ETALONUL PATIBULAR AL LUI PATAPIEVICI

M-AM ÎNTREBAT PE CINE A AVUT PATAPIEVICI DREPT ETALON, CÂND A AFIRMAT DESPRE NOI ROMÂNI CĂ SUNTEM „23 DE MILIOANE DE OMULEȚI PATIBULARI”
ANALIZÂND TEXTUL A CESTUI SLUGOI INTELECTUAL AL SPÂNULUI MI-AM DAT SEAMA CĂ PATAPIEVICI - L-A AVUT DREPT ETALON PE TRAIAN BĂSESCU, GAȘCA LUI PORTOCALIE ȘI TOȚI BĂSIȘTII LA UN LOC.BĂSESCU, GAȘCA LUI PORTOCALIE ȘI BĂSIȘTII ÎNTRUCHIPEAZĂ TOATE VICIILE MORALE PE CARE PATAPIEVICI LE GĂSEA POPORULUI ROMÂN: PRIMITIV, GROBIAN, VULGAR, HOȚ, INCULT,  MINCINOS, BĂȘCĂLIOS, LAȘ, VICLEAN,LIPSIT DE CARACTER, MISTIFICATOR AL ADEVĂRULUI, LIPSIT DE DEMNITATE, SUPERFICIAL, COLABORATOR AL DIAVOLULUI, MĂSLUITOR, SADIC (PLĂCEREA DE A PRODUCE SUFERINȚĂ CELOR DIN JUR), RÂNJITOR, BĂNUITOR, INVIDIOS, NECREDINCIOS, TRĂDĂTOR, PIDOSNIC, IPOCRIT, BRUTAL, LACOM, ABUZIV, PERFID, SCELERAT.

ACESTEA NU SUNT VICIILE MORALE ALE POPORUL ROMÂN;

ACESTE SUNT VICIILE OMULUI SPÂN SAU OMUL ROȘ, GENIAL IMAGINAT DE CREANGĂ ÎN POVESTEA LUI HARAP-ALB.

ȘASE LA SUTĂ DINTRE ROMÂNI SUNT SPÂNI; SE RECUNOSC ÎNTRE EI , SE ASEAMĂNĂ ȘI SE ADUNĂ CEI MAI MULȚI ATRAȘI DE POLITICĂ ȘI DE PUTERE SPRE AI DOMINA PE ROMÂNI ȘI A JEFUI ROMÂNIA. 

SE UNESC ÎNTRE EI, AU FIGURI DE BRUTE LAȘE,FEȚE PATIBULARE, PRIVREA-NPĂROȘATĂ ȘI LA FĂLCI UMFLAȚI ȘI BUGET, NE FAC LEGI ȘI NE PUN BIRURI, NE VORBESC FILOSOFIE, NE MANIPULEAZĂ ȘI NE SUBJUGA ÎMPOTRIVA ORICĂROR DORINȚE LEGITIME DE DEMOCRAȚIE, DREPTATE, ADEVĂR ȘI LIBERTATE.

VASILE ANTON   IEȘEANU , 25 AUGUST  2016, iAȘI  

Politica lui Traian Băsescu - O MARE ȘI GOGONATĂ MINCIUNĂ

Un adevăr  este util, o iluzie este complet  dăunătoare. Cu atât mai dăunătoare este o utopie. Iluzia vine de la latinescul ,,illudere’’ care semnifică ,,a păcăli’’, iluzia este ,,înșelătorul” despre  care Socrate afirma că mereu ne însoţeşte. Platon o numeşte în Republica 382 a,b, c ,  ,,minciuna autentică’’.

A eticheta este foarte ușor.  Este  la fel cu a  pune porecle. Este o figură de stil  de genul imprecației, metaforei sau metonimiei. Etichetarea te scutește de a   gândi,  de a judeca, de  a deduce  logic. Etichetarea, uzitarea cu obstinație a imprecației, a metaforei  și metonimiei ca - țigancă împuțită, găozari, maimuțică, bârfitor este tactica  insului lipsit de cultură, instinctual și perfid.  Sau,  în cazul lui  Patapievici, în Politice   „popor de grobieni”, ,,inimă ca un cur”, ,,radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei”,                 ,,trecutul oricărui român numără un număr nesfârșit de țoape”, „oamenii valizi din România de azi sunt tâmpii, flecarii, estropiații, gângavii, crapuloșii”; toate aceste etichetări  imprecative, lipsite de argumentația  rațională,  se constituie în minciuni autentice.                                                                                                   

            Iluzia este o magie a cărei victime devenim  şi a cărei putere înşelătoare este imposibilă de învins. Iluzia are ca fundament constitutiv imaginaţia, pornită din dorinţa erotică de înnoire creativă a fiinţei umane, este  creaţia ca funcţie a irealului şi a magiei.  Credinţa  într-un ideal mistic  generează o  preeminenţă a ideilor unui idealism mântuitor.

       Filosoful francez, Nicolas  Malebranche numeşte imaginaţia ,,nebunia logicii’’. Poate că  imaginarul este o nebunie a logicii, dar fără aceasta omul  ar fi stagnat într-o stare de semi-animalitate. Oare, din acest punct de vedere,  imaginaţia combinatorie şi creatoare nu este superioară gândirii raționale?! În politică ,,nebunia logicii”  a  devenit un instrument de manipulare și aservire a alegătorilor.    

         David Hume a subliniat că, asocierea ideilor, fiind o capacitate a minţii imaginative a omului,  este o  sursă  a reperării legilor naturii şi a unor strălucite invenţii. Kant va sesiza  capacitatea de sinteză a imaginaţiei umane.                         

       Imaginația creativă este o putere pozitivă. Prin simetrie antinomică, trebuie să acceptăm şi  inerenţa unei  imaginaţii rele,  cu o putere negativă,  dăunătoare,  înşelătoare şi distructivă ca o variabilă a răului, a satanicului.  Aceasta este iluzia ca ideologie  şi utopie într-o  societate,  o  iluzie,  care  transpusă în practica politică, generează monștri și monstruozități. 
         Cel mai mare rău al democraţiei este   manipularea  prin  iluzionare.  Iar  iluzionarea  este  generată  de metaforă - cuvântul imagine care   induce magia asupra omul ignorant.

