Iluzii - Desen Ligia Maria Pascal
Despre iluzie, adevăr, manipulare şi politicianul model
Libertatea omului
este conjuncturală, dar într-o societate relativ democratică, omul are cea mai mare libertate.
Democraţia este regimul politic, în concordanţă cu mintea umană, am putea spune că regimul politic este croit după principul fundamental al gândirii umane, a ceea ce Socrate numea ca fiind raţiunea - calea de mijloc, nimic fără măsură. Democraţia este un regim aflat într-un relativ echilibru,
funcţionând la marginea haosului, ,,un bazar de regimuri politice’’(Platon –
Republica), în consonanţă cu mintea umană programată să funcţioneze, la fel, la marginea haosului. Deosebirea fundamentală
între democraţie şi regimurile extremiste este că în vreme ce democraţia
face din fiinţa umană sau ar trebui să
facă - un om liber, mândru, stăpân pe sine, lucid, mult
aşteptat, regimurile politice extremiste
- fac din om o fiinţă robotică, ajustat, în conformitate
cu ideologia, pe un pat al lui Procust.
Omul este o fiinţă
socială; el poate fi autonom, dar nu şi independent; în orice societate el trăieşte într-un sistem de
relaţii de interdependenţă, de
socializare, aşa cum este de pildă internetul şi Facebook-ul.
Afirm că libertatea omului este conjuncturală
şi pentru asta voi argumenta de ce. S-a dovedit că în regimurile extremiste, concentraţionare, omul deşi este lipsit aproape complet de libertate, posedă o ultimă libertate - gândirea.
Victor Francl, şeful celei de-a treia
şcoli vieneze de psihiatrie după Freud
şi Adler, a descoperit această libertate, pe când era închis în unul dintre
lagărele de concentrare naziste. Nimeni,
absolut nimeni nu-i poate lua omului gândurile şi nici nu-l poate afecta ceva,
dacă el refuză să fie afectat de cele
mai josnice umilinţe. Totuşi, omul trăieşte de când se naşte şi până moare
într-o eternă închisoare: aceasta este închisoarea minţii sale. Care este marea
libertate a omului? Noi credem că este cunoaşterea.
Înţelepciunea populară spune că peştele de la cap se impute şi de la coadă se
curăţă. Ei bine, omul tiranic care este cel mai reprezentativ printre
politicieni români, se crede, în marea
sa trufie pe care i-o conferă puterea,
de neatins. Orbit şi surzit de
propria sa lăcomie, grăbit să acumuleze
tot mai multă bogăţie, politicianul român
nu realizează că fiecare act de corupţie înseamnă o
lovitură de topor dată propriului copac în care s-a cocoţat.
Şi ceea ce este mai grav, e faptul că guvernul corupt nu are autoritate morală faţă de omul
tiranic din diferitele eşaloane ale
instituţiilor statului. Pedepsele, destituirile nu stopează fenomenul,
dimpotrivă îl amplifică. A pedepsi pe subordonat pentru o anumită faptă de
corupţie, când tu eşti şi mai corupt e un abuz de putere ce nu justifică ocuparea
unei înalte funcţii politice. A justifica abuzul de a fi corupt, fără a fi
pedepsit, dar a-i pedepsi pe corupţi, sub oblăduirea justificării că
ai fost ales de popor e o josnicie fariseică ce denotă mari
deficienţe psio-mintale.
Numai un nevrotic, care nu-şi conştientizează
nevroza, poate avea asemenea grave probleme imorale. La un asemenea om
inteligenţa emoţională este nulă. La
şcoala de vară a PDL-ului, de la Constanţa, un lingău îl propunea pe Traian
Băsescu drept model de politician. Dar
poate fi luat …cel de-a treilea escu
drept model? Da, dacă vedem într-un panglicar , iluzionist sau manipulator - un model, atunci putem admite după aceste criterii ca fiind un model. ,,Să trăiţi bine!’’ a fost cea mai
cinică lozincă, care masca, pentru Traian Băsescu şi gaşca lui de mafioţi, în realitate, să trăiască ei bine.
