Animalul politic

Animalul politic

Moto: ,,Omul este un animal politic.’’ – Aristotel

1 - O democraţie fără demos
2 – Când alegătorul este o jucărie electorală…
3 - Condiţiile fundamentale ale unei democraţii
4- Pericolele gândirii instinctuale
5 – Ce este o personalitate?
6 - Răul provine din dominanta instinctuală
7 – Puterea de o zi a demosului…
8- Oligarhie în pseudo-democraţie
9- Democraţia românească pusă la grea încercare.

Democraţia noastră românească, ,,originală’’, e o democraţie fără demos, o democraţie în care singura acţiune civică a românului se reduce la a merge la vot, odată la patru sau la cinci ani. La atât se reduce guvernarea prin popor sau controlul exercitat de popor asupra puterii politice. Nici o democraţie europeană nu este directă cum a fost de pildă cea ateniană. Toate democraţiile moderne sunt reprezentative. Drept urmare, societatea civilă trebuie să înlocuiască democraţia directă în exercitarea controlului civic asupra puterii, dar în societatea românească, societatea civilă nu funcţionează şi nu exercită nici un control asupra puterii politice. Din aceste considerente, puterea politică devine tot mai abuzivă în România. Deosebirea esenţială între o democraţie stabilă, ca cea din Occident şi SUA şi democraţia românească, constă în faptul că un politician din Occident sau SUA, care încălcă legea, este anchetat de o comisie parlamentară şi poate fi sancţionat de un judecător fără consecinţe asupra actului juridic; la noi este imposibil acest lucru. ,,Modelul occidental [al democraţiei n.n.] este cel mai bine simbolizat nu de plebiscitul popular, ci de judecătorul imparţial.’’([Zakaria ,1997] Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer – Democraţia şi alternativele ei, p. 49)

În România supremaţia legii este instituită formal. Pentru politicianul român legea este greu aplicabilă sau nu se aplică deloc. Prin asta orice politician aflat în sfera puterii şi acoliţii acestuia pot deveni, sub oblăduirea puterii, deosebit de abuzivi. Cazurile prezentate în mass media sunt numeroase şi elocvente în acest sens. Abuzul de putere al politicienilor aflaţi la guvernare este o predispoziţie firească a insului cu dominantă instinctuală. Plasat deasupra indivizilor prin măreţia conferită de putere, politicianul ajuns la guvernare se simte dintr-odată superior celor care l-au ales. Dacă în perioada preelectorală alegătorii sunt pentru politician un scop, imediat după alegeri, cetăţenii se metamorfozează în simple mijloace de menşinere la putere a acestuia, adică simple obiecte electorale, la fel ca bannerele pe care le aruncă imediat după alegeri. Solemnitatea puterii îi amplifică unui instinctual energia instinctuală până la limita incontrolabilităţi. Toate acestea îl fac pe politicianul de la guvernare să fie mai abuziv, mai nepăsător şi mai iresponsabil decât cel aflat în opoziţie.



Puterea generează inflaţie psihică, mai cu seamă la indivizii dominaţi de gândirea instinctuală. Această dominantă instinctuală îl situează pe individ în postura de om tiranic sau om amorf. Omul tiranic în accepţia noastră este individul care suferă de inflaţie psihică şi a cărui gândire este dominată de energiile instinctuale. Jorge Luis de Borges, în eseul ,,Scriitorul argentinian şi tradiţia’’, defineşte gândirea instinctuală drept o gândire ,,care se prezintă fără colaborarea raţionamentelor.’’(Jorge Luis Borges – Eseuri, p.125). Eu afirm că gândirea instinctuală este o gândire fără discernământ moral. Un instinctual poate fi deosebit de inteligent, poate apela la colaborarea raţionamentelor, dar inteligenţa lui este mai degrabă iraţională, inumană, absurdă. Când la un individ inteligenţa e lipsită de discernământul moral, e lipsită de umanism şi prin asta nu e doar nulă, e profund negativă. În fond, când vorbim de discernământ moral spunem acelaşi lucru ca şi Borges, deoarece o gândire instinctuală fără discernământ moral este echivalentă cu o gândirea lipsită de ,,colaborarea raţionamentelor’’. Trebuie să recunoaştem raţiunii, în pofida multor critici ale existenţialiştilor, că în adevăratul ei înţeles, este nemijlocit legată de morală şi prin asta este specifică umanului.