         A da   doi peşti şi-o  pungă de mălai   și a-l  iluziona cu  sloganuri de genul - să trăiți bine! -  la alegeri, pentru ca apoi, ajuns la  putere, să fure milioane de euro și să trăiască bine Traian Băsescu și camarila portocalie,   dovedește că ,, minciuna autentică”, de care   ne avertiza    Platon  cu  mai bine de două mii de ani,  e un  instrument  puternic  și periculos de manipulare   și  aservire a unui popor.                                                                                    Pentru omul sărac și ignorant  punga, portocalie, verde  sau cum şi-or mai schimba părul dar năravul ba aceşti  lupi  portocalii  și  etichetarea adversarilor  cu porecle, pe care  le uzitează la greu hăhăilă,  sunt  echivalentele  adevărului.  Omului  cu o cultură medie  trebuie să-i dea de gândit  minciuna autentică   și să întrevadă dincolo de  iluzionare - adevărul.                                                         

        Acum portocalii au îmbrăcat cămășile albe. Licheaua politică nu are culoare sau îmbracă toate culorile spectrului;  albul, ce ne induce iluzia  purității, ascunde în realitate,  o  mare abjecție morală.                                               

        Mizeria morală, la care ne-a împins administraţia imbecilă portocalie, verde sau a cămășilor albe  se vede în  rezultatele dezastruoase din țară. Tinerii sunt marcaţi  psihic de comportamentul imoral  al clasei noastre politice şi cred, tot mai mult că, într-o astfel de ţară în care la rang de înțelepciune  este ridicată hoţia iar  înţelepciunea este  catalogată drept o imbecilitate, nu mai pot viețui. De aceea au luat drumul bejeniei.                                                       

           Un individ,  lipsit de judecată  logică,   recurge cu ușurință  la imprecație, metaforă și metonimie  generând, în loc de adevăr,  doar  iluzii  și minciuni sfruntate.  Imprecația, metafora, metonimia sunt instrumente   uzitate de orice țață de mahala ce se ceartă cu vreo cumătră.                                                  

         Aceleași metode, de țață  de mahala,  sunt  uzitate ca  metodele de lucru de  Patapievici în Politice  și de Băsescu în politică.  Nu deducția logică contează, ci etichetarea adversarilor politici.                                                   

          Scoasă  din context,  sintagma ,,cadavrul din debara”  a devenit, pentru cei mai mulți, un atac la adresa  Poetului Național. Cu toate că, în realitate, Patapievici îi ia apărarea lui Eminescu în articolul ,,Inactualitatea lui Eminescu  în anul Caragiale” (Flacăra 1-2/2002), etichetarea metaforică a avut  un ecou mai puternic  și mai delirant, decât apărarea  lui Eminescu  în întreg articolul său.

     Este clar că a  uzita de  imprecație, metaforă, metonimie,  în mod excesiv,  poate  induce cititorilor,  respectiv auditorilor lui Băsescu,  concluzii contrarii, căci iluzia decurge  imediat din cuvântul-imagine, nu din cuvântul obiect.            

          A-l  numi pe  CRIN ANTONESCU  ,,bârfitor” ,  este  pentru omul ignorant un adevăr.  Nedemonstrat, însă,  este  o ,,minciună autentică”, cum o numește Platon.                                                                                                      Dar cine stă să mai judece  și să demonstreze?!   Etichetarea  metonimică  de gen ,,bârfitor”   îl situează   pe Traian   Băsescu, într-un  déjá vu, ca   promotor al adevărului, iar pe Crin Antonescu, un mincinos.  În realitate lucrurile stau taman   invers.                                       

           Cei care au  mintea lucidă  știu  că  PRIMUL MARE BÂRFITOR  AL ȚĂRII este  Traian  Băsescu; cei cu mintea îmbâcsită  de  portocaliu  jubilează cum  că  ce deștept e șeful.  În realitate,   toată deșteptăciunea politică, al   lui Băsescu, constă a  pune porecle.  La fel se petrec lucrurile și   în cazul cărții Politice a lui Patapievici.                                                                                   Chiar  dacă se justifică, în Cuvânt înainte la Ediția a doua, că instrumentele sale de lucru au fost ,,exasperarea și dezgustul”, tocmai aceste instrumente îl descalifică, fiindcă   o analiză  politică  realistă, asupra unui popor,  nu se poate fundamenta pe exasperare  și dezgust ci pe analiza lucidă, pe deducția logică și pe argumentul  rațional.
                                             

          Din aceste considerente, Traian Băsescu face casă bună cu Patapievici  și prin asta se aseamănă.  Cei care  se aseamănă se adună, totdeauna.                              

          Din aceste motive, îmi susțin aserțiunea  mea, anume că politica lui Traian Băsescu este,  la fel ca Politice  al lui   Patapievici,  -  O MARE ȘI GOGONATĂ MINCIUNĂ.
Vasile Anton, Iași, 16 iulie 2012  

Trufia satanică şi paradoxul lui Socrate

Moto: ,,Funcţia criticului este să critice, adică să se  angajeze pro sau contra şi să se situeze situând.’’  -  Jean Paul Sartre 

         

Un critic, care se vrea cu tot dinadinsul savant, m-a apostrofat, afirmând că expresia  ,,diletantism superficial’’ folosită în Eseu despre eseu,  este un pleonasm. Dar  semnificaţia diletantismului  este aceea de amatorism,  nu de superficialitate. DEX - ul o spune foarte clar. Diletant, cf DEX / s. m. şi f. ,,Persoană care manifestă preocupări într-un domeniu al artei, al ştiinţei sau al tehnicii fără a avea pregătirea profesională corespunzătoare; persoană care se ocupă de ceva din afara profesiunii sale, numai din plăcere; amator ; (peiorativ), ,,persoană care nu adânceşte(sau nu are pregătirea ştiinţifică necesară pentru a adânci) problemele profesiunii sale, ale unei ştiinţe.’’ Diletantism cf. DEX -  ,,Faptul de a se ocupa ca diletant de o ramură a artei, a ştiinţei sau a tehnicii. (Peior.)  -   lipsă de pregătire temeinică, de seriozitate sau de însuşiri necesare, dovedite de cineva în propriul domeniu de activitate.’’         

La fel spune şi Dicţionarul de termeni literari, editat de Academia RSR, 1976 (a cărei rigurozitate nu poate fi pusă la îndoială). ,,Termenul  provine din fr. dillettantism, de la italianul dillettante ,,amator’’(cf, lat. delectate ,, a atrage, a desfăta.’’ ,,Prin extindere, diletantismul  a început să desemneze acţiunea aceluia care se dăruieşte unei arte din pură plăcere, sau care manifestă un interes viu pentru arte în general.’’ Dicţionar de termeni literari, p.123). Termenul  superficial, cf, DEX semnifică facil, neaprofundat, sumar, fig. (despre oameni) care tratează problemele fără să le adâncească, care trec uşor peste lucruri.’’

Diletantismul (amatorismul) şi superficialitatea nu sunt termeni echivalenţi din punct de vedere semantic, nu repetă aceeaşi idee, nu au acelaşi înţeles, pentru ca sintagma,,diletantism superficial’’ să fie categorisită drept pleonasm. Superficialitatea se află în contradicţie flagrantă cu plăcerea şi mai cu seamă cu iubirea spirituală.  Plăcerea însă  e pasivă, ne place ceva ne uităm la acel ceva. Numai  iubirea e activă, adică e creatoare de ceva.                                                            

 Or, omul superficial nu poate crea ceva, pentru că nu iubeşte. Superficialitate te scoate din sfera iubirii, ea te plasează în sfera invidiei şi a urii distructive. Numai aparent  superficialitatea e pasivă;  ea mocneşte ura, acumulează energii negative şi distructive  şi  apoi explodează.  Într-un anume sens am putea spune că superficialitatea este echivalentul sentimentului de ostilitate faţă de lume. Cel care iubeşte cartea o iubeşte toată viaţa, nu doar ca să termine o facultate. Cel care se preface  a o iubi  o îndrăgeşte doar până se vede cu o diplomă. Odată obţinută diploma cartea poate deveni cel mult  pierdere de timp ,  cum  e televizorul  sau internetul sau şi mai rău, un joc de cărţi.