Înţelepciunea e capacitatea omului de a decela
binele şi răul. E generată de
luciditatea minţii în relaţia cu lumea. Învăţătura
şi cunoaşterea îl fac
pe omul tiranic să se folosească de răul
mai mare pe care îl află odată cu învăţătura.
Pentru omul de rând cunoaşterea e cel mai eficient mijloc de
apărare împotriva abuzurilor clasei
politice conducătore, devenită tot mai
cinică şi mai înfumurată.
Numai
iubirea de înţelepciune îl face pe omul drept cu adevărat stăpân al binelui şi răului, îl face
moral. În orice împrejurare, omul înţelept va încerca
să facă binele, iar dacă nu va reuşi să facă binele, va refuza să comită răul. Dar Callicles,
singurul personaj se pare, inventat lui Platon, în Gorgias, spune, de pe aceeaşi poziţie a politicianului,
perfid şi lacom, că înţelepciunea est o imbecilitate. A fi drept şi bun nu doar formal , ci în mod real, înseamnă a
fi înţelept. A părea în loc de a fi,
asta te face să fii cu adevărat imbecil,
nu înţelept.
Dacă am face un bilanţ al guvernării democratice pe perioada celor douăzeci de ani ce am afla?
N-am afla nici o realizare de bine, ci numai rele comise de politicieni, afaceri oneroase şi scandaluri de corupţie. Am afla că
bilanţul economic al României se încheie mereu în roşu, că România întreagă se deplasează spre roşu.
Cum să oprim deplasarea spre roşu a României?
Singurele forţe, care se fac vinovate de ,,deplasarea spre roşu’’ a României sunt cele politice.
Ce este de aşteptat în urma acestor guvernări
corupte şi iresponsabile? Ce este de
aşteptat când politicianul în genere,
ocrotit de sacra imunitate, ca o
divinitate…, este imposibil de judecat drept de
tribunalele ţării?
Este de aşteptat
resurecţia mişcărilor extremiste de dreapta şi de stânga, pământul ţării se va umple din nou cu muşuroaie de furnici roşii. Atenţie la
pericolul muşuroiului cu furnici roşii! La apusul democraţiei,
se arată, strălucitor şi ameninţător - orizontului roşu.
Pe acest fond de mizerie morală s-au dezvoltat concomitent - extrema stângă şi extrema dreaptă. Dacă cea
stângă, subordonată în mod absolut Moscovei, a fost scoasă în afara legii, cea dreaptă şi-a amplificat
ascensiunea politică – asasinatul
politic de care s-a folosit a fost
justificabil chiar şi pentru unii intelectuali de vază, mobilizator pentru masele oprimate de
politicianul lacom şi perfid al acelor vremuri. Să ne amintim
că cele mai mari realizări ale politicienilor
din acele vremuri erau faimoasele bătăi cu flori la şosea.
În cele din urmă, datorită armatei roşii, a
câştigat extrema stângă. Nostalgia experienţei comuniste persistă încă la multe generaţii şi este tot mai contagioasă în condiţiile recesiunii
economice provocate de criza economică mondială.
O democraţie puternică se sprijină pe o
clasă de mijloc puternică, o clasă care ocupă în societate o proporţie
semnificativă, de peste 70-85 %, în
vreme ce extremele, bogaţii şi săracii reprezintă procente de 15 -30 % . La noi,
procentele sunt inversate, 70-85 la sută sunt
săraci, în vreme ce bogăţia şi sărăcia extremă este concentrată la
procent de 15-30 la sută.
În general, într-o societate sărăcită economic şi implicit moral infracţionalitatea, criminalitatea şi
delincvenţa juvenilă creşte în procentul cel mai mare , la cele două
extreme sociale; la săraci din cauza nevrozei umilinţei şi a
viciilor ( alcoolism, droguri) ale
părinţilor genitori şi ale progeniturilor, iar la cei bogaţi din marea lor
infatuare şi marele lor plictis. Ambele extreme nasc pe omul tiranic.
