Despre Luciditate

Să fim lucizi! Ca Pietrele Doamnei. Luciditatea Pietrelor atinge cerul Luciditatea este calitate cea mai de preţ a raţiunii umane. Luciditatea conferă raţiunii capacitatea de a decela în orice împrejurare binele de rău; ea ne face să apreciem cât bine ne face dorinţa fără a cădea în ispita ei, fără a deveni dependenţi , fără a ne lăsa dominaţi de ea. Atunci binele nu ne amputează dorinţa, ci doar o limitează. Dorinţa voalează răul, ea este înşelătorul despre care spunea Socrate că mereu ne însoţeşte. Ea ne induce iluzia care ne face să credem că aparenţa e realitate. Se cere a ne păstra luciditatea în orice împrejurare, în orice situaţie pentru a vedea răul dincolo de binele aparent cu care ne învăluie, dincolo de împlinirea şi consumarea dorinţei.

Într-o lume tot mai dominantă de senzorial( exacerbarea senzorialului este se impune tot mai multă luciditate. O mică sincopă a raţiunii, un scurt delir indus de alcool, o scurtă şi violentă plăcere orgiastică ne poate arunca din raiul în infernul existenţial. Infernul pot fi ceilalţi, adică anturajul , infernul poate fi locul unde se petrece răul, iar locul unde se petrece răul e spaţiul timpul în care se acumulează energii negative, induse în inconştient de aceste energii cumulate în module de energie de genul fulgerelor globulare. Acestea se descarcă în indivizii care se auto-programează pe stări negative sau în aceea a căror aură este afectată. Nu întâmplător aura oamenilor care gândesc pozitiv este puternică. Gândurilor noastre o încarcă cu energie pozitivă sau negativă, după cum ne autoprogramăm gândirea. Întâmplarea nefastă , ca joc al hazardului este cel mai adesea o acţiune dorită, în mod negativ cu intensitate. O femeie, trecută bine de patruzeci de ani, dorea moartea soţului.( De regulă, femeile ajunse la menopauză, îl simt pe soţ ca pe o povară şi , prin urmare, îi neagă existenţa, până la extincţie.). Dorinţa ei de a scăpa de soţ s-a amplificat până acolo, încât a hotărât să-i curme existenţa. Un ziarist american, Pretince Mulford, cu studii în psihologie a lansat în cartea sa ,,În zarea nemuririi’’, ipoteza, anume că atunci când începem să gândim obsesiv la ceva intrăm în legătură cu toţi aceia care gândesc asemenea nouă. Aşadar , dacă ne gândim la o crimă, inconştientul nostru intră în legătură cu toţi indivizii care gândind la fel, emană energii similare. Un gând emis înseamnă o emisie de energie pozitivă sau negativă. ,,Fiecare gând, spune Pretince Mulford, reprezintă piatra de temelie pentru crearea sorţii fie în bine,fie în rău.’’ (Pretince Mulford, 1947). Femeia, ca să scape de bărbat, i-a pregătit în jurul orei patru p.m., când ştia că trebuie să apară de la serviciu, de regulă bine aghesmuit, o cafea cu verde de Paris. I-a pus cafeaua pe masa din bucătărie, a încuiat uşa şi a plecat de-acasă. Nu după multă vreme, în urma ei, a venit fiica femeii acasă care văzând cafeaua pe masă a băut-o.

Un profesor american avertiza pe studenţii săi, astfel: ,,Trecând prin viaţă, vă veţi confrunta cu multe. Uneori veţi reuşi , alteori nu. Uneori veţi fi înţelepţi. Alteori veţi fi proşti. Dar încercaţi măcar să nu luaţi vreo boală incurabilă...’’ (Dr. David Reuben – Tot cea-i vrut să ştii despre sex, Ed. Curtea veche, Bucureşti, 1999, p. 332).

Epicur nu a refuzat plăcerea. Dimpotrivă, el a fost pentru trăirea plăcerilor, dar pentru ca viaţa să ne fie cu adevărat plăcută, el spune să ne orientăm mai mult spre plăcerile katastematice, adică spre plăcerile spirituale, ce pot fi prelungite la nesfârşit, şi mai puţin spre cele kinematice, cele senzoriale, trecătoare. În vreme ce în cazul dorinţelor katastematice, raţiunea nu pune limite, în privinţa celor kinematice trebuie să adoptăm calea de mijloc a raţiunii. Dorinţele katastematice deschid calea imaginarului care este în privinţa creativităţii o cale pozitivă. De aceea dorinţele katastematice nu sunt îngrădite de raţiune. Ceea ce amputează raţiunea sunt dorinţele kinematice fără limite , căci însăşi senzorialul nostru este limitat, ne epuizează de energiile consumate în consumarea dorinţelor.

Calea de mijloc a raţiunii nu ne amputează dorinţa, dar ne opreşte dorinţa să devină dominată, să ne orbească şi să ne surzească şi astfel să ne determine să comitem răul. Când plăcerile senzoriale devin dominante răul se întoarce ca un bumerang. Am văzut mulţi oameni care s-au aruncat orbeşte în senzorialul fără limite ( petreceri, alcool, femei) ca nu după multă vreme să caute doctori şi să ducă o viaţă de legumă prin spitale. Putem să ne împlinim orice dorinţă senzorială , dar cu măsura raţiunii. Sunteţi liberi să faceţi orice, spune Sfântul Apostol Pavel, dar câte vă sunt de folos?

Când am depăşit măsura raţiunii intrăm în una din extremităţi, în zona absurdului a iraţionalului. A intra în extremitatea dorinţelor înseamnă a ajunge la dezgust de viaţă. Au dovedit aceasta şcoala micilor socratici, în speţă şcoala cirenaică al lui Aristip din Cirene, care a propus cultivarea în mod absolut a plăcerii, drept calea spre fericire. Dar s-a dovedit de urmaşii acestuia, ca Hegesias, că plăcerea nu este calea spre fericire, ci dimpotrivă provoacă dezgustul de viaţă şi induce implicit dorinţa de sinucidere. A te lăsa dominat de dorinţă înseamnă a comite ceea ce vechii greci numeau hybris. Hybris înseamnă lipsă de măsură. A comite hybrisul era echivalent la vechii greci cu pedeapsa divină, cu sancţiunea aplicată destinului.

A alege între dorinţa de-a avea şi a fi controlat de un grup mafiot înseamnă inerent a renunţa la libertate , a deveni sclavul acestui grup. A apăsa pe pedală creşte inerent probabilitatea accidentului. Dorinţa de a câştiga timp e un risc care te poate duce spre timpul etern. Aşadar, în cazul când mizăm pe jocul extremelor( şi o facem adesea la tinereţe) , totul depinde de luciditatea şi capacitatea minţii, de exerciţiul pregătitor ( nu te poţi arunca într-o aventură nepregătit, ca acei inşi supraîncălziţi de soare şi adesea de băutură, care se aruncă în apă să se răcorească şi fac stop cardiac). Prudenţa nu este o tară psihică a fricosului. Prudenţa este luciditatea omului înţelept, care îşi calculează şansele în orice împrejurare. Inerent, omul tiranic, dominat de logica lui sofistă, va comite hybris-ul. Dar în această situaţie el este ignorantul, care alege ceea ce doreşte şi nu binele care ţine de calea de mijloc a raţiunii.