectiv auditorilor lui Băsescu,  concluzii contrarii, căci iluzia decurge  imediat din cuvântul-imagine, nu din cuvântul obiect.            

          A-l  numi pe  CRIN ANTONESCU  ,,bârfitor” ,  este  pentru omul ignorant un adevăr.  Nedemonstrat, însă,  este  o ,,minciună autentică”, cum o numește Platon.                                                                                                      Dar cine stă să mai judece  și să demonstreze?!   Etichetarea  metonimică  de gen ,,bârfitor”   îl situează   pe Traian   Băsescu, într-un  déjá vu, ca   promotor al adevărului, iar pe Crin Antonescu, un mincinos.  În realitate lucrurile stau taman   invers.                                       

           Cei care au  mintea lucidă  știu  că  PRIMUL MARE BÂRFITOR  AL ȚĂRII este  Traian  Băsescu; cei cu mintea îmbâcsită  de  portocaliu  jubilează cum  că  ce deștept e șeful.  În realitate,   toată deșteptăciunea politică, al   lui Băsescu, constă a  pune porecle.  La fel se petrec lucrurile și   în cazul cărții Politice a lui Patapievici.                                                                                   Chiar  dacă se justifică, în Cuvânt înainte la Ediția a doua, că instrumentele sale de lucru au fost ,,exasperarea și dezgustul”, tocmai aceste instrumente îl descalifică, fiindcă   o analiză  politică  realistă, asupra unui popor,  nu se poate fundamenta pe exasperare  și dezgust ci pe analiza lucidă, pe deducția logică și pe argumentul  rațional.
                                             

          Din aceste considerente, Traian Băsescu face casă bună cu Patapievici  și prin asta se aseamănă.  Cei care  se aseamănă se adună, totdeauna.                              

          Din aceste motive, îmi susțin aserțiunea  mea, anume că politica lui Traian Băsescu este,  la fel ca Politice  al lui   Patapievici,  -  O MARE ȘI GOGONATĂ MINCIUNĂ.
Vasile Anton, Iași, 16 iulie 2012  

Cine l-a ucis pe actor?

Moto: ,,Mă uit scârbit la tot, şi bun rămas!
Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?''  Shakespeare

Cine l-a ucis  pe actorul Emil Hossu? Eu cred că javrele ordinare, javrele portocalii, politrucii de  profesie, slugile băsesciene, maimuţele  care fac anilingus  pedeliştilor spre a primi, drept recompensă,  ,,banana'' portocalie. Acesta e răspunsul, acesta e adevărul!                                    

 Moare un mare actor, mor  oamenii prinşi în codul portocaliu  şi politrucii portocalii, agramaţi şi obsedaţi de guvernarea portocalie, lipsiţi de cel mai  elementar bun simţ, acela de-aţi scoate cuşma de pe capul prost când treci pe lângă un om mort,  îl împroaşcă cu lături portocalii.                       

,,Ieşi afară javră ordinară!’’ a îndrăznit să strige actorul  şi portocaliii l-au asasinat. Dar javra ordinară  stă, bine ascunsă, la Cotroceni, nu vine în Piaţa Universităţii. Poate să se  ascundă el  şi-n gaură de şarpe! De blestemul oamenilor  nu se poate ascunde,  de blestemul mulţimii sărăcite  nu va scăpa nici el, nici familia lui, nici camarila portocalie.                                                      

 Politrucii de profesie portocalii, zic că Antena 3 l-ar fi ucis pe actor Emil Hossu, fiindcă se uita  doar  pe acest  post TV al  Opoziţiei. Atât de imbecili pot fi aceşti  politruci  portocalii, atât de îndoctrinaţi  şi de  aserviţi  puterii portocalii, atât de portocalii le sunt   ochelarii  sau lentile de  contact,  încât le-a inoculat şi sufletul şi mintea cea de pe urmă; ei  nu văd  cum  otrava portocalie ucide. Codul portocaliu  ucide  oameni.                                                           Oamenii au  fost  asasinaţi sub  acest cod  portocaliu. Asasinaţi, nu de nămeţi, ci de  indiferentismul guvernanţilor, de mizeria lor morală. De ce trebuie să dea oamenii cu lopata? Dar pentru ce plătim impozite şi taxe? Pentru ce-am încheiat acest contract social, alegându-i? Nu ca să administreze ţara şi să ia măsuri preventive, în asemenea situaţii?! 