Pentru tema Republica, comportamentul lui Socrate
este paradoxal. Te întrebi cum de l-a pus Platon, discipolul lui cel mai
fidel, pe Socrate în personajul din Republica să comită erori, să se
folosească de sofisme, să fie gata-gata
să abandoneze concurenţa ştafetei lampadophoria?
Socrate,
care în Criton refuza categoric judecata celor mulţi şi pleda pentru
capacitatea individului de a merge pe
calea raţiunii şi adevărului, în
Republica, după cum observă Glaucon, emite judecăţi comune, specifice mulţimii.
Şi lucru cel mai ciudat e acela că nu Socrate se foloseşte de dialectică sa, ci
Glaucon, ca şi cum rolurile s-ar fi schimbat. Îl bănuim pe Platon în
personajele celor doi fraţi ai săi Glaucon şi Adeimantos.
În
Republica, se pare că discipolul cel mai fidel, Platon, l-a trădat. Socrate
este adeptul societăţii deschise, Platon este adeptul societăţii închisese.
(Anton I. Adămuţ, Seducţia ca spaţiu al cenzurii, 2004). Se ştie despre Platon că admira dictatura spartană. Prin urmare, cetatea imaginată de
Socrate pare mai degrabă al lui Platon, decât al lui Socrate.
Ne
putem dumiri, de ce Socrate nu mai e Socrate, din chiar deplasarea lui, de la
Atena la Pireu (el care refuza să părăsească cetatea de data asta a plecat,
s-a înstrăinat, nu mai era acel Socrate
din cetate, care moşea adevărul prin
negativitatea sa deconcertantă).
Tema politică este mai întâi o înstrăinare de filosofia sa, e o temă nouă în care Socrate se iniţiază. De
aceea Republica începe cu propoziţia: ,,Am
coborât ieri în Pireu…’’ Republica este o ,,coborâre’’, din logica
raţionalităţii în cea a sofisticii. Discursul lui Socrate abordează un subiect
nou, nediscutat până atunci de Socrate.
Odată coborât în Pireu, Socrate începe să se iniţieze în hăţişul de enigme
sociale ale dreptăţii. Drept înseamnă ,,a face’’ sau ,,a fi’’?
Aici,
Socrate abandonează treptat dialectica şi maieutica şi se lasă tot mai mult
prins în mrejele imaginarului, a iluziei şi utopiei. Pentru Socrate, dar şi
pentru ceilalţi convivi , construcţia politică e o nebuloasă, pe care
înţeleptul grec încearcă s-o pătrundă
şi să-i dea arhitectura ideală.
Părăsind
cetatea el şi-a abandonat daimonul –
acel duh al raţiunii care îl oprea să comită hybris-ul. Eliberat de acest veghetor, Socrate se transformă dintr-o
maşină de înţelepciune – într-o maşină de imaginaţie, care odată pornită nu mai
poate fi oprită până nu-şi termină programul. E
o maşina de produs iluzii şi pseudofilozofii.
Să
fie oare imaginarul o raţiune mai înaltă decât gândirea realităţii? Să fie Republica lui
Platon o gândire dincolo de realitate? Aşa se pare,
de vreme ce Republica lui Platon e imaginară. Dar, o gândire dincolo de raţional şi de
real, nu este ea în sine dăunătoare
omului, nu semnifică ea răul? Numai dacă este iluzorie şi utopică!
Există, însă, un imaginar al
realului , dincolo de realul cunoscut, un imaginar care deschide noi orizonturi cunoaşterii binelui şi răului. A
imagina înseamnă a gândi un viitor ,,mai bun.’’ Or, aici e marea eroare a
ideologiilor în general, şi, în special,
a celei marxiste – au confundat imaginarul ideal cu imaginarul real. Se ştie că întreaga natură e
programată să meargă pe calea de mijloc
şi nu pe cea extremistă a idealului - pe dogma darwinistă a selecţiei naturale ce ar promova pe cei mai
bine dotaţi. Realitatea a
demonstrat că la orice specie e promovat individul de mijloc şi nu cel mai bine
dotat. Extremele sunt totdeauna mai vulnerabile decât comunul, în procesul selecţiei naturale şi de adaptare la mediu.