Superficialitatea e  starea naturală a omului tiranic. Omul tiranic îl include pe insul arogant, pe snobul ignar, în general pe diletantul superficial. Omul superficial nu poate iubi.  Omul, care iubeşte ceva în mod autentic, trăieşte viaţa mai  din  plin decât acela care nu iubeşte nimic sau care, doar se iluzionează că iubeşte.  A iubi înseamnă a trăi; a trăi  înseamnă a iubi. Viaţa  umană ne obligă să trăim în acest cerc al iubirii.  Cel care nu iubeşte nimic sau care se iluzionează doar, trăieşte pur şi simplu, iese din  cercul  umanului.                                                                             

Un diletant face un anume lucru din plăcere. Englezul  spune că insul care face ceva din plăcere are un hobby. A avea un hobby înseamnă a fi pasionat de ceva, a-ţi consacra o mare parte de timp acestei pasiuni, de regulă, în afara profesiunii. Un profesionist, care nu-şi exercită profesiunea sa din plăcere, ci doar în scop  pecuniar,  este asemenea diletantului superficial. Lumea Occidentală şi îndeosebi cea americană nu  pune atât  de mult preţ pe profesionalismul acoperit cu diplome , cât  mai ales pe  profesionalism real.  Fie  şi diletant, dar pasionat până  la identificare cu pasiunea sa este mai apreciat decât  profesionistul cu diplomă.
                                                                                

Diletantul constructiv se consacră unei activităţi din  pasiune  şi pentru asta pune suflet  în tot ceea ce întreprinde. Un lucru cu adevărat frumos şi viabil realizat de om este atunci  când el pune o picătură de suflet în ceea ce face. A pune o picătură de suflet în ceea ce creează,  înseamnă a  pune o picătură de iubire. Orice creaţie e opera unei mari iubiri. Iubirea creează, ura distruge.        

Şi din aceste considerente , diletantul nu poate fi superficial decât precizând acest lucru prin sintagma ,,diletant superficial’’.  Diletantul superficial  este   şi profesionistul lipsit de talent, de pasiune( căci până la urmă talentul  se identifică cu pasiunea, cu  patima de a  afla ,,adevărurile esenţiale’’(Mircea Eliade – Critica diletantismului).    Eminescu îi numeşte ,,adunători de  coji’’, genul acela  de   profesionişti  lipsiţi  de talent, care ,, caută în lume şi în vreme adevăr, /De pe galbenele file el adună mii de coji,/ A lor nume   trecătoare le înseamnă pe răboj; (Scrisoarea I)  ’’                                                                                                           

Nu-i suficient să iubeşti ceva ca să creezi ceva. Drept suport al iubirii de ceva trebuie să stea patima cunoaşterii.  Şi asta nu se face decât prin pasiune, dedicare, chemare. Sunt diletanţi care fără a fi profesionişti într-un anumit domenii au realizat mai mult decât  profesioniştii acelui  domeniu.                                      
 Există, prin urmare,  diletantul constructiv care trăieşte această plăcere spirituală în mod autentic, şi în contrapondere, diletantul superficial – echivalentul snobului ignar.  Cum a fost Socrate pentru care filosofia a fost viaţa sa  şi totodată  cauza sin(uciderii)sale; în contrapondere,  Phaidros, care doar se preface a iubi înţelepciunea este ,,diletantul superficial’’ , pentru că toată pasiunea sa pentru cunoaştere se reduce la a  epata, la a fi în bontonul protipendadei ateniene din acele vremuri.

 Phaidros este diletantul superficial – snobul ignar – a cărui gândire se manifestă prin cele două extreme, specifice diletantului  superficial - entuziasmul  până la exaltare şi  denigrarea până la profanare ( Phaidros cel real a profanat misteriile Demetrei).                                                                                               

Ca orice diletant superficial Phaidros  este geniul mediocrităţii. El e adeptul modei spirituale, asemenea unui dandi care ţine de moda vestimentară. Diletantul superficial  nu creează noul, el e doar un receptor al noului, un consumator de spirit novator. E mai degrabă un spirit selenar, care reflectă spiritul epocii, îl propagă fără însă a lumina prin propria sa creaţie. 

Alţi trei diletanţi superficiali au fost acuzatorii publici ai lui  Socrate: ,,…Meletos, Anytos şi Lycon; Meletos  dând cuvânt duşmăniei poeţilor, Anytos , celei a meşteşugarilor şi oamenilor politici şi Lycon celei a retorilor.’’ (Apărarea lui Socrate, 24a).  
 Socrate afirmă că la nimic nu se pricepe mai bine decât la  dragostea. E un paradox  pe care ,,bufonul atenian''(aşa era etichetat de epicureici) îl  afirmă cu aceeaşi inocenţă decocertantă,  cu care afirma, în faţa celorlalalţi, anume că   ,,ştiu că nu ştiu nimic!'' Cum e posibil ca raţionalul Socrate la nimic să se priceapă, mai mult,  decât la  dragoste?  Diletanţii superficiali ar putea vedea la Socrate o anume trufie satanică. Dar la el nu-i decât dragostea pentru înţelepciune, adică pentru adevăr.  Din dragoste el moşeşte adevărul; moşirea  lui Socrate înseamnă iubirea căutării adevărului, adică dragoste de înţelepciune.   Socrate este  conşţient  că  nu poate naşte adevărul, ci,  asemenea mamei sale, ,,nobila şi vajnica Phainaréte’’, doar îl moşeşte. Moşirea adevărului e o operaţie grea care cere  nu  doar pricepere şi metodă, ci, mai cu seamă, dragoste.   De asta afirma  Socrate că la nimic nu se pricepe mai bine decît la dragoste. Adevărul se naşte din iubire.    
Diletantul superficial, spre  deosebire de diletantul constructiv,  nu poate să iubească. El poate doar să urască. Prin asta se deosebeşte de diletantul constructiv. Dacă diletantul constructiv ,mai presus de orice, iubeşte moşirea adevărului, cel superficial ,,iubeşte’’ şi el, dar la  mascarea  adevărului.  Discursul  retorului Lysias este edificator  în acest sens. În vreme ce diletantul constructiv,  iubind pasional,   uită  de interesele proprii, iubirea diletantului superficial  nu are decât un scop, interesul propriu. Adevărata iubire înseamnă cunoaşterea adevărului, iubirea din interes  înseamnă cunoaştere superficială şi mascarea adevărului.