Raţiunea, alături de facultatea de a cunoaşte realitatea, de a judeca, are şi pe aceea de a determina conduita umană, aşa numitul discernământ moral, respectiv capacitatea de a decela binele de rău. Se poate deduce de aici că există o raţiune pozitivă, cea la care domină discernământul moral, creativă şi o raţiune negativă, în care dominantă este gândirea instinctuală, distructivă. Deşi ambele au ca fundament funcţional energiile instinctuale, fiecare individ este în măsură să orienteze şi să canalizeze aceste energii, fie spre bine, spre raţiunea pozitivă, fie spre rău, spre raţiunea negativă. Absenţa discernământului moral în cazul raţiunii negative, face ca indivizii dominaţi de instinctualitate să fie iraţionali, chiar dacă aparent dau dovadă de o inteligenţă peste medie. Ei sunt cu atât mai periculoşi cu cât se află mai sus în sfera puterii. S-a văzut în foarte multe cazuri de eminenţe deosebit de inteligente care, dominaţi de patimi instinctuale, frizează nebunia sau sunt chiar nebuni. Medicii psihiatri au putut remarca la psihotici această sciziune între inteligenţa eminentă şi absenţa discernământului moral. Prin urmare, raţiunea mai poate fi definită şi puterea de a judeca bine, adică de a judeca uman, opunându-se, prin asta, nebuniei şi pasiunii necontrolate. Când instinctualitatea domină raţionalitatea este evident că avem de-a face cu o ieşire din sfera umanului, deci o ieşire din calea de mijloc a raţiunii şi prin asta gândirea instinctuală este profund iraţională.



Este un instinctual o personalitate? Da, dacă privim personalitatea prin prisma patimii fricii, dar dacă o privim prin prisma discernământului moral se poate spune, fără eroare, că respectivul este o perso-nulitate, care mai devreme sau mai târziu îşi va dezvălui imbecilitatea, în pofida aparenţei scânteierilor de inteligenţă. Ce este o personalitatea? Un ansamblu de trăsături morale sau intelectuale care caracterizează un individ, spune DEX-ul. Eu cred că este un ansamblu de trăsături morale şi intelectuale, căci la adevărata personalitate nu se separă trăsăturile morale de cele intelectuale. O personalitate, mai ales o personalitate politică trebuie evaluată după trăsăturile sale morale, nu după inteligenţa sa instinctuală, care poate fi şi de altfel este, în cele mai multe cazuri, instinctuală ci după spiritul său de dreptate. Inteligenţa instinctuală ne poate induce, prin spiritul agresiv şi patima voinţei de putere o falsă imagine de virilitate. Aici este marea eroare pe care o săvârşeşte alegătorul când votează un instinctual, cel mai adesea este indus în eroare de această falsă virilitate pe care o afişează ostentativ un instinctual.


Dacă, la un individ există discrepanţă între trăsăturile morale şi intelectualitate, în sensul că trăsăturile morale sunt la nivelul zero, iar inteligenţa la nivel maxim, acel individ nu poate fi numit personalitate, ci cel mult ceea ce vechii latini înţelegeau prin ,,persona’’, masca unui actoraş, a unui comediant, a unui circar. Un individ poate fi categorisit drept personalitate, în speţă personalitate politică, numai dacă acesta are drept criteriu fundamental cultul dreptăţii. Ca personalitate politică trebuie să acţionezi, aşa cum spunea Kant, ,,astfel încât să tratezi întreaga umanitate atât în propria ta persoană, cât şi în persoana celuilalt, întotdeauna şi ca scop, nu numai ca mijloc.’’ (Fundamentele metafizicii moravurilor). Din punct de vedere intelectual, un instinctual poate fi o personalitate, dar absenţa discernământului moral face din acea personalitate una profund negativă. Un instinctual ajuns în sfera puterii nu poate vedea omul ca scop ci doar ca mijloc. Este viziunea acelor indivizi, care compun în marea lor majoritate clasa noastră politică, dar cu deosebire este viziunea celui de-al treilea …escu şi a grupării oligarhice pe care o păstoreşte - pentru ei, alegătorii sunt doar un mijloc de ascensiune sau de a se menţine la putere şi nu un scop în sine. Ei nu mai acţionează ca şi cum ar simţi umanitatea în persoanele lor, ci ca şi cum ar simţi supraumanul în sinele lor. Un instinctual este asemenea supraomului lui Nietzsche: la omul în care voinţa de putere generată de energia instinctuală este călăuzită spre activităţi creatoare ea apare de natură cu adevărat umană, la acela la care energia instinctuală nu este reprimată, nici canalizată spre bine, ci exaltată în voinţa pentru putere se dovedeşte a fi subumană sau supraumană (aceeaşi voinţă de putere pe care o regăsim în cazul animalelor la masculul dominant, respectiv la insul nebun). La orice individ uman, energia instinctuală dacă nu e reprimată sau nu e dirijată în scopuri creative se manifestă distructiv şi autodistructiv.