Cu
atât mai mult fiinţa umană trebuie să
meargă pe calea de mijloc a raţiunii. Un
adevăr este util , o iluzie este
complet dăunătoare. Cu atât mai
dăunătoare este o utopie. Iluzia vine de la latinescul ,,illudere’’ care
semnifică ,,a păcăli’’, iluzia este înşelătorul, despre care afirma Socrate că, mereu ne însoţeşte.
Platon o numeşte în Republica 382 a,b, c ,
,,minciuna autentică’’.
Iluzia
este o magie a cărei victime devenim şi
a cărei putere înşelătoare este imposibil de învins. Iluzia are ca fundament
constitutiv imaginaţia, pornită din dorinţa erotică de înnoire creativă a
fiinţei umane, este creaţia ca funcţie a
irealului şi a magiei. Credinţă într-un ideal mistic generează o
preeminenţă a ideilor unui idealism mântuitor.
Filosoful
ocazionalismului, Nicolas Malembrache
numeşte imaginaţia ,,nebunia logicii.’’
Poate că i9maginarul este o nebunie a
logicii, dar fără această ,,nebunie a logicii’’ , omul ar fi stagnat într-o stare de
semi-animalitate. Oare din acest punct de vedere, imaginaţia combinatorie şi creatoare nu este
superioară gândirii raţionale?
David
Hume a subliniat că asocierea ideilor fiind o capacitate a minţii imaginative a
omului este o sursă a
reperării legilor naturii şi a unor strălucite invenţii. Kant va sesiza capacitatea de sinteză a imaginaţiei umane. Imaginaţia creativă este o putere
pozitivă. Prin simetrie antinomică, trebuie să acceptăm şi inerenţa unei
imaginaţii rele cu o putere
negativă, dăunătoare, înşelătoare şi distrugătoare ca o variabilă a răului, a satanicului. Aceasta este iluzia ca ideologie şi utopia, ca societate,
a iluziei respective, transpusă în practică. Cel mai mare rău al
democraţiei este manipularea prin iluzionare. A
da doi peşti şi-o pungă de mălai la alegeri pentru scaunul prezidenţial,
pentru ca apoi , ajuns la putere, să fure milioane de euro, e o practică
care duce încet dar sigur la
reacţii extremiste.
Pentru omul sărac, punga portocalie,
verde sau cum şi-or mai schimba părul,
dar năravul ba, aceşti lupi pedelişti
este echivalentul votului. Schimbarea
în verde a PDL-ului denotă cât de aservit este UDMR-ului( verdele e una din culorile drapelului Ungariei) , într-atât de aserviţi, încât
sunt gata să vopsească toată ţara
în verde. Începutul l-a făcut Pinalty ,
primarul de la Piatra-Neamţ.
Am auzit o ţărancă care nu a primit punga
verde , afirmând invidioasă:
,,Să aştepte ei c-am să-i mai
votez!’’ S-a instaurat deja o practică absurdă, în care votarea devine , la fel ca în epoca tenebrelor,
o formalitate: ,,Te votez la guvernare să stai,
dacă-mi dai mălai!’’
Mizeria morală, la care ne împinge
această administraţie imbecilă se vede în
rezultatele dezastruoase de la bacalaureat. Tinerii sunt marcaţi psihic de comportamentul imoral al clasei noastre politice şi cred, tot mai
mult că, într-o astfel de ţară, în care la rang de virtute este ridicată hoţia,
înţelepciunea este o imbecilitate.
Prin
puterea ei înşelătoare, iluzia compromite grav căutarea adevărului. Pe
conceptul iluziei, acest înşelător care mereu ne însoţeşte şi-au construit
scepticii doctrina. Religia, ideologia în general, dar mai cu seamă ideologia
marxistă în special nu-şi bazează însă
iluzia pe înşelăciunea simţurilor, cum sunt văzute în viziunea sceptică, ci pe înşelăciunea
raţiunii de către imaginar. Iluzia nu se poate confunda cu eroarea, căci
eroarea de judecată poate fi corectată , dar iluzia persistă ca o vrajă – e credinţa într-o idee şi credinţa nu poate
fi supusă judecăţii tribunalului raţiunii.