 Atunci de ce plătim aceste taxe şi impozite dacă trebuie să dăm  tot  noi cu lopata?   Doar ca să-şi  umple ei buzunarele!  Să ne lase şi  să  plece, să  ne administrăm noi înşine, dacă  banii, pe care îi  dăm să-şi facă treaba, îi fură.    

   În iarna aceasta, primul român  asasinat  a fost  actorul Emil Hossu. Cum, altfel, să cadă secerat  din picioare, aşa  dintr-odată, fără să fi suferit de  ceva ? Este clar că l-au asasinat  portocaliii  fiindcă a participat şi a luat cuvântul  l-a  mitingul Opoziţiei.                       Şi ce dacă a luat cuvântul, băi, caionilor  portocalii?! Oare, în ţara asta,  trebuie musai, să avem toţi  o singură opţiune politică, trebuie musai, să  fim de partea puterii  portocalii, indiferent cât de abuzivi sunt  şi cât de aroganţi se comportă aceşti  portocalii în relaţiile cu cei care i-au ales?                                                                                                                  De ce trebuie să  ne impuneţi,  tuturor,  opiniile  voastre portocalii -  voi care otrăviţi până şi aerul aceste ţări? De ce trebuie să  gândim toţi la unison ,  în acelaşi cor de slugi portocalii?          Democraţia îmi permite să nu fiu de părerea  voastră, să am orice opinie  doresc, după voinţa mea,  dar voi vreţi să ne impuneţi limba voastră   de lemn, dogmatică, de parcă aţi fi deţinătorii  adevărului suprem.  În aroganţa  voastră imbecilă, credeţi că aveţi  o înţelegere mai profundă   a realităţii  politice  româneşti. Ne obligaţi  să  gândim la unison, ca în  partidul-stat,  în locul celui roşu, acum  -   partidul  portocaliu!                                               

Minţile voastre  leneşe, vorba lui Noica,  ajunse la ciolanul  portocaliu, prin politizare excesivă,  prin  ,,protecţie  de fuste’’ , cum spune Eminescu,  nu prin merite   personale reale, nu pot  gândi  decât în ,,cod’’  portocaliu.                                                                     

De aceea aţi sărit pe actorul Emil Hossu, când a murit?  Ca nişte hiene... să-l mai asasinaţi odată!  Dar voi  nu  ştiţi  că, a doua oară, actorul  nu mai poate fi asasinat. A doua  oară, încercând să-l asasineze,   politrucii şi   drogaţii portocalii, în inconştienţa  lor  oarbă   şi  bezmetică,  nu-l mai  pot  asasina. Îl învie!                                                                                        

Cine l-a ucis pe  actorul  Emil Hossu?   L-au ucis caionii  portocalii  -  Băsescu, Videanu, Berceanu, Udrea, Anastase, Boc, Eba, Toader, Plăcintă şi  alţi portocalii de aceaşi teapă,  cu  aroganţa  lor,  cu hoţiile, cu ipocrizia  şi vicleniile lor.  O spune  şi soţia actorului   doamna  Catrinel Dumitrescu, care declara în Jurnalul Naţional: ,,Mă uit la ei şi-i văd cum jubilează.’’ Sadici impostori ne  guvernează. 

 Actorul a fost asasinat fiindcă se uita, scârbit, cum sunt  slăviţi   ticăloşii  şi  impostorii acestei ţări  şi cum adevăratele valori, ale neamului românesc, pleacă în  bejenie. 

Emil  Hossu  nu mai putea suporta nedreptăţile strigătoare la cer,  pe ticăloşii  şi  impostorii acestei ţări, cărora le-am dat votul, pentru ce? Să ne asasineze! Să  ne asasineze cu aroganţa lor portocalie, să ne asasineze  cu minciunile lor sfruntate, cu vicleniile şi ipocrizia lor,  furându-ne şi pe faţă  şi  prin dos de minimele  mijloace de subzistenţă  şi mai ales  -  privându-ne  de libertatea şi demnitate.                                                                                         
         Vă place politrucilor de profesie,  ce-aţi făcut  din  acest popor?  Vă place să-l vedeţi îngenuncheat şi batjocorit, cumpărându-i voturile   pentru scaunul prezidenţial al lui Traian Băsescu, ca nişte netrebnici  samsari, cu doi  peşti şi-o pungă de mălai?                                                     