Sociologul francez Ėmile Durkheim afirmă că ,,răul de care suferim […] dovedeşte o alarmantă mizerie morală şi nu o mai mare mizerie economică.’’ (Ėmile Durkheim – Despre sinucidere, p.316). Mizeria morală este generată exclusiv de gândirea instinctuală când energiilor instinctuale nu mai pot fi controlate. Montesquieu vorbeşte de o raţionalitate riguroasă ce sălăşluieşte într-o ,, raţiune primitivă’’. Afirm că ,,raţiunea riguroasă’’ îşi are sălaşul în gândirea instinctuală ca o dezvoltare pozitivă şi creativă a acestei gândiri. Gândirea instinctuală ţine mai mult de animalitatea din noi şi mai puţin de primitivismul umanului. Din observaţiile efectuate de etnologi asupra societăţilor primitive s-a putut deduce că indivizii triburilor primitive au un nivel de discernământ moral mai ridicat decât al omului modern şi prin asta o dorinţa mai mare de a trăi. Suicidul e aproape necunoscut la primitivi, deoarece, spre deosebire de moderni, ei îşi reprimă şi îşi domină mai bine energiile instinctuale, au un discernământ moral mai profund decât la omul modern. La primitivi dreptatea este o condiţie naturală a discernământului lor moral; ea aparţine ideii de bine, de armonie, pe care primitivul o respectă mai mult decât omul modern. Prin urmare, nu putem vorbi despre o gândire primitivă la om, ci mai degrabă de o exaltare a gândirii lui instinctuale, în condiţiile amplificării cunoaşterii binelui şi răului. Nu societăţile primitive au săvârşit cele mai mari atrocităţi ci societăţile aşa zis moderne.


Din aceste considerente, omul dominat de energiile instinctuale nu are ce căuta în sfera puterii: el e omul tiranic deosebit de distructiv. El trebuie depistat încă din perioada campaniei electorale şi sancţionat de electorat în ziua alegerilor. Cum îl depistăm? Simplu! El este animalul politic care promite demagogic mult şi nu face nimic; este acel candidat care eludează problemele existenţiale stringente şi ne abureşte cu show-uri marginale. Pentru a fi cât de cât edificaţi asupra adevăratelor intenţii ale unui candidat, trebuie nu doar să-i privim persona, adică masca publică a acestuia ci, îndeosebi, trebuie să-i vedem pe cei care se află în spatele candidatului. Criteriul principal pe care trebuie să-l avem atunci când alegem un anume candidat este cultul dreptăţii sociale şi a supremaţiei legii pe care acel candidat le promovează în mod realist. O alegere lucidă trebuie să se îndrepte, nu spre acel candidat care promite marea cu sarea, ci spre acela la care este manifestă iubirea dreptăţii şi respectul pentru supremaţia legii, mai precis, alegerea trebuie să se îndrepte spre acela, dintre candidaţii la preşedinţie, care îşi stăpâneşte mai bine instinctualitatea.
Învăţătorul grec Socrate( şi am spus bine învăţător pentru că el asta s-a vrut pentru concetăţenii săi) , cel care moşea adevărul fără să-l nască, găsise o legătură firească, imanentă între gândirea raţională şi virtute, adică între ,,colaborarea raţionamentelor’’ şi morală, între înţelepciune şi dreptate. Astfel a ajuns acest mare moralist grec să afirme că nimeni nu este nedrept cu bună ştiinţă. Mântuirea omului vine din cunoaştere realităţii, din dominarea energiilor instinctuale şi discernământul moral în relaţia cu ceilalţi semeni. Fără ,,colaborarea raţionamentelor’’, energia instinctuală îl împinge pe om la acţiuni distructive şi autodistructive, iar pe individul din sfera puterii la abuzuri, decizii şi acte egoiste distructive pentru ţară şi pentru comunitate. Pentru el, alegătorul nu-i decât o jucărie electorală, pe care o abandonează imediat ce a câştigat alegerile.

