ION CAMELEON

Un izvor de stupiditate

Când Silviu Brucan pronunţa injurioasele cuvinte ,,stupid people’’ l-a adresa poporului român, am suferit şi m-a revoltat. La fel am suferit şi m-a revoltat când Patapievici punea etichete şi mai jignitoare românilor, printre care acelea ca ,, 23 de milioane omuleţi patibulari’’ , ,,neam flecar şi lipsit de Dumnezeu’’ ,, că românul este intolerant , xenofob, violent-şi-laş, retractil , agitat-şi-abulic’’ şi altele pe cât de infamante pe atât de stupide. M-am întrebat totuşi de ce aceşti doi ,,înţelepţi’’ au etichetat astfel poporul mioritic. Şi am ajuns la concluzia că în peregrinările lor pe plaiurile mioritice au întâlnit vreun Ion, la fel de stupid ca şi aceşti ,,înţelepţi’’. Şi din cauza lui Ion Cameleon au generalizat în modul lor, la fel de stupid: modelul Ion se potriveşte întregului popor român ( departe de mine de a generaliza şi a măsura Ion-ii cu măsura acestor ,,înţelepţi’’ şi de a-i considera pe toţi Ion-ii stupizi).

Totuşi există un Ion mioritic cu un izvor nesecat de stupiditate. Acesta e Caion sau Ion Cameleon. Stupizenia lui constă în a face rău din invidie sau din plăcerea sadică de a-şi vedea semenul umilit, pus la zid, din invidia aceea prostească specific mioritică. În imbecilitatea lui, caion nu realizează că răul se întoarce mai devreme sau mai târziu ca un bumerang împotrivă-i, că există o justiţie imanentă, o instanţă care înregistrează totul şi această instanţă este inconştientul său din care nu poate şterge gândul sau fapta rea comisă asupra semenului său. Marin Preda descrie în Viaţa ca o pradă acest gen de caion, lipsit de orice morală a binelui ce se potriveşte întocmai speciei de caion mioritic. Şerban Cioculescu aminteşte în Caragialiana ce au păţit Ion Luca Caragiale şi Mihai Eminescu cu un asemenea caion, pe numele lui adevărat Const. Al. Ionescu. ,,Acesta, după cum ne spune Şerban Cioculescu, trimisese spre publicare Moftului o poemă în proză decadentă, inspirată de părul iubitei. Sub titlul Un frizer-poet şi o damă care trebuie să se scarpine-n cap şi cu semnătura(ghiciţi? - cum ar fi putut fi alta) Ion.’’ (Şerban Cioculescu – Caragialiana, p. 194). Caragiale pe bună dreptate îl ironizează. Dar acest ,,Mitică în delir cultural’’ , cum avea să numească această faună de caioni Paul Zarifopol, se răzbună în modul cel mai stupid cu putinţă pe Caragiale. Dirijat din umbră, de nu mai puţin perfidul Macedonski, care prin înscenarea de plagiat făcută lui Caragiale şi prin alte atacuri dirijate împotriva lui Eminescu se va dovedi la fel un caion stupid. Atât de stupid încât opinia publică românească îi va boicota opera. Autoexilul lui în Franţa nu-i va aduce nici pe departe notorietatea la care aspira cu orice preţ.