Oare cum poate dormi Traian Băsescu, când ştie că a ajuns  preşedinte prin fraudă  electorală? Cum de nu-l bântuie eriniile  pe acest marinar,  perfid şi  lacom?  Îl blestem pe el şi pe toţi cei ce ne-au furat din buzunarele noastre,  pe cei care au aruncat banii noştri în batjocură, fără  rost,  pe stadioane nefolosite, pe piscine neutilizate, pe telescaune sau i-au îngropat spre sărăcirea noastră,       să n-aibă somn, să n-aibă  linişte şi pace, să piardă tot ce au agonisit, sub oblăduirea puterii,   prin furt, minciună şi viclenie. Nu uitaţi portocaliilor că, în viaţă totul se plăteşte  şi dacă, astăzi, v-aţi cocoţat pe spinarea poporului, mâine veţi fi jos! Roata lumii se  învârteşte, se învârteşte!...                                              

Sigur,  vă place să vedeţi acest popor  umilit şi urgisit de această guvernare,  fiindcă roadeţi şi voi,   ca nişte  şobolani, un oscior aruncat sub masă de  ciocoii portocalii -  Udrea, Videanu, Berceanu. Dar nu pentru multă vreme! Vin  puhoaiele  primăverii. Atunci se revarsă apele!            

Emil Hossu a murit, dar dragostea lui pentru dreptate,  adevăr,  cinste, corectitudine, pentru adevărata scară de valori a vieţii, fără de care nu poţi fi  trăi ca om, ci, cel mult,  ca un animal viclean de pradă, ne-a rămas. Emil Hossu trăieşte  printre noi, cei care suntem oameni, cei care  iubim adevăratele valori ale existenţei umane. Emil Hossu   trăieşte departe de voi -  viclene  animale de pradă!

Vasile Anton, Iaşi, marţi, 14 februarie 2012                                      

Despre adevăr, iluzie, manipulare şi politicianul model

Iluzii - Desen  Ligia Maria Pascal   

Despre iluzie, adevăr, manipulare şi  politicianul model 

Libertatea omului este conjuncturală, dar într-o societate relativ  democratică, omul are cea mai mare libertate. Democraţia este regimul politic,   în concordanţă cu   mintea umană, am putea spune că  regimul politic este  croit după principul fundamental al    gândirii umane, a ceea ce Socrate numea  ca fiind raţiunea -  calea de mijloc,  nimic fără măsură. Democraţia este   un regim aflat într-un relativ echilibru, funcţionând la marginea haosului,  ,,un bazar de regimuri politice’’(Platon – Republica),    în  consonanţă cu mintea umană programată  să funcţioneze, la fel,  la marginea haosului. Deosebirea fundamentală între democraţie şi regimurile extremiste este că în vreme ce democraţia face  din fiinţa umană sau ar trebui să facă - un  om  liber, mândru, stăpân pe sine, lucid, mult aşteptat, regimurile  politice extremiste - fac din om    o fiinţă robotică, ajustat, în conformitate cu ideologia, pe un  pat al lui Procust.                                       

Omul este o fiinţă socială; el  poate fi  autonom, dar nu şi independent; în  orice societate el trăieşte într-un sistem de relaţii de interdependenţă,  de socializare, aşa cum este de pildă internetul şi Facebook-ul.

                                                                                                   Afirm că libertatea omului este conjuncturală şi  pentru asta voi argumenta  de ce. S-a dovedit că  în regimurile extremiste,   concentraţionare, omul  deşi este lipsit aproape complet de  libertate,  posedă o ultimă libertate  -  gândirea. Victor  Francl, şeful celei de-a treia şcoli vieneze de psihiatrie  după Freud şi Adler, a descoperit această libertate, pe când era închis în unul dintre lagărele de concentrare  naziste. Nimeni, absolut nimeni nu-i poate lua omului gândurile şi nici nu-l poate afecta ceva, dacă el refuză  să fie afectat de cele mai josnice umilinţe. Totuşi, omul trăieşte de când se naşte şi până moare într-o eternă închisoare: aceasta este închisoarea minţii sale. Care este marea libertate a omului? Noi credem că este cunoaşterea.   

Înţelepciunea populară spune că  peştele de la cap se impute şi de la coadă se curăţă. Ei bine, omul tiranic care este cel mai reprezentativ printre politicieni români, se crede, în  marea sa trufie pe care i-o conferă puterea,  de neatins. Orbit  şi surzit de propria sa  lăcomie, grăbit să acumuleze tot mai multă bogăţie, politicianul român   nu realizează  că fiecare act de corupţie înseamnă o lovitură de topor dată propriului copac în care s-a cocoţat.