Kant
va constata în Critica raţiunii pure
că raţiunea e ea însăşi producătoare de iluzii, atunci când depăşeşte câmpul
experienţei şi confundă principiile cunoaşterii relative cu principiile
obiective ale lucrului în sine. Această iluzie o consideră naturală şi legitimă
fiindcă răspunde nevoii necondiţionate teoretice şi practice de Dumnezeu ,
suflet şi lume. În iluzie este
încorporată un mare procent de
dorinţă. Asta îl orbeşte pe om
şi-l face să confunde dorinţa cu
adevărul şi cu realitatea. Comiterea
hybrisului e consecinţa experimentării dorinţei iluzorii.
În
încercările şi experienţele sale ştiinţifice, dar mai cu seamă în cele social-politice
şi istorice, omul caută adevărul care oferă siguranţă şi fermitate. Or, într-o
lume relativă nu se poate un preţ absolut pe adevărul sigur şi ferm. Ceea ce astăzi
un adevăr sigur şi ferm, mâine poate fi o sfruntată minciună, şi
inerent o mare deziluzie.
De
regulă, adevărul prezentat ca sigur şi ferm este o iluzie. Adevărul , fie şi
cel relativ se află între cele două
extreme – siguranţă şi fermitate şi nesiguranţă şi absenţa fermităţii. Conform
unei expresii des uzitate de common sense
şi consacrate ,,adevărul este totdeauna la mijloc.’’ Adevărul e mereu calea de
mijloc a raţiunii. Totul e să aflăm calea de mijloc şi să nu ne lăsăm atraşi de
căile extremelor, unde adevărul e doar
aparenţă. Trebuie, permanent, să avem în
vedere înşelătorul, chiar dacă procentul
de siguranţă şi fermitate a adevărului este de 99,99 %.
Pentru
om e un continuu joc între imaginar şi real, o continuă tentaţie a idealului.
El vrea mereu să construiască un Turn Babel. Asta a fost, în fondul ei ascuns, construcţia socialistă – un Turn Babel,
cetatea ideală ridicată pe nisipurile mişcătoare ale unui abis.
,,Noi ardem de dorinţa de a găsi un sprijin ferm, spune Pascal, o ultimă
bază constantă, pentru a construi aici un turn care să se înalţe la infinit, însă
întreaga noastră economie crapă şi pământul se deschide până la abis. Să nu
căutăm deci nici siguranţă şi nici
fermitate.’’ (Lev Şestov - Noaptea din grădina Ghetsimani, Ed. Polirom , Iaşi,
1995, p. 29, add. Blaise Pascal - Cugetări [72])
Dar
de ce vrea Pascal să nu căutăm siguranţa şi fermitatea? Fiindcă acolo nu este
adevărul. Siguranţa şi fermitatea poate fi doar o aparenţă a adevărului –poate
fi şi cel mai adesea o iluzie.
Idealismul nu ne oferă adevăr sigur şi ferm. E doar o
dorinţă arzătoare când dominantă nu mai este gândirea raţională ci cea
imaginară-ideală. Când dorinţa este confundată cu adevărul – crezul omului
devine mistic, iar el se transformă
într-un fanatic. Idealismul, în sensul lui cel mai comun, confundă
imaginarul cu realul şi, prin asta, acordă o importanţă şi valoare mai mare imaginarului decât realului.
Orice ideologie,
având drept funcţie fundamentală – politica şi socialul, cu viziunea ideală asupra societăţii, nu
poate oferi oamenilor adevărul sigur şi
ferm, ci minciuna. ,,Un adevăr nesigur şi lipsit de fermitate spune Şestov,
este o contradictio in adjecto, ori acestea sunt chiar semnele după care poate fi recunoscută minciuna.’’
(ibid. p. 29).
Un
adevăr sigur şi ferm are nevoie de
confirmarea experimentală pe cobai. Or, a experimenta o idee, cum a fost cea
marxistă, pe oameni, n-a făcut decât
să-l reducă pe om, de la statul de fiinţă umană, la cel de
cobai. Marxismul a făcut din religie prototipul ideologiei, dar, prin
asta a recunoscut că ideologia marxistă
este un prototip al religiei.