Efectul de bumerang al loviturilor date în mod perfid lui Caragiale şi Eminescu, demonstrează cât se poate de clar că mai devreme sau mai târziu răul comis se întoarce împotrivă-ţi. Caionii mioritici au vocaţie de iconoclaşti. În marea lor inflaţie psihică toţi suferă de acelaşi complex al caprei vecinului. A refuza autoritatea unei valori consacrate, a o sfărâma , a o distruge este marea lui încercare iresponsabilă şi absurdă. Prin toată constituţia sa psihomentală Ion Cameleon e un instinctual care nu are nici un respect pentru valorile morale – Dreptate, Adevăr, Bine, pentru cele culturale sau democratice. În faţa unui act cultural , instinctivii, fie ei chiar oameni de cultură ,,mugesc’’ vorba lui ,,monşer’’ Marin Preda, ,,nu le pasă de civilizaţie’’. Nu au nici respect pentru valoarea celuilalt. Egoişti şi egocentrişti ei au vocaţia geniului răului. Priviţi la cel de-al treilea … escu! În toate acţiunile sale manifeste se defineşte a fi Caionul mioritic cel mai autentic, o personalitate nevrotică pe care puterea îl face delirant. Pentru nevrotic, competiţia ,,lupta dreaptă’’, se transformă într-o rivalitate a urii oarbe. ,,În societatea noastră, spune psihanalista Karen Horney, rivalitatea nevrotică diferă de cea normală în trei privinţe. În primul rând nevroticul se măsoară mereu pe sine cu ceilalţi, chiar şi în situaţii în care nu cer lucrul acesta. Sentimentul său în faţa vieţii poate fi comparat cu acela al unui jocheu la concursul hipic, jocheu pentru nu contează decât un singur lucru: să fie înaintea tuturor concurenţilor. A doua deosebire faţă de rivalitatea normală (faţă de competiţie) este aceea că ambiţia nu este doar aceea de a realiza mai mult decât ceilalţi, ci de a fi excepţional şi unic. […] A treia deosebire faţă de competiţia normală o marchează ostilitatea implicată şi ambiţiile nevroticului, acea atitudine a sa care spune că ,, nimeni nu poate fi mai frumos, mai capabil şi mai demn de succes ca mine. ’’( Karen Horney - Personalitate nevrotică a epocii noastre, pp. 141-143). Un astfel de Caion îşi găseşte alţi caioni , după chipul şi asemănarea sa, caioni la fel de stupizi şi distructivi ca cel ce se vrea lider. Un nevrotic ajuns în sferele cele mai înalte ale puterii nu are nici o empatie pentru mulţimi pe care nu le consideră mai mult decât o zestre electorală şi-atât.