Şi ceea ce este  mai grav, e faptul că guvernul  corupt nu are autoritate morală faţă de omul tiranic din diferitele eşaloane ale  instituţiilor statului. Pedepsele, destituirile nu stopează fenomenul, dimpotrivă îl amplifică. A pedepsi pe subordonat pentru o anumită faptă de corupţie,  când  tu eşti şi mai corupt  e un abuz de putere ce nu justifică ocuparea unei înalte funcţii politice. A justifica abuzul de a fi corupt, fără a fi pedepsit,  dar a-i pedepsi  pe corupţi, sub oblăduirea justificării că ai  fost ales de popor  e o josnicie   fariseică ce denotă mari deficienţe psio-mintale.

Numai un nevrotic, care nu-şi conştientizează nevroza, poate avea asemenea grave probleme imorale. La un asemenea om inteligenţa emoţională este nulă.  La şcoala de vară a PDL-ului, de la Constanţa, un lingău îl propunea pe Traian Băsescu  drept model de politician. Dar poate fi luat  …cel de-a treilea escu drept  model?  Da, dacă vedem într-un  panglicar , iluzionist  sau  manipulator - un model, atunci  putem admite după  aceste criterii ca fiind un model.  ,,Să trăiţi bine!’’ a fost cea mai cinică  lozincă,  care masca, pentru  Traian Băsescu  şi gaşca lui de mafioţi, în realitate, să  trăiască ei  bine.                             

Înţelepciunea e capacitatea omului de a decela binele şi răul. E  generată de luciditatea minţii  în relaţia cu lumea. Învăţătura şi  cunoaşterea  îl  fac pe omul tiranic  să se folosească de răul mai mare pe care îl află odată cu învăţătura.  Pentru omul de rând cunoaşterea e cel mai eficient mijloc de apărare  împotriva abuzurilor clasei politice  conducătore, devenită tot mai cinică şi mai înfumurată.                                         

  Numai iubirea de înţelepciune îl face pe omul drept cu  adevărat stăpân al binelui şi răului, îl face moral.  În   orice împrejurare, omul înţelept va încerca să facă binele, iar dacă nu va reuşi să facă binele, va  refuza să comită răul. Dar Callicles, singurul   personaj se pare,  inventat lui Platon, în Gorgias,  spune, de pe aceeaşi poziţie a politicianului, perfid şi lacom, că înţelepciunea est o imbecilitate. A fi drept şi bun  nu doar formal , ci în mod real, înseamnă a fi înţelept. A  părea în loc de a fi, asta te face să fii cu adevărat  imbecil, nu înţelept.                                                                                                         

Dacă am face un bilanţ al  guvernării democratice  pe perioada celor douăzeci de ani ce am afla? N-am  afla nici  o realizare de bine, ci numai rele  comise de politicieni, afaceri oneroase  şi scandaluri de corupţie.  Am afla că  bilanţul economic al României se încheie mereu în roşu,  că România întreagă se deplasează spre roşu. Cum să oprim deplasarea spre roşu a României?  Singurele forţe, care se fac vinovate de ,,deplasarea spre roşu’’ a  României sunt cele politice.             

Ce este de aşteptat în urma acestor guvernări corupte şi  iresponsabile? Ce este de aşteptat  când politicianul în genere, ocrotit de sacra imunitate,  ca o divinitate…, este imposibil de   judecat drept  de  tribunalele ţării? 

Este de aşteptat  resurecţia mişcărilor extremiste de dreapta şi de stânga,  pământul ţării se va umple din nou  cu muşuroaie de furnici roşii. Atenţie la pericolul muşuroiului cu furnici roşii! La apusul  democraţiei,  se arată, strălucitor  şi   ameninţător -  orizontului roşu.           

Pe acest fond de mizerie morală  s-au dezvoltat concomitent -  extrema stângă şi extrema dreaptă. Dacă cea stângă, subordonată în mod absolut Moscovei, a fost scoasă  în afara legii, cea dreaptă şi-a amplificat ascensiunea politică –  asasinatul politic de care s-a folosit a fost  justificabil chiar şi pentru unii intelectuali de vază,    mobilizator pentru masele oprimate de politicianul lacom  şi perfid  al acelor vremuri.  Să ne amintim  că cele mai  mari realizări ale politicienilor  din acele vremuri  erau faimoasele bătăi cu flori la şosea.