Înstrăinarea lui Socrate de sine, mi-a
indus o adevărată stare de perplexitate,
aflând, cum acest campion al raţiunii
s-a lăsat sedus de imaginar în
detrimentul raţionalului şi a realizat
Republica utopică şi iluzorie.
Dar
mai apoi mi-am zis: dacă Socrate, sau, mai degrabă, Platon s-a lăsat sedus
de asemenea idealuri, e de înţeles cum a fost
posibil ca atâţia intelectuali de
vază ai secolului al XX-lea să fie seduşi
de aceeaşi Republică utopică imaginată de Platon cu peste două mii de ani în
urmă.
Ce
magie exercită ideologia şi utopia de
i-a făcut pe atâţia intelectuali din secolul XX, să abandoneze raţionalul în
favoarea imaginarului idealist? Un
posibil răspuns îl găsim în Viitorul unei iluzii – al lui Sigmund Freud -
magia e generată de dorinţa
inconştientă de a regăsi imaginea protectoare şi dătătoare de siguranţă
a unui tată atotputernic.
Teza
lui Freud pare a fi confirmată de cercetările
istorice întreprinse de Fustel de Coulanges, în Cetatea
antică. Să fie nevoia aceasta de
siguranţă cea care ne induce o asemenea credinţă în ideologie. Pater familias, după cum spune Fustel de Coulanges, era cel care exercita ritualul religios
şi prin asta el era perceput
drept Tatăl-zeu. ,, Această religie casnică nu avea nici
reguli nici şi nici uniforme şi nici un ritual comun. Fiecare familie îşi avea, în această
privinţă, o totală autonomie. Nici o putere exterioară nu avea dreptul să-i
reglementeze cultul sau credinţa. Singurul preot era tatăl; ca preot el nu
recunoştea nici o ierarhie. […] Numai tatăl, singurul interpret şi singurul
pontif al religiei sale avea dreptul să o transmită şi singurul învăţăcel, nu
putea fi decât fiul său. Riturile, cuvintele rugăciunii, cânturile, care făceau
parte esenţial din această religie domestică, erau un patrimoniu, o proprietate
sacră, pe care familia nu o împărţea cu nimeni şi care nu putea fi dezvăluită
străinilor.’’(Fustel de Coulanges , Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984, p. 58)
Aceeaşi
poziţie analogă regelui, ne spune Dodds,
este descrisă de Aristotel unde capul familiei este regele ei. Dacă ,
încă pe timpul lui Aristotel, Tatăl este perceput ca un rege, înţelegem de ce
el a fost identificat de omul arhaic cu divinul. Comportamentul tiranic, discreţionar a multor zei masculini este
asociat comportamentului Tatălui-rege.
Dodds spune că statutul şi conduita lui Zeus-pater, descris de Homer, sunt copiate după modelul tatălui omenesc din
epoca sa. La fel ca tatăl omenesc, Zeus-pater
este protectorul economiei domestice, patronul familiei, păzitorul locuinţei şi al proprietăţii. Aşa
se explică , spune Dodds , gelozia lui Zeus faţă copii săi.
Ca
într-o uriaşă şi vastă mişcare în spirală
Tatăl – zeu , după ce atinge apologia cerească de Tatăl – Dumnezeu,
revine în secolul al XX-lea, sub
oblăduirea ideologiilor – credinţe drept
Tiranul - Dumnezeu. Nevoia de siguranţă este o reminiscenţă a inconştientului
colectiv, un arhetip , cum spune Carl Gustav Jung, din acele vremuri imemoriale
când s-a născut fenomenul religios în
sânul familiei. Fiecare familie avea
o zeitatea a ei, la care se ruga, şi, un singur pontif – Pater familias, perceput de familie , de
soţie, fii şi fiice ca zeu.
Iată cum, toată această mascaradă pedelistă vrea să ne inculce, încet şi sigur, ideea unui Traian Băsescu – politician model.