În această situaţie statul este perceput drept ,,cel mai rece monstru dintre toţi monştrii reci’’ (Nietzsche). Cum să ţii în frâu statul care a încăput pe mâinile unui Caion nevrotic? El, identificându-se cu statul devine din ce în ce mai abuziv faţă de proprii cetăţeni. Cel de-al treilea …escu a intrat în faza de delir a puterii. Şi din nefericire nimeni nu-l mai poate opri. Opoziţia a fost pusă cu botul pe labe, fiind paralizată în acţiunile ei de imposibilitate de a împlini numărul de voturi în Parlament . UNPR - grupul caionilor politici trădători fac jocul lor de interese înguste, dirijaţi de ambiţiile dictatoriale ale celui de-al treilea ...escu, susţinând legile aberante votate fraudulos. Fraudarea voturilor parlamentarilor e consecinţa fraudării alegerilor. Odată porniţi pe această pantă a infracţionalităţii. Votarea prin fraudă la vedere a legii pensiilor cu concursul evident al preşedintei camerei deputaţilor, Roberta Anastasie , susţinută de preşedintele ţării, Traian Băsescu, dă gir tuturor caionilor politici puşi pe căpătuială la devalizarea bugetului statului. UDMR jubilează! A ajuns în poziţia de a determina politica României. Va trece de partea celui care oferă mai multe concesii - portocalii sau opoziţia. Din nefericire pentru noi, doar ungurii au de câştigat la aceste jocuri murdare. Drept dovadă, László Tőkés îşi arogă deja în mod arbitrar iniţiative provocatoare. Ameninţările subtile ale UDMR-ului îi constrâng pe portocalii să adopte o politică tot mai conciliatoare faţă de pretenţiile tot mai abuzive ale acestei formaţiuni. Pentru Ion Cameleon nu contează cât pierde ţara, nu contează împrumuturile tot mai înrobitoare de la FMI, nu contează că se degradează pe zi ce trece autoritatea statului, nu contează devalorizarea moralităţii, nu contează denaturarea principiile şi fundamentelor democraţiei, ci doar interesele sale mercantile şi ale camarilei puse pe căpătuială. Ion Cameleon, aflat în poziţia de subordonat nu poate trăi fără a fi înregimentat sau cel puţin tutelat şi dirijat de un lider; el chiar are nevoie de un lider, căci nu are capacitatea mintală de trăi pe picioarele proprii. Lipsit de iniţiativă şi de voinţă, caionul mioritic se lipeşte ca lipitoarea de un lider pentru a putea trăi. Fără lider nu supravieţuieşte, e genul care trăieşte parazitar, care practică ,,nepotismul’’ ca o ,,concurenţă’’ naturală, un infantil cu aspiraţii ce se vrea bărbat adevărat , dar care nu trăieşte pe picioarele proprii, ci prin protecţie , adesea ,, de fuste’’ , cum spune Eminescu . În speţă caion este prin excelenţă un laş; el nu are curajul să concureze bărbăteşte în ,,lupta dreaptă’’. Dacă şeful îi spune ceva de genul că e alb ceea ce se vede clar că e negru, el se dă peste cap ca să dovedească ,,adevărul’’ şefului. Are o predilecţie psihică pentru dictatură, pentru a fi tutelat de un Tătuc, care îl ironizează, îl umileşte, dar el se simte ocrotit şi această siguranţă psihică îi conferă, asemenea javrei care se gudură şi dă din coadă, starea de fericire. Nevoia de siguranţă este o reminiscenţă a inconştientului colectiv, un arhetip, în accepţia lui Carl Gustav Jung, din acele vremuri imemoriale când s-a născut fenomenul religios în sânul familiei. Fiecare familie avea o zeitatea a ei la care se ruga, şi, un singur pontif – Pater familias, perceput de familie , de soţie, fii şi fiice ca zeu. Treptat, treptat Dumnezeu din cer este înlocuit în inconştientul colectiv, de cel pământean. Credinţa în Dumnezeul pământean, în ,,Tătucul cel bun’’ s-a păstrat încă multă vreme după revoluţie. Pe mulţi i-am auzit afirmând: ,,Dacă Ceauşescu dădea de mâncare poporului ar fi condus şi-acum ţara.’’ Îndoctrinarea a indus în inconştientul colectiv asemenea confuzii încât Ceauşescu era, identificat cu însuşi Mântuitorul. Uciderea lui Ceauşescu a echivalat cu uciderea lui Dumnezeu. El era cel care dădea poporului ,,pâinea noastră cea de toate zilele. La fel se vrea cel de-al treilea …escu a fi – Tătucul, care ne ia sau ne dă ,, pâinea cea de toate zilele’’, după bunul său plac. Caionul cultural este un ,,adunător de coji’’ , ,,brăcuitorul’’, cum îl numeşte Eminescu, care compilează citate, fără ca mintea lui să genereze un ce creativ. Ion Cameleonul cultural este un nesecat izvor de citate stupide pe care le repetă cu obstinaţie, făcându-şi din citate un monstruos limbaj de lemn. Dogmatici, absurzi în relaţia cu ceilalţi, genul care nu ascultă, dar se vor ascultaţi , caionii par a avea o înţelegere mai profundă a existenţei. Atoateştiutori, ei te aburesc cu bruma lor de (in)cultură. ,,Aroganţi, repetând mereu acelaşi lucru , ei au drept alibi de beton o înţelegere mai profundă.’’ (Alain Finkielkraut – Înţelepciunea dragostei , p.85). Lipsit de talent şi de simţ creativ, Ion Cameleon fură idei, copiază citate, pozează în om drept, dar în fondul lui sufletesc este o otreapă, ros de invidie şi plin ranchiună. De aceea lupta lui ,,dreaptă’’ este lovitura mişelească pe la spate. Asemenea şobolanului este un genul de oportunist înnăscut , e singurul care supravieţuieşte şi trăieşte bine în orice regim politic. Din aceste considerente Caion înţelege morala ca fiind a celui mai tare, nu a celui drept. ,,Cel mai puternic are totdeauna dreptate’’, aşa gândeşte Ion Cameleon.

Caion e genul tipic de Ion Cameleon, stupid în esenţa sa psihomentală, e insul care una gândeşte şi alta spune, e tipul de lingău care pe faţă te laudă şi-n spate te înjură, e licheaua lipsită de caracter , atrasă instinctual de un lider la fel de instinctual şi lipsit de caracter. E insul care trădează, căci el nu are principii, el are doar interese şi cel mai bine se simte în această postură, trădarea fiind chiar modul lui de a fi.

Caionul este totdeauna suspicios, te suspectează că eşti asemenea lui - un Caion aflat în slujba adversarului său. În spatele cuvintelor tale, el nu vede altceva decât o angajare, o condiţionare, o aservire, un slujitor a intereselor cuiva. Pentru el nu există ideal sau om idealist, care crede şi luptă pentru respectarea moralei, ci unul la fel de corupt şi coruptibil ca şi el, un ins aservit. Un asemenea ins e preferatul regimurilor extremiste, e modul lui de a fi într-o dictatură la care se angajează plenar, indiferent că e de dreapta sau de stânga. Pentru el deviza ,,Cine nu e cu noi e împotriva noastră.’’ devine o normă morală. De aceea e preferatul dictaturilor. Spre deosebire de caionii de duzină un Caion lider are tendinţe dictatoriale manifeste , chiar şi într-un regim democratic.