În cele din urmă, datorită armatei roşii, a câştigat extrema stângă. Nostalgia experienţei comuniste persistă încă la  multe generaţii şi  este tot mai contagioasă în condiţiile recesiunii economice provocate de criza economică mondială.                             

O democraţie puternică se sprijină pe o clasă de mijloc puternică, o clasă care ocupă în societate o proporţie semnificativă, de peste 70-85  %, în vreme ce extremele, bogaţii şi săracii reprezintă  procente de 15 -30 % . La noi, procentele  sunt inversate, 70-85 la sută  sunt  săraci, în vreme ce bogăţia şi sărăcia extremă  este concentrată  la  procent de  15-30 la sută.            

În general, într-o societate  sărăcită economic şi implicit moral      infracţionalitatea, criminalitatea şi delincvenţa juvenilă  creşte  în procentul cel mai mare , la cele două extreme sociale; la săraci din cauza nevrozei umilinţei  şi   a viciilor ( alcoolism,  droguri) ale părinţilor genitori şi ale progeniturilor, iar la cei bogaţi din marea lor infatuare şi marele lor plictis. Ambele extreme nasc pe omul tiranic. 

            Pentru  tema Republica, comportamentul lui Socrate este paradoxal. Te întrebi cum de l-a pus Platon, discipolul lui cel mai fidel,  pe Socrate în personajul  din Republica să comită erori, să se folosească de sofisme,  să fie gata-gata să abandoneze concurenţa ştafetei lampadophoria?                                                                                          

Socrate, care în Criton refuza categoric judecata celor mulţi şi pleda pentru capacitatea individului de a  merge pe calea raţiunii şi adevărului,  în Republica, după cum observă Glaucon, emite judecăţi comune, specifice mulţimii. Şi lucru cel mai ciudat e acela că nu Socrate se foloseşte de dialectică sa, ci Glaucon, ca şi cum rolurile s-ar fi schimbat. Îl bănuim pe Platon în personajele celor doi fraţi ai săi Glaucon şi Adeimantos.        

            În Republica, se pare că discipolul cel mai fidel, Platon, l-a trădat. Socrate este adeptul societăţii deschise, Platon este adeptul societăţii închisese. (Anton I. Adămuţ, Seducţia ca spaţiu al cenzurii, 2004). Se ştie  despre Platon că  admira dictatura  spartană. Prin urmare, cetatea imaginată de Socrate pare mai degrabă al lui Platon, decât al lui Socrate.              

            Ne putem dumiri, de ce Socrate nu mai e Socrate, din chiar deplasarea lui, de la Atena la Pireu (el care  refuza  să părăsească cetatea de data asta a plecat, s-a înstrăinat, nu mai era acel  Socrate din cetate,  care moşea adevărul prin negativitatea sa deconcertantă). 

                                                                                                            Tema politică este mai întâi  o înstrăinare de filosofia sa,  e o temă nouă în care Socrate se iniţiază. De aceea Republica începe cu propoziţia: ,,Am coborât ieri în Pireu…’’ Republica este o ,,coborâre’’, din logica raţionalităţii în cea a sofisticii. Discursul lui Socrate abordează un subiect nou, nediscutat  până atunci de Socrate. Odată coborât în Pireu, Socrate începe să se iniţieze în hăţişul de enigme sociale ale dreptăţii. Drept înseamnă ,,a face’’ sau ,,a fi’’? 

            Aici, Socrate abandonează treptat dialectica şi maieutica şi se lasă tot mai mult prins în mrejele imaginarului, a iluziei şi utopiei. Pentru Socrate, dar şi pentru ceilalţi convivi , construcţia politică e o nebuloasă, pe care înţeleptul grec   încearcă s-o pătrundă şi să-i dea arhitectura ideală.

            Părăsind cetatea el şi-a  abandonat daimonul – acel duh al raţiunii care îl oprea să comită hybris-ul. Eliberat de acest  veghetor, Socrate se transformă dintr-o maşină de înţelepciune – într-o maşină de imaginaţie, care odată pornită nu mai poate fi oprită până nu-şi termină programul. E  o  maşina de produs iluzii şi pseudofilozofii.    

                     Să fie oare imaginarul o raţiune mai înaltă decât  gândirea realităţii? Să fie Republica lui Platon  o gândire dincolo de realitate?  Aşa se pare,  de vreme ce Republica lui Platon e imaginară.  Dar, o gândire dincolo de raţional şi de real, nu este ea în sine  dăunătoare omului, nu semnifică ea răul? Numai dacă este iluzorie şi utopică!             