Că o ducem din rău în mai rău nu se datorează numai crizei economice ci şi proastei gestionări a banului public. Toată nimicnicia noastră se datorează lipsei de reactivitate a societăţii civile, a ONG-urilor şi a noastră a tuturor faţă de abuzurile tot mai făţişe ale puterii politice, a absenţei controlului riguros asupra puterii. ,,O clasă (politică în cazul nostru) favorizată în mod deosebit de o criză nu mai este dispusă să rămână resemnată, iar spectacolul bogăţiei şi risipei sale naşte în restul societăţii pofte nemăsurate. Dorinţele scăpate din frâu nu mai ştiu unde să se oprească şi , de altfel, se găsesc într-o stare de exaltare naturală prin simplul fapt că vitalitatea generală este mai intensă. Prada mai bogatăle stimulează, le face mai exigente, mai nerăbdătoare în respecatrea regulilor, exact în momentul în care regulile tradiţionale îşi pierd autoritatea. Starea de dereglare sau anomie este întărită de faptulcă pasiunile sunt mai puţin disciplinate în momentul când ar avea nevoie de mai multă disciplină.''(Ėmile Durkheim – Despre sinucidere, p.205). Patima lăcomiei îi face orbi şi surzi la percepţia realităţii. Că vor pierde sau vor cîâştiga alegerile contează, dar într-o măsură mai mică. Pentru structura oligarhică a portacaliilor important este ca până la turul doi să-şi facă plinul.


În epoca noastră, demosul are puterea pentru o singură zi: ziua alegerilor. Cei aleşi prin voinţa populară au puterea pentru patru, respectiv cinci ani. ,,Ziua alegerilor are o mare importanţă pentru politicienii democraţi; ceea ce se întâmplă după alegeri îi afectează în principal pe cetăţeni.’’ (Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer – Democraţia şi alternativele ei,p. 22). Intoxicând pe omul din clasa medie în modul cel mai perfid cu iluzia unui viitor bun (care nu mai vine) sau atrăgându-i, pe cei săraci şi ignoranţi, cu câteva batjocoritoare pomeni electorale ori cu ideea evident autarhică de a reduce Parlamentul la o singură cameră ( în realitate o jegoasă răzbunare pentru suspendarea motivată a celui de-al treilea …escu, care prinde la omul ignorant, acesta crezând că reducând bugetul parlamentarilor va primi mai mulţi bani - o gogoriţă care în realitate vizează instaurarea puterii oligarhice sub paravanul democraţiei), politicienii noştri vânează statutul de parlamentar, de ministru sau de preşedinte, conferit de puterea politică prin alegeri libere, nu cu mandatul de om politic, ci cu acela de impostor politic. După alegeri, aflaţi sub beţia inflaţionistă a puterii, guvernaţii noştri au credinţa eficacităţii şi dreptăţii actului lor de guvernare. Percepţia falsă a realităţii, generată de abuzul de putere, îi situează în postura abnormă de a nu mai sesiza discrepanţa între aspiraţiile guvernaţilor şi guvernarea lor. După alegeri aspiraţiile guvernaţilor sunt uitate şi singura preocupare a politicienilor noştri o constituie doar aspiraţiile lor.