Caionii sunt specia favorită a regimurilor politice extremiste; ei sunt recrutaţi ca turnătorii la securitatea sau la siguranţa statului sau devin executanţii zeloşi ai inşilor aflaţi la putere. Într-un regim totalitar, caionii se simt cel mai bine; într-un regim politic totalitar ei chiar îşi arogă poziţii de şefi, căci au deasupra lor un Tătuc, atotputernic, atotştiutor, dumnezeul pământean care l-a înlocuit pe Tatăl ceresc şi pe care îl identifică ca fiind demiurgul şi totodată inconştient chiar ,,Tatăl’’ lui. În atare condiţii, caionii devin cel mai zeloşi executanţi ,ajung să se identifice cu Tătucul, adeseori sunt clone ale Tătucului. Să ne amintim cum mulţi politruci erau mai ceauşeşti decât Ceauşescu. Dar portocalii? Se manifestă chiar mai băsescian decât Băsescu.

În democraţie, unde individualitatea şi individualismul liberal este principiu de bază a existenţei, caionii nu se simt în apele lor . Totuşi, ei găsesc suficiente oportunităţi şi în democraţie, mai cu seamă în democraţia de pe plaiurile mioritice unde se practică masiv politizarea instituţiilor statului. De regulă, în democraţie, caionii mioritici formează ,,zestrea electorală’’ a partidului de la putere , cu care votează mereu. Lor însă le place, fie să trăiască în masa amorfă înregimentată pe post de turnători, fie să fie o mici clone ale conducătorului într-un regim totalitar. Morala lor este morala şefului, e morala a partidului aflat la guvernare cu care simpatizează şi de la care aşteaptă sinecura grasă. Atracţia e o chestiune de asemănare a celor ce gândesc la fel. Caionii sunt manipulatorii manipulaţi, ei sunt indivizii care nu cred în valorile umane perene, sunt executanţii zeloşi cărora nu le pasă de răul pe care-l produc şi nici nu un remuşcări sau procese de conştiinţă. Însăşi componenta conştiinţei lor este aceea de ,, mauvaise conscience’’. Caionii nu cred în Adevăr , Bine, Drept, Frumos, ci în acelea de circumstanţă. Adevărul, Binele, Dreptul, Frumosul sunt, conform logicii lor , ,,omnia pro pecunia’’.

Pentru caionul mioritic valorile morale sunt relative, nu fundamentale. El nu se raportează niciodată la valorile fundamentale , ci doar la valorile relative ale puterii. Stupiditatea lui porneşte din logica lui sofistă, perfidă, vitriolată care urmăreşte producerea răului asupra celuilalt, dacă celălalt nu-i de acord cu simpatiile lui politice sau nu este cu el. E insul bovaric, care se concepe a fi altul decât este în realitate, individul care trăieşte cu iluzia sinelui, cu o imagine pe care a substituită propriei persoane, închipuitul cum spunem noi românii, un individ cu logică sofistă, pentru care a părea e valoros decât a fi. Aici caionul mioritic se întâlneşte cu tipul de nevrotic, care suferă de inflaţie psihică, insul care priveşte de sus, dar linge picioarele stăpânului, în modul lui specific ipocrit, e genul de lingău pervers, lipsit complet de onestitate. Camus spunea că a fi onest înseamnă a fi de acord cu sine. Dar când interesul poartă fesul…, nu-i aşa, nu mai poţi fi onest? Când slujeşti intereselor materiale şi nu principiilor morale ce mai contează să fii onest?! A nu fi onest în concepţia lui Eminescu înseamnă împăca ,,dezgustul din suflet’’ ,,prin a lor minte’’, o caracteristică binecunoscută a sofistului în general. insului cu două feţe a caionului mioritic în special. Cum pot împăca dezgustul din suflet oare toţi aceşti caioni portocalii?! Cum se simt ei în intimitatea lor cu povara aceasta al lui ,,mauvaise conscience’’.