  Există, însă, un imaginar al realului , dincolo de realul cunoscut, un imaginar  care deschide noi  orizonturi cunoaşterii binelui şi răului. A imagina înseamnă a gândi un viitor ,,mai bun.’’ Or, aici e marea eroare a ideologiilor  în general, şi, în special, a celei marxiste – au confundat imaginarul ideal cu  imaginarul real. Se ştie că întreaga natură e programată să meargă  pe calea de mijloc şi nu pe cea extremistă a idealului - pe dogma darwinistă a  selecţiei naturale ce ar promova pe cei mai bine dotaţi.                   Realitatea a demonstrat că la orice specie e promovat individul de mijloc şi nu cel mai bine dotat. Extremele sunt totdeauna mai vulnerabile decât comunul,   în procesul selecţiei naturale şi  de adaptare la mediu. 

            Cu atât mai mult fiinţa  umană trebuie să meargă pe calea de mijloc a raţiunii.  Un adevăr  este util , o iluzie este complet  dăunătoare. Cu atât mai dăunătoare este o utopie. Iluzia vine de la latinescul ,,illudere’’ care semnifică ,,a păcăli’’, iluzia este înşelătorul, despre  care afirma Socrate că, mereu ne însoţeşte. Platon o numeşte în Republica 382 a,b, c ,  ,,minciuna autentică’’.

            Iluzia este o magie a cărei victime devenim  şi a cărei putere înşelătoare este imposibil de învins. Iluzia are ca fundament constitutiv imaginaţia, pornită din dorinţa erotică de înnoire creativă a fiinţei umane, este  creaţia ca funcţie a irealului şi a magiei.  Credinţă  într-un ideal mistic  generează o  preeminenţă a ideilor unui idealism mântuitor.

            Filosoful ocazionalismului, Nicolas  Malembrache numeşte imaginaţia ,,nebunia logicii.’’ Poate că  i9maginarul este o nebunie a logicii, dar fără această ,,nebunie a logicii’’ , omul  ar fi stagnat într-o stare de semi-animalitate. Oare din acest punct de vedere,  imaginaţia combinatorie şi creatoare nu este superioară gândirii raţionale?

            David Hume a subliniat că asocierea ideilor fiind o capacitate a minţii imaginative a omului  este o  sursă  a reperării legilor naturii şi a unor strălucite invenţii. Kant va sesiza  capacitatea de sinteză a imaginaţiei umane.             Imaginaţia creativă este o putere pozitivă. Prin simetrie antinomică, trebuie să acceptăm şi  inerenţa unei  imaginaţii rele  cu o putere negativă,  dăunătoare,  înşelătoare şi distrugătoare  ca o variabilă a răului, a satanicului.  Aceasta este iluzia ca ideologie  şi utopia,  ca societate,  a iluziei respective, transpusă în practică. Cel mai mare rău al democraţiei este   manipularea  prin iluzionare.                                                                                                                    A da   doi peşti şi-o  pungă de mălai  la alegeri pentru scaunul prezidenţial, pentru ca apoi ,  ajuns la  putere, să fure milioane de euro,  e o practică  care duce încet dar sigur la  reacţii extremiste.   

 Pentru omul sărac, punga portocalie, verde  sau cum şi-or mai schimba părul, dar năravul ba, aceşti  lupi  pedelişti  este echivalentul votului.  Schimbarea în verde  a PDL-ului  denotă cât de aservit este UDMR-ului( verdele e  una din  culorile  drapelului Ungariei) , într-atât de aserviţi,  încât  sunt gata să vopsească toată  ţara în verde. Începutul l-a  făcut Pinalty , primarul de la Piatra-Neamţ.                       

Am auzit  o ţărancă care nu a primit  punga  verde , afirmând  invidioasă: ,,Să  aştepte ei c-am să-i mai votez!’’  S-a instaurat deja o  practică absurdă, în care votarea  devine , la fel ca în epoca  tenebrelor,  o   formalitate:  ,,Te votez la guvernare  să stai,  dacă-mi dai mălai!’’           

 Mizeria morală, la care ne împinge această administraţie imbecilă se vede în  rezultatele dezastruoase de la bacalaureat. Tinerii sunt marcaţi  psihic de comportamentul imoral  al clasei noastre politice şi cred, tot mai mult că, într-o astfel de ţară, în care la rang de virtute este ridicată hoţia, înţelepciunea este o imbecilitate.                         