Montesquieu afirma în Spiritul legilor ,IV,5 că virtutea guvernaţilor trebuie să fie ,,iubirea de legi şi de patrie care pretinde ca interesul public să fie necontenit pus înaintea celui privat.’’ Dar de unde la politicianul român atâta iubire de legi şi de patrie, de unde să primeze la ei interesul public , când în prim plan la el este interesul lui egoist, privat? La politicianul român primează iubirea de arginţi şi conturile grase, provenite din banul public, deschise în băncile elveţiene. Cei aleşi să fie responsabili se dovedesc a fi, după alegeri, iresponsabili şi infantili. Aceşti imbecili care ne guvernează se cred deasupra oricărei responsabilităţi - banul public este risipit ca şi cum ar risipi proprii bani la ruleta de la Monte Carlo. Prin comportamentul lor aberant, politicienii noştri ne tratează ca pe un stupid people. Din această perspectivă eticheta de ,,stupid people’’ pusă de Silviu Brucan pare să fie realistă. Stupiditatea românilor provine din excesiva toleranţă istoric-ereditară. E toleranţa faţă de rău care se întoarce asupra noastră ca un bumerang. ,,În al doilea Tratat asupra guvernării civile( 1690), Locke observă că, deşi libertatea şi proprietatea trebuie socotite printre drepturile naturale, ele trebuie reglementate , căci altfel ar avea o tendinţă incorigibilă , de a se dezvolta în toate direcţiile , în anarhia şi dezordinea mişcării instinctive ce tinde să treacă dincolo de .(Tratat asupra guvernării cap.2,psr.4)’’ (Colectiv coordonat de Jacqueline Russ – Istoria filosofiei III, Triumful raţiunii, p.31).


Situându-se deasupra supremaţiei legii, guvernanţii noştri în frunte cu cel de-al treilea …escu şi-au constituit mari proprietăţi private din banul public, iar libertatea lor, conferită de puterea care îi situează deasupra legii, este nelimitată. Cum se spune în expresia populară, ei taie şi spânzură. Orice adevăr, scos la iveală de massmedia, îl acoperă cu nenumărate straie de minciună. Supremaţia legii, definită de Montesquieu drept principiu de ordine, de comandă şi datorie, este doar pentru cei mulţi şi proşti. Toţi instinctualii se situează deasupra legi, dar cu deosebire cei din sfera puterii. Aroganţa şi dispreţul faţă de ,,vulgul’’ care i-a ales se constituie la aceştia drept ,,discernământ moral.’’ O clasă politică care amplifică la extrem instinctualitatea generează o societate conflictuală în care coexistă psihoza fricii, îngrijorările existenţiale, iraţionale stupidităţi existenţiale şi situaţii politice absurde. Noi îi votăm, ca ei să ne fure pe faţă, băgând adânc mâinile în buzunarele noastre.

Englezii nu au nevoie de o Constituţie scrisă ca democraţia lor să funcţioneze impecabil şi legile să fie respectate, ei îşi fundamentează respectul faţă de legea fundamentală pe raporturi de justiţie subînţelese. ,,Marea Britanie este o democraţie , dar constituţia ei a rămas tot timpul nescrisă. Aşa cum nici o constituţie scrisă nu garantează democraţia…’’ (Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer – Democraţia şi alternativele ei, p.25) Noi avem o Constituţie scrisă, dar este grav încălcată, chiar de acela, care, ales în cea mai înaltă funcţie a statului român, ar trebui să vegheze la respectarea cu stricteţe a literei şi spiritul ei. Dacă Constituţia scrisă nu garantează democraţia, atunci ce garantează o democraţie? Existenţa partidelor şi Parlamentul. Parlamentul este reprezentantul alegătorilor în sfera puterii, iar ei parlamentarii trebuie să-i apere pe cetăţeni de abuzurile executivului de la centru şi din teritoriu. De aceea într-o democraţie supremaţia legii impune şi supremaţia Parlamentului în faţa puterii unui executiv şi a unui preşedinte abuziv. Dar executivul poate deveni incontrolabil în cazul instituirii unei singure camere, dominată de un singur partid ( în Ungaria tendinţa este să se treacă de la unicameral la bicameral, aşa cum este peste tot în Europa) şi pot institui cu adevărat un regim oligarhic. Din păcate, la noi mai persistă în inconştientul colectiv mitul conducătorului providenţial, o aberaţie care, în cazul că se va institui puterea oligarhică a portocaliilor sub comanda despotică a celui de-al treilea …escu, ne va costa libertatea şi implicit bunăstarea existenţială.

Anton Vasile - Iaşi