 Diletantul superficial nu se angajează în iubiri  pasionale de tipul uitării de sine; el doar simulează iubirea. A iubi pasional, pentru diletantul superficial  e maladiv. El se rezervă pentru tipul de ,,cuceritor indiferent,’’ propus de retorul Lysias. Iubeşte spre a se folosi în chip perfid de iubit. El nu urmăreşte decât avantajul de orice natură, materială, spirituală, psihică – spre satisfacerea  propriului orgoliu, singurul pe care îl iubeşte cu adevărat.  El se îndrăgosteşte formal  de ceva  anume şi de acei oameni care îi sunt utili scopului său, acela  de a parveni. De adevărata iubire diletantul superficial îşi bate joc – pentru el iubirea de ceva sau pentru cineva, în afara iubirii de sine, nu există. E un veritabil narcisist, genul  perfid şi lacom,  la care iubirea pentru adevăr sau pentru aproape se resoarbe în interes. Acesta este după el  unicul criteriu al adevărului.

În plan social diletantul superficial  este identificabil cu arivistul.  Cei doi  termeni, diletant şi superficial ar putea să se intersecteze doar în mod forţat, şi numai la sensul peiorativ al termenului profesional,  nicidecum la semantica lui de bază.

În limba română, termenul păstrează semnificaţia limbilor de provenienţă , aceea de amator şi nu de persoană superficială. Prin urmare  diletantism superficial nu este un pleonasm. Mircea Eliade face distincţia clară între  două categorii de diletanţi  ,,sceptici, uşuratici, suficienţi şi diletanţii  constructivi.’’   (Mircea Eliade – Către un nou diletantism, p. 28). Eu am suplinit  termenii uzitaţi de Mircea Eliade prin termenul superficial. Asta pentru a deosebi pe diletantul arogant şi ignar  de cel constructiv.

Diletantul superficial, în genere, suferă de mania grandorii. De aceea, el nu acceptă critica, ci doar laudele excesive.  Este evident că numai forţând semnificaţia expresiei diletantism de la semantica lui de bază, aceea  de amatorism, ar putea fi echivalat cu  superficialitatea şi am putea găsi eroarea sintagmei. Or, diletantismul, ca superficialitate,  poate fi regăsit şi  în cazul  profesionistului, la  sensul peiorativ.                                                                                                    

A spune diletantism profesional  nu este o contradicţie de termeni, cum nici diletantism superficial nu este un pleonasm. Numai rutina profesională  se poate intersecta semantic cu cea de diletantism superficial. În condiţiile creşterii vitezei informaţionale, un profesionist se poate deprofesionaliza; prin asta el se apropie mai mult  de statutul de diletant superficial decât acela de profesionist sau de diletant constructiv. Unii ajung  chiar ageamii în propriul lor domeniu de activitate. 

Parafrazând  proverbul,,Haina îl face pe om,’’ am putea spune: ,,diploma îl face pe intelectual.’’ El chiar devine un diletant superficial,  menţinut în funcţie  mai degrabă de ,,aroganţa profesională’’, decât de un suport cultural bine întemeiat. E modelul de om tiranic, pe care îl întâlneşti la tot pasul în toate instituţiile statului şi în toate mediile socio-profesionale. Este uşor de recunoscut, e tipul de funcţionar  cu morgă de savant supraocupat,  fără timp de pierdut, care tratează pe toată lumea de sus. Prin diletantism superficial am desemnat modalitatea amatorului care vrea să pară a fi, în opoziţie cu ceea ce este în mod real, adică pe insul arogant care judecă lumea prin două atitudini extremiste – entuziasmul excesiv şi  repulsiile personale, fără a fundamenta printr-o critică de idei adecvată, o  opoziţie realistă.      

Pleonasmul este o eroare de exprimare, care constă în alăturarea a două sau mai multe cuvinte , fără a fi necesar,  repetând  aceeaşi idee. Eroarea de exprimare  ,,e favorizată de o tendinţă existentă în limba română -  aceea de a întări o idee prin cuvinte cu valoare argumentativă.’’(N. Mihăiescu – Îndrumări pentru studiul Limbii române, p.19).  Spre a-şi masca  propria sa ignoranţă, diletantul superficial aruncă fumigene. Chiar dacă nu-i  adevărat, e bine nimerit. E o caracteristică a insului superficial - aceea de a deruta cititorul pentru a-şi masca propria sa ignoranţă. Cine mai caută în dicţionar când a afirmat o autoritate critică?

Superficialitatea este o caracteristică atât a profesionistului autosuficient cât  şi a diletantului lipsit de pasiunea cunoaşterii. Pe diletantul fecund  dăruirea pătimaşă unei arte îl absolvă de superficialitate. Pe profesionistul care îşi practică meseria doar din interese pecuniare, lipsa de interes îl face superficial. Şi din aceste considerente diletantismul nu poate fi confundat cu superficialitatea  decât în mod forţat. Diletantul este echivalent cu amatorul şi nu cu superficialul. Un amator fecund poate fi mai bine informat şi mai profund, decât un profesionist superficial care îşi ascunde autosuficienţa după o diplomă.

Diletantul superficial poate fi  echivalentul  profesionistului deprofesionalizat ce se complace în rutină. Rutina este abilitatea gândirii  mecaniciste a ambilor categorii.  Aceştia  nu au viziunea  noului, ei au doar schema unei gândiri reproducătoare. Un diletant superficial este un adept  al locului călduţ. Spre deosebire de diletantul constructiv, diletantul superficial, la fel ca şi insul care îşi practică fără implicare profesiunea,  nu are o pasiune autentică pentru filozofie,  artă, ştiinţă, ci doar vrea să pozeze pentru creduli. El se simte extrem de bine în postura lui ,,a părea’’, şi o maschează cu grijă pe aceea de ,, a fi.’’                     El evită cu atenţie să abordeze noul. Noul reprezintă avântul spre necunoscut, or, acolo există pericolul nisipurilor mişcătoare; în ele  se pot  afla adevărurile profunde, dar în care te şi poţi scufunda. Dar diletantul superficial  nu vrea adevărul,  el  preferă  minciuna călduţă, dacă îi asigură o laudă.       

          În ,,Cum să scriu un eseu''  am folosit  sintagma ,,diletantism superficial’’,  nu pentru a accentua semnificaţia cuvântului diletantism, ci stricto senso, pentru a deosebi diletantismul superficial de cel fecund. Un diletant superficial nu poate înţelege acest mod de a gândi. El face parte dintre aceia care interpretează fără să asculte, cum credulii ascultă fără să interpreteze.

Un dialog  cu diletantul superficial este, din aceste considerente, imposibil. E un dialog al surzilor. Cât despre polemică, dacă cineva se angajează, înseamnă a se lupta cu morile de vânt. Ar păţi la fel ca în dialogul acelor personaje din Doamna Bovary,   abatele Bournisien,  dogmatic  până la stupizenie şi  farmacistul Homais, adept înfocat al lui Voltaire, la fel de dogmatic,  în care ,,unul vrea să umilească  raţiunea   în faţa adevărului divin, celălalt să elibereze omul de adevărul revelat pentru a-l plasa doar sub legea gândirii limpezi şi responsabile.’’ (Alain Finkielkraut – Înţelepciunea dragostei,  p.80). 