                                                           

            Prin puterea ei înşelătoare, iluzia compromite grav căutarea adevărului. Pe conceptul iluziei, acest  înşelător  care mereu ne însoţeşte şi-au construit scepticii doctrina. Religia, ideologia în general, dar mai cu seamă  ideologia  marxistă în special nu-şi bazează însă  iluzia pe înşelăciunea simţurilor, cum sunt văzute   în viziunea sceptică, ci pe înşelăciunea raţiunii  de către imaginar.  Iluzia nu se poate confunda cu eroarea, căci eroarea de judecată poate fi corectată , dar iluzia  persistă ca o vrajă –  e credinţa într-o idee şi credinţa nu poate fi supusă judecăţii tribunalului raţiunii.

            Kant va constata în Critica raţiunii pure că raţiunea e ea însăşi producătoare de iluzii, atunci când depăşeşte câmpul experienţei şi confundă principiile cunoaşterii relative cu principiile obiective ale lucrului în sine. Această iluzie o consideră naturală şi legitimă fiindcă răspunde nevoii necondiţionate teoretice şi practice de Dumnezeu , suflet şi lume. În iluzie este  încorporată un mare procent de  dorinţă.  Asta îl orbeşte pe om şi-l face să  confunde dorinţa cu adevărul  şi cu realitatea. Comiterea hybrisului e consecinţa experimentării dorinţei iluzorii.                                                                

            

 În încercările şi experienţele sale ştiinţifice, dar mai cu seamă în cele social-politice şi istorice, omul caută adevărul care oferă siguranţă şi fermitate. Or, într-o lume relativă nu se poate un preţ absolut pe adevărul sigur şi ferm.  Ceea ce astăzi  un adevăr sigur şi ferm, mâine poate fi o sfruntată minciună, şi inerent   o mare deziluzie.

            De regulă, adevărul prezentat ca sigur şi ferm este o iluzie. Adevărul , fie şi cel relativ   se află între cele două extreme – siguranţă şi fermitate şi nesiguranţă şi absenţa fermităţii. Conform unei expresii des uzitate de common sense  şi consacrate ,,adevărul este totdeauna la mijloc.’’ Adevărul e mereu calea de mijloc a raţiunii. Totul e să aflăm calea de mijloc şi să nu ne lăsăm atraşi de căile  extremelor, unde adevărul e doar aparenţă.  Trebuie, permanent, să avem în vedere înşelătorul, chiar  dacă procentul de siguranţă şi fermitate a adevărului este de 99,99 %.

            Pentru om e un continuu joc între imaginar şi real, o continuă tentaţie a idealului. El vrea mereu să construiască un Turn Babel. Asta a fost, în fondul ei ascuns,  construcţia socialistă – un Turn Babel, cetatea ideală ridicată pe nisipurile mişcătoare ale unui abis.  ,,Noi ardem de dorinţa de a găsi un sprijin ferm, spune Pascal, o ultimă bază constantă, pentru a construi aici un turn care să se înalţe la infinit, însă întreaga noastră economie crapă şi pământul se deschide până la abis. Să nu căutăm deci nici siguranţă  şi nici fermitate.’’ (Lev Şestov - Noaptea din grădina Ghetsimani, Ed. Polirom , Iaşi, 1995, p. 29, add. Blaise Pascal - Cugetări [72])

            Dar de ce vrea Pascal să nu căutăm siguranţa şi fermitatea? Fiindcă acolo nu este adevărul. Siguranţa şi fermitatea poate fi doar o aparenţă a adevărului –poate fi şi cel mai adesea  o iluzie.                                  

            Idealismul  nu ne oferă adevăr sigur şi ferm. E doar o dorinţă arzătoare când dominantă nu mai este gândirea raţională ci cea imaginară-ideală. Când dorinţa este confundată cu adevărul – crezul omului devine mistic, iar el se transformă  într-un fanatic. Idealismul, în sensul lui cel mai comun, confundă imaginarul cu realul şi, prin asta, acordă o importanţă şi  valoare mai mare imaginarului decât realului.                     

     Orice ideologie, având drept funcţie fundamentală – politica şi socialul,  cu viziunea ideală asupra societăţii, nu poate oferi oamenilor  adevărul sigur şi ferm, ci minciuna. ,,Un adevăr  nesigur şi lipsit de fermitate spune Şestov, este o contradictio in adjecto, ori acestea sunt chiar semnele  după care poate fi recunoscută minciuna.’’ (ibid. p. 29).