Eminescu a sesizat bine această discrepanţă între gândire şi vorbire, manifestă, în psihologia omului mioritic, care are marea adaptabilitate de a împăca ,,dezgustul din suflet’’, ,,prin a lor minte’’, prefăcându-se în modul acela linguşitor şi perfid faţă de cineva mai important sau mai puternic. Un asemenea individ e tipul de caion cu ,,simţiri reci’’, false, afişate, de faţadă, care face parte din tipologia laşului, a duplicitarului, a insului cu două feţe. Mintea caionului este una mefientă; el vede peste tot relaţii de tip mafiot, ( angajări şi promovări pe bază de pile cunoştinţe relaţii) comploturi. Acest scepticism care se întinde ca o pecingine în inconştientul omului mioritic este întărit de politica de cadre imbecilă a clasei noastre politice de a numi pe criterii politice în funcţiile importante şi nu pe valoarea autentică a individului. În Scrisoarea II, Eminescu se întreabă cu amărăciune la ce mai poate servi ,,lupta dreaptă’’ pentru ,,a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă?’’ când

,, noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi / care-ncearcă prin poeme să devină cumularzi / Închinând ale lor versuri la puternici la cucoane, […] Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste, / Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste,’’ În analiza psihologică a tipologiei lui, Ion Cameleon apare ca un nevrotic anxios. De aceea el este credincios, practicant asiduu, merge la biserică şi se roagă, crezând astfel că păcatele îi sunt iertate. El nu cunoaşte că nimic nu i se iartă, că păcatele sunt acolo înregistrate în inconştientul său şi toate aşteaptă pedeapsa imanentă, care vine când se aşteaptă mai puţin, când îi este lumea mai dragă, căci tribunalul divin, nu se află în afara noastră, în lăcaşul sfânt sau în cer, el este chiar în noi , în inconştientul nostru. Actul lui de invidie sau ură şi chiar din necunoaştere a realităţii sau de refuz a cunoaşte realitatea îl fac să comită, ceea ce vechii greci, în marea lor înţelepciune, numeau hybris. Iar comiterea hybris-ului, după cum spun înţelepţii greci aşteaptă mai devreme sau mai târziu pedeapsa imanentă. Vechii grecii au înţeles bine destinul şi existenţa: Totul se plăteşte în viaţă. Întâmplarea nefastă nu este un simplu joc al hazardului, nu este deloc o pură întâmplare, ci vine ca o răsplată pentru gândurile noastre rele, pentru actele noastre imorale pe care le-am comis din invidie şi ură şi pe care le-am uitat. Nimic nu e mai mare producător de păcate decât ura şi invidia din noi. Raţiunea şi iubirea nu produc păcate, acestea previn păcatele dacă mintea celui care judecă este lucidă. De regulă, Ion Cameleon se împăunează repede cu succesul de moment. De aceea şi căderea vine repede, iar eşecul îl fac şi mai anxios şi mai nevrotic: el a făcut ,,totul bine’’, dar lumea îi este ostilă. Eşecul îl face ranchiunos şi distrugător.

Anxietatea îl face să se gudure şi să facă sluj faţă de puternicii zilei . Dacă omul zilei a căzut Ion Cameleon este primul care îl scuipă. Exprimarea unui adevăr îl supără atât de tare încât e gata de a lovi pe la spate. Pentru el, adevărul este adevărul lui, nu adevărul demonstrat, ci acela relativ, bazat pe vraja emoţională sau din interes pecuniar, în care el crede cu obstinaţie, dând satisfacţie astfel orgoliului său nemăsurat, vanităţii sale inflaţioniste sau interesului său de Hagi Tudose. De aceea Ion Cameleon e un pidosnic inveterat, greu de acceptat de o minte normală. Caionul cel mai reprezentativ e omul tiranic ajuns în instituţiile puterii. Cel care întruchipează la modul exemplar caionul mioritic în sens moderat este omul politic, în sens tare este cel de-a treilea …escu, o tipologie surprinsă atât de sugestiv de Poet.

,,panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii/ Măşti cu toate de renume din comedia minciunii? […] Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă / Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă. […] În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie, Ne fac legi şi ne pun biruri , ne vorbesc filozofie.’’ (Scrisoarea III).