Polemica este  o luptă de opinii, nu un dialog al surzilor. O confruntare de opinii poate duce la înţelegere, iar  din înţelegere poate să rezulte adevărul. ,,Din discuţie (sterilă n.n.) nu iese nimic: din buna înţelegere ţâşneşte lumina.’’ (Jules Renard , Jurnal, p. 320). Or, diletantul superficial nu admite dialogul pentru că nu înţelege. Şi nu înţelege pentru că el nu vrea adevărul, ci doar manifestarea arogantă a  repulsiei personale faţă de oponent, având ca scop desfiinţarea  oponentului. Scopul lui nu este de a scoate adevărul la suprafaţă, scopul lui este să anuleze opoziţia.  Anulând  opoziţia,  rămân doar fanii.                                                    

             Şi pe el, nu adevărul, ci jocul acesta îl interesează.  Argumentaţia critică s-ar izbi  de un zid;  diletantul superficial  nu va vedea sensul ei  constructiv, ci doar o subminare  a poziţiei sale, o uzurpare a tronului pe care s-a cocoţat. Răspunsul lui nu vizează lupta de idei, ci jignirea ,,uzurpatorului’’, umilirea acestuia prin etichetări de genul întrebărilor retorice: ,,Asta e ipoteza paradoxală pentru care faci atât tam-tam?’’ ,,Asta aduci tu nou?’’  ,,Aberaţii peste aberaţii.’’ ,,Asta e o dovadă de TRUFIE SATANICĂ.’’

Toate etichetările au rolul de a slăbi încrederea cititorului în ceea ce a spus autorul. El nu urmăreşte critica constructivă; el are în vedere doar semănarea îndoielii. El  nu doreşte o critică realistă a eseului, ci demolarea prin etichetări a celui care a îndrăznit să-l critice. Derutarea cititorilor prin aruncarea de fumigene, invective şi a etichetări fără suport ideatic,  la asta se reduce toată critica lui. Nici un argument solid, nici un exerciţiu critic  de combatere ,,a aberaţiilor peste aberaţii’’, doar etichetări şi invective.                                                                     

 E modul cel mai simplu de a scrie eseistică cu pretenţii savante. Ca de pildă H-R Patapievici, care folosindu-se de motivaţia ,,de a scrie cărţi pentru a face rău cu scopul de a face bine’’(cuvânt înainte la Ediţia a doua la Politice)  se foloseşte nu de argumentări riguroase , ci doar de etichete şi epitete scatofile  din ,,exasperare şi dezgust’’ faţă de  români, pe care îi numeşte patibulari( adică buni de dus la spânzurătoare. Evident, corifeul este, fără îndoială, în pofida poziţiei sale suspuse  de  portocalii,  un  diletant superficial. Dar el suferă de trufie satanică cronică.                       

ION CAMELEON

Un izvor de stupiditate

Când Silviu Brucan pronunţa injurioasele cuvinte ,,stupid people’’ l-a adresa poporului român, am suferit şi m-a revoltat. La fel am suferit şi m-a revoltat când Patapievici punea etichete şi mai jignitoare românilor, printre care acelea ca ,, 23 de milioane omuleţi patibulari’’ , ,,neam flecar şi lipsit de Dumnezeu’’ ,, că românul este intolerant , xenofob, violent-şi-laş, retractil , agitat-şi-abulic’’ şi altele pe cât de infamante pe atât de stupide. M-am întrebat totuşi de ce aceşti doi ,,înţelepţi’’ au etichetat astfel poporul mioritic. Şi am ajuns la concluzia că în peregrinările lor pe plaiurile mioritice au întâlnit vreun Ion, la fel de stupid ca şi aceşti ,,înţelepţi’’. Şi din cauza lui Ion Cameleon au generalizat în modul lor, la fel de stupid: modelul Ion se potriveşte întregului popor român ( departe de mine de a generaliza şi a măsura Ion-ii cu măsura acestor ,,înţelepţi’’ şi de a-i considera pe toţi Ion-ii stupizi).

Totuşi există un Ion mioritic cu un izvor nesecat de stupiditate. Acesta e Caion sau Ion Cameleon. Stupizenia lui constă în a face rău din invidie sau din plăcerea sadică de a-şi vedea semenul umilit, pus la zid, din invidia aceea prostească specific mioritică. În imbecilitatea lui, caion nu realizează că răul se întoarce mai devreme sau mai târziu ca un bumerang împotrivă-i, că există o justiţie imanentă, o instanţă care înregistrează totul şi această instanţă este inconştientul său din care nu poate şterge gândul sau fapta rea comisă asupra semenului său. Marin Preda descrie în Viaţa ca o pradă acest gen de caion, lipsit de orice morală a binelui ce se potriveşte întocmai speciei de caion mioritic. Şerban Cioculescu aminteşte în Caragialiana ce au păţit Ion Luca Caragiale şi Mihai Eminescu cu un asemenea caion, pe numele lui adevărat Const. Al. Ionescu. ,,Acesta, după cum ne spune Şerban Cioculescu, trimisese spre publicare Moftului o poemă în proză decadentă, inspirată de părul iubitei. Sub titlul Un frizer-poet şi o damă care trebuie să se scarpine-n cap şi cu semnătura(ghiciţi? - cum ar fi putut fi alta) Ion.’’ (Şerban Cioculescu – Caragialiana, p. 194). Caragiale pe bună dreptate îl ironizează. Dar acest ,,Mitică în delir cultural’’ , cum avea să numească această faună de caioni Paul Zarifopol, se răzbună în modul cel mai stupid cu putinţă pe Caragiale. Dirijat din umbră, de nu mai puţin perfidul Macedonski, care prin înscenarea de plagiat făcută lui Caragiale şi prin alte atacuri dirijate împotriva lui Eminescu se va dovedi la fel un caion stupid. Atât de stupid încât opinia publică românească îi va boicota opera. Autoexilul lui în Franţa nu-i va aduce nici pe departe notorietatea la care aspira cu orice preţ.

Efectul de bumerang al loviturilor date în mod perfid lui Caragiale şi Eminescu, demonstrează cât se poate de clar că mai devreme sau mai târziu răul comis se întoarce împotrivă-ţi. Caionii mioritici au vocaţie de iconoclaşti. În marea lor inflaţie psihică toţi suferă de acelaşi complex al caprei vecinului. A refuza autoritatea unei valori consacrate, a o sfărâma , a o distruge este marea lui încercare iresponsabilă şi absurdă. Prin toată constituţia sa psihomentală Ion Cameleon e un instinctual care nu are nici un respect pentru valorile morale – Dreptate, Adevăr, Bine, pentru cele culturale sau democratice. În faţa unui act cultural , instinctivii, fie ei chiar oameni de cultură ,,mugesc’’ vorba lui ,,monşer’’ Marin Preda, ,,nu le pasă de civilizaţie’’. Nu au nici respect pentru valoarea celuilalt. Egoişti şi egocentrişti ei au vocaţia geniului răului. Priviţi la cel de-al treilea … escu! În toate acţiunile sale manifeste se defineşte a fi Caionul mioritic cel mai autentic, o personalitate nevrotică pe care puterea îl face delirant. Pentru nevrotic, competiţia ,,lupta dreaptă’’, se transformă într-o rivalitate a urii oarbe. ,,În societatea noastră, spune psihanalista Karen Horney, rivalitatea nevrotică diferă de cea normală în trei privinţe. În primul rând nevroticul se măsoară mereu pe sine cu ceilalţi, chiar şi în situaţii în care nu cer lucrul acesta. Sentimentul său în faţa vieţii poate fi comparat cu acela al unui jocheu la concursul hipic, jocheu pentru nu contează decât un singur lucru: să fie înaintea tuturor concurenţilor. A doua deosebire faţă de rivalitatea normală (faţă de competiţie) este aceea că ambiţia nu este doar aceea de a realiza mai mult decât ceilalţi, ci de a fi excepţional şi unic. […] A treia deosebire faţă de competiţia normală o marchează ostilitatea implicată şi ambiţiile nevroticului, acea atitudine a sa care spune că ,, nimeni nu poate fi mai frumos, mai capabil şi mai demn de succes ca mine. ’’( Karen Horney - Personalitate nevrotică a epocii noastre, pp. 141-143). Un astfel de Caion îşi găseşte alţi caioni , după chipul şi asemănarea sa, caioni la fel de stupizi şi distructivi ca cel ce se vrea lider. Un nevrotic ajuns în sferele cele mai înalte ale puterii nu are nici o empatie pentru mulţimi pe care nu le consideră mai mult decât o zestre electorală şi-atât.