            Un adevăr  sigur şi ferm are nevoie de confirmarea experimentală pe cobai. Or, a experimenta o idee, cum a fost cea marxistă, pe oameni, n-a făcut decât  să-l  reducă pe om,  de la statul de fiinţă umană, la cel de cobai.  Marxismul a făcut  din religie prototipul ideologiei, dar, prin asta a recunoscut că  ideologia marxistă este  un prototip al religiei.                                                                    

             Înstrăinarea lui Socrate de sine, mi-a indus  o adevărată stare de perplexitate, aflând,  cum acest campion al raţiunii s-a  lăsat sedus de imaginar în detrimentul  raţionalului  şi a realizat  Republica  utopică şi iluzorie.

            Dar mai apoi mi-am zis: dacă Socrate, sau, mai degrabă, Platon s-a lăsat sedus de  asemenea  idealuri, e de înţeles  cum a fost  posibil ca atâţia  intelectuali de vază ai secolului al XX-lea  să fie   seduşi de aceeaşi Republică utopică imaginată de Platon cu peste două mii de ani în urmă.

            Ce magie exercită ideologia  şi utopia de i-a făcut pe atâţia intelectuali din secolul XX, să abandoneze raţionalul în favoarea imaginarului idealist?  Un posibil răspuns îl găsim în Viitorul unei iluzii – al lui Sigmund Freud  -  magia e generată de dorinţa  inconştientă de a regăsi imaginea protectoare şi dătătoare de siguranţă a unui tată atotputernic.  

                                                                                    Teza lui Freud pare a fi confirmată de cercetările  istorice întreprinse de Fustel de Coulanges,  în Cetatea antică.      Să fie nevoia aceasta de siguranţă cea care ne induce o asemenea credinţă în ideologie.  Pater familias,   după cum spune Fustel de Coulanges, era  cel care exercita ritualul  religios  şi prin asta el era perceput  drept  Tatăl-zeu. ,, Această religie casnică nu avea nici reguli nici şi nici uniforme şi nici un ritual comun.   Fiecare familie îşi avea, în această privinţă, o totală autonomie. Nici o putere exterioară nu avea dreptul să-i reglementeze cultul sau credinţa. Singurul preot era tatăl; ca preot el nu recunoştea nici o ierarhie. […] Numai tatăl, singurul interpret şi singurul pontif al religiei sale avea dreptul să o transmită şi singurul învăţăcel, nu putea fi decât fiul său. Riturile, cuvintele rugăciunii, cânturile, care făceau parte esenţial din această religie domestică, erau un patrimoniu, o proprietate sacră, pe care familia nu o împărţea cu nimeni şi care nu putea fi dezvăluită străinilor.’’(Fustel de Coulanges , Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984, p. 58)

            Aceeaşi poziţie analogă regelui, ne spune Dodds,  este descrisă de Aristotel unde capul familiei este regele ei. Dacă , încă pe timpul lui Aristotel, Tatăl este perceput ca un rege, înţelegem de ce el a fost identificat de omul arhaic cu divinul.                             Comportamentul tiranic,  discreţionar a multor zei masculini este asociat comportamentului Tatălui-rege.  Dodds spune că statutul şi conduita lui Zeus-pater,  descris de Homer,  sunt copiate după modelul tatălui omenesc din epoca sa. La fel ca tatăl omenesc, Zeus-pater  este protectorul economiei domestice, patronul familiei,  păzitorul locuinţei şi al proprietăţii. Aşa se explică , spune Dodds , gelozia lui Zeus faţă  copii săi.                        

            Ca într-o uriaşă şi vastă mişcare în spirală  Tatăl – zeu , după ce atinge apologia cerească de Tatăl – Dumnezeu, revine în secolul al  XX-lea, sub oblăduirea ideologiilor – credinţe  drept Tiranul - Dumnezeu. Nevoia de siguranţă este o reminiscenţă a inconştientului colectiv, un arhetip , cum spune Carl Gustav Jung, din acele vremuri imemoriale când s-a născut  fenomenul religios în sânul familiei. Fiecare familie  avea o  zeitatea a ei, la care se ruga,  şi, un singur pontif –  Pater familias, perceput de familie , de soţie,  fii şi fiice ca zeu.

                                                                                                                                 Iată cum, toată această   mascaradă pedelistă vrea să   ne inculce, încet şi sigur,   ideea  unui Traian Băsescu –  politician model.