Nu mai puţin stupizi, erau caionii de la Junimea din Iaşi , aşa numita ,,caracudă.’’ Stupizenia acestora consta în limita minţii lor. Membrii ,,caracudei’’ reduceau totul la nivelul ,,băşcăliei’’ , nivel peste care ei nu puteau să-l treacă. Nici cei cu pretenţii de cultură nu erau mai presus de caracuda limitată şi gălăgioasă. Iată ce spune principalul memorialist al Junimii, George Panu, un Ion Cameleon politic, despre Poet: ,,Căci trebuie să spun că Eminescu nu-mi plăcuse deloc; nu-mi plăcuse , fiindcă fondul poeziilor lui era falş(sic!), nedrept, pretenţios; pentru că şi mai târziu Eminescu , dacă are inspiraţiune admirabilă şi forma frumoasă, însă ca gânditor dacă nu este mediocru, cele de mai multe ori este absurd. Şi dacă pe un poet ca Alecsandri îl poţi judeca fără a-i judeca gândirea, pe Eminescu nu.’’ (George Panu – Amintiri de la ,,Junimea’’ din Iaşi , p.38). O stupizenie mai mare nici că putea spune. Maiorescu, numindu-l pe Eminescu drept ,, rege al cugetării’’ îl descalifică pe autorul acestei caracterizări. Criticul avea studii solide de filozofie făcute în Germania şi aprecierea lui despre Poet este cât se poate de realistă. George Panu a fost un caion politic care şi-a regăsit vocaţia de animator al Junimii, după i-au fost închise uşile ministeriale de către partidele pe unde s-a perindat. Eminescu nu doar îşi depăşea confraţii prin cultură, dar îşi depăşea şi epoca prin cugetările sale filosofice. Din acest scurt excurs am înclina să credem că stupizenia constă în ignoranţă. Nu doar în ignoranţă, ci şi în logica sofistă uzitată cu predilecţie de caioni . Prin asta caionul mioritic se poate defini ca un izvor de stupiditate, genul de epigon cu ,, simţiri reci’’, duplicitar, veleitar cu evidente cu apucături ariviste, genul de intelectual care accede cum spune Eminescu , prin ,,protecţie de fuste.’’ Ion Cameleon se regăseşte în aproape toate personajele lui Caragiale ipostaziate în comediile sale: Jupân Dumitrache, Chiriac Sotirescu, Rică Venturiano, (imitator inveterat al lui C. A. Rosetti), chiar şi în limbajul său ,, macaronic rosettist’’, pe care Eminescu îl identifică cu mediocrul dramaturg Frédéric Damé, Nae Ipingescu, ipistatul, Nae Caţavencu, jupân Trahanache, Farfuridi , Brânzovenescu şi Dandanache, poliţaiul Ghiţă Pristanda, Pampon şi Crăcănel o întreagă faună de Caioni din toate straturile sociale. Nu lipsesc de aici nici caionii feminini, personaje memorabile ipostaziate în comediile sale Veta şi Ziţa, Didina Mazu şi Miţa Baston politicianiste şi cea mai caionistă dintre toate , dacă-i o putem numi astfel, coana Joiţica, personaje feminine din tipologia lui Caragiale pe care le putem în camarila de portocaliu: Roberta Anastase, Elena Udrea, Elena Băsescu, alias Eba, Sorina Plăcintă, Monica Iacob-Ridzi. Vor fi fiind şi pe la opoziţie, dar departe încă de guvernare nu şi-au arătat caionismul, ca cele de portocaliu, vorba lui ,,monşer’’ Preda, ,,atât de năroade în mândria lor că sunt frumoase’’. Din nefericire, specia aceasta se înmulţeşte în progresie geometrică pe plaiurile mioritice, invadează peste tot, trăieşte în umbra unui partid aflat la putere, a unui baron local sau central pe care îl idolatrizează şi-l urăşte în egală măsură. Ea se constituie mereu în aşa zisa ,, zestre electorală’’ pentru partidul de guvernământ. Şi intelectuali noştri elitişti contemporani (Patapievici, Liiceanu, Cărtărescu, Pleşu) care se întrec în a aduce osanale liderului unei puteri vădit corupte, stupidă şi iresponsabilă, se înscriu prin asta pe un loc privilegiat a caionilor mioritici. Ca urmare a ascensiunii caionilor în funcţiile cheie, centrul politic-administrativ şi cultural al României a devenit un izvor de stupiditate care se propagă ca valurile seismice în toate structurile şi instituţiile statului.