În această situaţie statul este perceput drept ,,cel mai rece monstru dintre toţi monştrii reci’’ (Nietzsche). Cum să ţii în frâu statul care a încăput pe mâinile unui Caion nevrotic? El, identificându-se cu statul devine din ce în ce mai abuziv faţă de proprii cetăţeni. Cel de-al treilea …escu a intrat în faza de delir a puterii. Şi din nefericire nimeni nu-l mai poate opri. Opoziţia a fost pusă cu botul pe labe, fiind paralizată în acţiunile ei de imposibilitate de a împlini numărul de voturi în Parlament . UNPR - grupul caionilor politici trădători fac jocul lor de interese înguste, dirijaţi de ambiţiile dictatoriale ale celui de-al treilea ...escu, susţinând legile aberante votate fraudulos. Fraudarea voturilor parlamentarilor e consecinţa fraudării alegerilor. Odată porniţi pe această pantă a infracţionalităţii. Votarea prin fraudă la vedere a legii pensiilor cu concursul evident al preşedintei camerei deputaţilor, Roberta Anastasie , susţinută de preşedintele ţării, Traian Băsescu, dă gir tuturor caionilor politici puşi pe căpătuială la devalizarea bugetului statului. UDMR jubilează! A ajuns în poziţia de a determina politica României. Va trece de partea celui care oferă mai multe concesii - portocalii sau opoziţia. Din nefericire pentru noi, doar ungurii au de câştigat la aceste jocuri murdare. Drept dovadă, László Tőkés îşi arogă deja în mod arbitrar iniţiative provocatoare. Ameninţările subtile ale UDMR-ului îi constrâng pe portocalii să adopte o politică tot mai conciliatoare faţă de pretenţiile tot mai abuzive ale acestei formaţiuni. Pentru Ion Cameleon nu contează cât pierde ţara, nu contează împrumuturile tot mai înrobitoare de la FMI, nu contează că se degradează pe zi ce trece autoritatea statului, nu contează devalorizarea moralităţii, nu contează denaturarea principiile şi fundamentelor democraţiei, ci doar interesele sale mercantile şi ale camarilei puse pe căpătuială. Ion Cameleon, aflat în poziţia de subordonat nu poate trăi fără a fi înregimentat sau cel puţin tutelat şi dirijat de un lider; el chiar are nevoie de un lider, căci nu are capacitatea mintală de trăi pe picioarele proprii. Lipsit de iniţiativă şi de voinţă, caionul mioritic se lipeşte ca lipitoarea de un lider pentru a putea trăi. Fără lider nu supravieţuieşte, e genul care trăieşte parazitar, care practică ,,nepotismul’’ ca o ,,concurenţă’’ naturală, un infantil cu aspiraţii ce se vrea bărbat adevărat , dar care nu trăieşte pe picioarele proprii, ci prin protecţie , adesea ,, de fuste’’ , cum spune Eminescu . În speţă caion este prin excelenţă un laş; el nu are curajul să concureze bărbăteşte în ,,lupta dreaptă’’. Dacă şeful îi spune ceva de genul că e alb ceea ce se vede clar că e negru, el se dă peste cap ca să dovedească ,,adevărul’’ şefului. Are o predilecţie psihică pentru dictatură, pentru a fi tutelat de un Tătuc, care îl ironizează, îl umileşte, dar el se simte ocrotit şi această siguranţă psihică îi conferă, asemenea javrei care se gudură şi dă din coadă, starea de fericire. Nevoia de siguranţă este o reminiscenţă a inconştientului colectiv, un arhetip, în accepţia lui Carl Gustav Jung, din acele vremuri imemoriale când s-a născut fenomenul religios în sânul familiei. Fiecare familie avea o zeitatea a ei la care se ruga, şi, un singur pontif – Pater familias, perceput de familie , de soţie, fii şi fiice ca zeu. Treptat, treptat Dumnezeu din cer este înlocuit în inconştientul colectiv, de cel pământean. Credinţa în Dumnezeul pământean, în ,,Tătucul cel bun’’ s-a păstrat încă multă vreme după revoluţie. Pe mulţi i-am auzit afirmând: ,,Dacă Ceauşescu dădea de mâncare poporului ar fi condus şi-acum ţara.’’ Îndoctrinarea a indus în inconştientul colectiv asemenea confuzii încât Ceauşescu era, identificat cu însuşi Mântuitorul. Uciderea lui Ceauşescu a echivalat cu uciderea lui Dumnezeu. El era cel care dădea poporului ,,pâinea noastră cea de toate zilele. La fel se vrea cel de-al treilea …escu a fi – Tătucul, care ne ia sau ne dă ,, pâinea cea de toate zilele’’, după bunul său plac. Caionul cultural este un ,,adunător de coji’’ , ,,brăcuitorul’’, cum îl numeşte Eminescu, care compilează citate, fără ca mintea lui să genereze un ce creativ. Ion Cameleonul cultural este un nesecat izvor de citate stupide pe care le repetă cu obstinaţie, făcându-şi din citate un monstruos limbaj de lemn. Dogmatici, absurzi în relaţia cu ceilalţi, genul care nu ascultă, dar se vor ascultaţi , caionii par a avea o înţelegere mai profundă a existenţei. Atoateştiutori, ei te aburesc cu bruma lor de (in)cultură. ,,Aroganţi, repetând mereu acelaşi lucru , ei au drept alibi de beton o înţelegere mai profundă.’’ (Alain Finkielkraut – Înţelepciunea dragostei , p.85). Lipsit de talent şi de simţ creativ, Ion Cameleon fură idei, copiază citate, pozează în om drept, dar în fondul lui sufletesc este o otreapă, ros de invidie şi plin ranchiună. De aceea lupta lui ,,dreaptă’’ este lovitura mişelească pe la spate. Asemenea şobolanului este un genul de oportunist înnăscut , e singurul care supravieţuieşte şi trăieşte bine în orice regim politic. Din aceste considerente Caion înţelege morala ca fiind a celui mai tare, nu a celui drept. ,,Cel mai puternic are totdeauna dreptate’’, aşa gândeşte Ion Cameleon.

Caion e genul tipic de Ion Cameleon, stupid în esenţa sa psihomentală, e insul care una gândeşte şi alta spune, e tipul de lingău care pe faţă te laudă şi-n spate te înjură, e licheaua lipsită de caracter , atrasă instinctual de un lider la fel de instinctual şi lipsit de caracter. E insul care trădează, căci el nu are principii, el are doar interese şi cel mai bine se simte în această postură, trădarea fiind chiar modul lui de a fi.

Caionul este totdeauna suspicios, te suspectează că eşti asemenea lui - un Caion aflat în slujba adversarului său. În spatele cuvintelor tale, el nu vede altceva decât o angajare, o condiţionare, o aservire, un slujitor a intereselor cuiva. Pentru el nu există ideal sau om idealist, care crede şi luptă pentru respectarea moralei, ci unul la fel de corupt şi coruptibil ca şi el, un ins aservit. Un asemenea ins e preferatul regimurilor extremiste, e modul lui de a fi într-o dictatură la care se angajează plenar, indiferent că e de dreapta sau de stânga. Pentru el deviza ,,Cine nu e cu noi e împotriva noastră.’’ devine o normă morală. De aceea e preferatul dictaturilor. Spre deosebire de caionii de duzină un Caion lider are tendinţe dictatoriale manifeste , chiar şi într-un regim democratic.

Caionii sunt specia favorită a regimurilor politice extremiste; ei sunt recrutaţi ca turnătorii la securitatea sau la siguranţa statului sau devin executanţii zeloşi ai inşilor aflaţi la putere. Într-un regim totalitar, caionii se simt cel mai bine; într-un regim politic totalitar ei chiar îşi arogă poziţii de şefi, căci au deasupra lor un Tătuc, atotputernic, atotştiutor, dumnezeul pământean care l-a înlocuit pe Tatăl ceresc şi pe care îl identifică ca fiind demiurgul şi totodată inconştient chiar ,,Tatăl’’ lui. În atare condiţii, caionii devin cel mai zeloşi executanţi ,ajung să se identifice cu Tătucul, adeseori sunt clone ale Tătucului. Să ne amintim cum mulţi politruci erau mai ceauşeşti decât Ceauşescu. Dar portocalii? Se manifestă chiar mai băsescian decât Băsescu.

În democraţie, unde individualitatea şi individualismul liberal este principiu de bază a existenţei, caionii nu se simt în apele lor . Totuşi, ei găsesc suficiente oportunităţi şi în democraţie, mai cu seamă în democraţia de pe plaiurile mioritice unde se practică masiv politizarea instituţiilor statului. De regulă, în democraţie, caionii mioritici formează ,,zestrea electorală’’ a partidului de la putere , cu care votează mereu. Lor însă le place, fie să trăiască în masa amorfă înregimentată pe post de turnători, fie să fie o mici clone ale conducătorului într-un regim totalitar. Morala lor este morala şefului, e morala a partidului aflat la guvernare cu care simpatizează şi de la care aşteaptă sinecura grasă. Atracţia e o chestiune de asemănare a celor ce gândesc la fel. Caionii sunt manipulatorii manipulaţi, ei sunt indivizii care nu cred în valorile umane perene, sunt executanţii zeloşi cărora nu le pasă de răul pe care-l produc şi nici nu un remuşcări sau procese de conştiinţă. Însăşi componenta conştiinţei lor este aceea de ,, mauvaise conscience’’. Caionii nu cred în Adevăr , Bine, Drept, Frumos, ci în acelea de circumstanţă. Adevărul, Binele, Dreptul, Frumosul sunt, conform logicii lor , ,,omnia pro pecunia’’.

Pentru caionul mioritic valorile morale sunt relative, nu fundamentale. El nu se raportează niciodată la valorile fundamentale , ci doar la valorile relative ale puterii. Stupiditatea lui porneşte din logica lui sofistă, perfidă, vitriolată care urmăreşte producerea răului asupra celuilalt, dacă celălalt nu-i de acord cu simpatiile lui politice sau nu este cu el. E insul bovaric, care se concepe a fi altul decât este în realitate, individul care trăieşte cu iluzia sinelui, cu o imagine pe care a substituită propriei persoane, închipuitul cum spunem noi românii, un individ cu logică sofistă, pentru care a părea e valoros decât a fi. Aici caionul mioritic se întâlneşte cu tipul de nevrotic, care suferă de inflaţie psihică, insul care priveşte de sus, dar linge picioarele stăpânului, în modul lui specific ipocrit, e genul de lingău pervers, lipsit complet de onestitate. Camus spunea că a fi onest înseamnă a fi de acord cu sine. Dar când interesul poartă fesul…, nu-i aşa, nu mai poţi fi onest? Când slujeşti intereselor materiale şi nu principiilor morale ce mai contează să fii onest?! A nu fi onest în concepţia lui Eminescu înseamnă împăca ,,dezgustul din suflet’’ ,,prin a lor minte’’, o caracteristică binecunoscută a sofistului în general. insului cu două feţe a caionului mioritic în special. Cum pot împăca dezgustul din suflet oare toţi aceşti caioni portocalii?! Cum se simt ei în intimitatea lor cu povara aceasta al lui ,,mauvaise conscience’’.

Eminescu a sesizat bine această discrepanţă între gândire şi vorbire, manifestă, în psihologia omului mioritic, care are marea adaptabilitate de a împăca ,,dezgustul din suflet’’, ,,prin a lor minte’’, prefăcându-se în modul acela linguşitor şi perfid faţă de cineva mai important sau mai puternic. Un asemenea individ e tipul de caion cu ,,simţiri reci’’, false, afişate, de faţadă, care face parte din tipologia laşului, a duplicitarului, a insului cu două feţe. Mintea caionului este una mefientă; el vede peste tot relaţii de tip mafiot, ( angajări şi promovări pe bază de pile cunoştinţe relaţii) comploturi. Acest scepticism care se întinde ca o pecingine în inconştientul omului mioritic este întărit de politica de cadre imbecilă a clasei noastre politice de a numi pe criterii politice în funcţiile importante şi nu pe valoarea autentică a individului. În Scrisoarea II, Eminescu se întreabă cu amărăciune la ce mai poate servi ,,lupta dreaptă’’ pentru ,,a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă?’’ când

,, noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi / care-ncearcă prin poeme să devină cumularzi / Închinând ale lor versuri la puternici la cucoane, […] Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste, / Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste,’’ În analiza psihologică a tipologiei lui, Ion Cameleon apare ca un nevrotic anxios. De aceea el este credincios, practicant asiduu, merge la biserică şi se roagă, crezând astfel că păcatele îi sunt iertate. El nu cunoaşte că nimic nu i se iartă, că păcatele sunt acolo înregistrate în inconştientul său şi toate aşteaptă pedeapsa imanentă, care vine când se aşteaptă mai puţin, când îi este lumea mai dragă, căci tribunalul divin, nu se află în afara noastră, în lăcaşul sfânt sau în cer, el este chiar în noi , în inconştientul nostru. Actul lui de invidie sau ură şi chiar din necunoaştere a realităţii sau de refuz a cunoaşte realitatea îl fac să comită, ceea ce vechii greci, în marea lor înţelepciune, numeau hybris. Iar comiterea hybris-ului, după cum spun înţelepţii greci aşteaptă mai devreme sau mai târziu pedeapsa imanentă. Vechii grecii au înţeles bine destinul şi existenţa: Totul se plăteşte în viaţă. Întâmplarea nefastă nu este un simplu joc al hazardului, nu este deloc o pură întâmplare, ci vine ca o răsplată pentru gândurile noastre rele, pentru actele noastre imorale pe care le-am comis din invidie şi ură şi pe care le-am uitat. Nimic nu e mai mare producător de păcate decât ura şi invidia din noi. Raţiunea şi iubirea nu produc păcate, acestea previn păcatele dacă mintea celui care judecă este lucidă. De regulă, Ion Cameleon se împăunează repede cu succesul de moment. De aceea şi căderea vine repede, iar eşecul îl fac şi mai anxios şi mai nevrotic: el a făcut ,,totul bine’’, dar lumea îi este ostilă. Eşecul îl face ranchiunos şi distrugător.

Anxietatea îl face să se gudure şi să facă sluj faţă de puternicii zilei . Dacă omul zilei a căzut Ion Cameleon este primul care îl scuipă. Exprimarea unui adevăr îl supără atât de tare încât e gata de a lovi pe la spate. Pentru el, adevărul este adevărul lui, nu adevărul demonstrat, ci acela relativ, bazat pe vraja emoţională sau din interes pecuniar, în care el crede cu obstinaţie, dând satisfacţie astfel orgoliului său nemăsurat, vanităţii sale inflaţioniste sau interesului său de Hagi Tudose. De aceea Ion Cameleon e un pidosnic inveterat, greu de acceptat de o minte normală. Caionul cel mai reprezentativ e omul tiranic ajuns în instituţiile puterii. Cel care întruchipează la modul exemplar caionul mioritic în sens moderat este omul politic, în sens tare este cel de-a treilea …escu, o tipologie surprinsă atât de sugestiv de Poet.

,,panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii/ Măşti cu toate de renume din comedia minciunii? […] Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă / Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă. […] În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie, Ne fac legi şi ne pun biruri , ne vorbesc filozofie.’’ (Scrisoarea III).

Nu mai puţin stupizi, erau caionii de la Junimea din Iaşi , aşa numita ,,caracudă.’’ Stupizenia acestora consta în limita minţii lor. Membrii ,,caracudei’’ reduceau totul la nivelul ,,băşcăliei’’ , nivel peste care ei nu puteau să-l treacă. Nici cei cu pretenţii de cultură nu erau mai presus de caracuda limitată şi gălăgioasă. Iată ce spune principalul memorialist al Junimii, George Panu, un Ion Cameleon politic, despre Poet: ,,Căci trebuie să spun că Eminescu nu-mi plăcuse deloc; nu-mi plăcuse , fiindcă fondul poeziilor lui era falş(sic!), nedrept, pretenţios; pentru că şi mai târziu Eminescu , dacă are inspiraţiune admirabilă şi forma frumoasă, însă ca gânditor dacă nu este mediocru, cele de mai multe ori este absurd. Şi dacă pe un poet ca Alecsandri îl poţi judeca fără a-i judeca gândirea, pe Eminescu nu.’’ (George Panu – Amintiri de la ,,Junimea’’ din Iaşi , p.38). O stupizenie mai mare nici că putea spune. Maiorescu, numindu-l pe Eminescu drept ,, rege al cugetării’’ îl descalifică pe autorul acestei caracterizări. Criticul avea studii solide de filozofie făcute în Germania şi aprecierea lui despre Poet este cât se poate de realistă. George Panu a fost un caion politic care şi-a regăsit vocaţia de animator al Junimii, după i-au fost închise uşile ministeriale de către partidele pe unde s-a perindat. Eminescu nu doar îşi depăşea confraţii prin cultură, dar îşi depăşea şi epoca prin cugetările sale filosofice. Din acest scurt excurs am înclina să credem că stupizenia constă în ignoranţă. Nu doar în ignoranţă, ci şi în logica sofistă uzitată cu predilecţie de caioni . Prin asta caionul mioritic se poate defini ca un izvor de stupiditate, genul de epigon cu ,, simţiri reci’’, duplicitar, veleitar cu evidente cu apucături ariviste, genul de intelectual care accede cum spune Eminescu , prin ,,protecţie de fuste.’’ Ion Cameleon se regăseşte în aproape toate personajele lui Caragiale ipostaziate în comediile sale: Jupân Dumitrache, Chiriac Sotirescu, Rică Venturiano, (imitator inveterat al lui C. A. Rosetti), chiar şi în limbajul său ,, macaronic rosettist’’, pe care Eminescu îl identifică cu mediocrul dramaturg Frédéric Damé, Nae Ipingescu, ipistatul, Nae Caţavencu, jupân Trahanache, Farfuridi , Brânzovenescu şi Dandanache, poliţaiul Ghiţă Pristanda, Pampon şi Crăcănel o întreagă faună de Caioni din toate straturile sociale. Nu lipsesc de aici nici caionii feminini, personaje memorabile ipostaziate în comediile sale Veta şi Ziţa, Didina Mazu şi Miţa Baston politicianiste şi cea mai caionistă dintre toate , dacă-i o putem numi astfel, coana Joiţica, personaje feminine din tipologia lui Caragiale pe care le putem în camarila de portocaliu: Roberta Anastase, Elena Udrea, Elena Băsescu, alias Eba, Sorina Plăcintă, Monica Iacob-Ridzi. Vor fi fiind şi pe la opoziţie, dar departe încă de guvernare nu şi-au arătat caionismul, ca cele de portocaliu, vorba lui ,,monşer’’ Preda, ,,atât de năroade în mândria lor că sunt frumoase’’. Din nefericire, specia aceasta se înmulţeşte în progresie geometrică pe plaiurile mioritice, invadează peste tot, trăieşte în umbra unui partid aflat la putere, a unui baron local sau central pe care îl idolatrizează şi-l urăşte în egală măsură. Ea se constituie mereu în aşa zisa ,, zestre electorală’’ pentru partidul de guvernământ. Şi intelectuali noştri elitişti contemporani (Patapievici, Liiceanu, Cărtărescu, Pleşu) care se întrec în a aduce osanale liderului unei puteri vădit corupte, stupidă şi iresponsabilă, se înscriu prin asta pe un loc privilegiat a caionilor mioritici. Ca urmare a ascensiunii caionilor în funcţiile cheie, centrul politic-administrativ şi cultural al României a devenit un izvor de stupiditate care se propagă ca valurile seismice în toate structurile şi instituţiile statului.