De ce iubesc Democraţia şi Capitalismul?

Moto: ,,Omul este un animal politic.’’ – Aristotel
1 - O democraţie fără demos
2 – Când alegătorul este o jucărie electorală…
3 - Condiţiile fundamentale ale unei democraţii
4- Pericolele gândirii instinctuale
5 – Ce este o personalitate?
6 - Răul provine din dominanta instinctuală
7 – Puterea de o zi a demosului…
8- Oligarhie în pseudo-democraţie
9- Democraţia românească pusă la grea încercare de guvernarea  Băsescu,Boc, Udrea, Oprea.   
    La emisiunea lui Mihai Gâdea ,,Sinteza zilei’’ ,  din  data de 22 ianuarie 2012,   unul dintre invitaţi  îl eticheta  pe Traian Băsescu  cu  sintagma   - şobolanul de la Cotroceni. A eticheta  în stil  băsescian  sau patapievician   e o  cultură  kitsch  politică şi spirituală,   specifică epocii  şi regimului  politic  al   lui    Traian Băsescu. Toată cultura  politică al  lui Băsescu e plină de asemenea etichetări  de genul ţigancă împuţită, găozar,   maimuţică,  viermi, după modelul mentorului său spiritual , Patapievici,  uns  director  la ICR,     care  punea în Politice -  o etichetă grobiană   românilor   - aceea de  patibulari.                 Traian  Băsescu  a găsit în această tehnică a etichetării  secretul ascensiunii  lui. A pune etichete adversarilor  politici  se pare că are , la omul mioritic, un mare impact  psihologic.  Îl priveşte pe cel ce a pus  eticheta drept  judecător suprem , mai ales dacă ocupă şi înalta funcţie  de preşedinte.   Se pare că, acest gen de etichetări a fost inspirat de maestrul   Iliescu , care punându-i  lui Geoană  eticheta de prostănac pe frunte , nimeni nu i-a mai putut-o şterge , de parcă cineva i-ar fi tatuat-o acolo.  Poate  şi din cauza  acestei  etichete  aplicată de Iliescu, Geoană a pierdut alegerile  ,,la mustaţă’’.                                                                Democraţia noastră românească, originală, e o democraţie fără demos, o democraţie în care, singura acţiune civică a românului se reduce la a merge la vot odată la patru sau la cinci ani. La atât se reduce guvernarea prin popor sau controlul exercitat de popor asupra puterii politice. Nici o democraţie europeană nu este directă cum a fost de pildă cea ateniană.                         Toate democraţiile moderne sunt reprezentative. Drept urmare, societatea civilă trebuie să înlocuiască democraţia directă în exercitarea controlului civic asupra puterii, dar în societatea românească, societatea civilă nu funcţionează şi nu exercită nici un control asupra puterii politice. E sublimă, vorba lui  nenea Iancu , dar lipseşte cu desăvârşire.’’
      Din aceste considerente, puterea politică devine tot mai abuzivă în România. Deosebirea esenţială între o democraţie stabilă şi democraţia românească , cum e cea din Occident sau  SUA, constă în faptul că, un politician din Occident sau SUA, care încălcă legea, este anchetat de o comisie parlamentară şi poate fi sancţionat de un judecător fără consecinţe asupra actului juridic; la noi este imposibil acest lucru. ,,Modelul occidental [al democraţiei n.n.] este cel mai bine simbolizat nu de plebiscitul popular, ci de judecătorul imparţial.’’([Zakaria ,1997] Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer – Democraţia şi alternativele ei, p. 49).                                                      Unde se află  în România  judecătorul imparţial?  La Curtea Constituţională, judecătorii sunt cumpăraţi   de Traian Băsescu. În România nu există justiţie imparţială. Drept urmare,  Curtea Constituţională  va vota ,,imparţial’’   comasarea alegerilor, aşa cum doresc Băsescu , Boc, Udrea, Oprea.
    În România, supremaţia legii este instituită formal. Pentru politicianul român legea este greu aplicabilă sau nu se aplică deloc. Mai cu seamă  pentru cei aflaţi  la guvernare.  Nici pentru  odraslele acestora (amintesc de cazul Plăcintă  şi a altor  beizadele).                                                  Prin asta, orice politician aflat în sfera puterii şi acoliţii acestuia pot deveni, sub oblăduirea puterii, deosebit de abuzivi. Cazurile prezentate în mass media sunt numeroase şi elocvente în acest sens.                                 Abuzul de putere al politicienilor, aflaţi la guvernare, este o predispoziţie firească a insului cu dominantă instinctuală. Plasat deasupra oamenilor care i-au ales, prin măreţia conferită de putere, politicianul ajuns la guvernare se simte dintr-odată superior celor care l-au ales  şi  opozanţilor.                         Dacă, în perioada preelectorală alegătorii sunt pentru politician un scop, imediat după alegeri, cetăţenii se metamorfozează în simple mijloace de menţinere la putere a acestuia, adică simple obiecte electorale, la fel ca bannerele pe care le aruncă imediat după alegeri.                                 Solemnitatea puterii îi amplifică unui instinctual energia până la limita incontrolabilităţi. Toate acestea îl fac pe politicianul de la guvernare să fie mai abuziv, mai nepăsător şi mai iresponsabil decât cel aflat în opoziţie.           
Puterea generează inflaţie psihică, mai cu seamă la indivizii dominaţi de gândirea instinctuală. Această dominantă instinctuală îl situează pe individ în postura de om tiranic sau om amorf. Omul tiranic,  în accepţia noastră,  este individul care suferă de inflaţie psihică şi a cărui gândire este dominată de energiile instinctuale. Jorge Luis de Borges, în eseul ,,Scriitorul argentinian şi tradiţia’’, defineşte gândirea instinctuală drept o gândire ,,care se prezintă fără colaborarea raţionamentelor.’’(Jorge Luis Borges – Eseuri, p.125).                     Eu afirm că gândirea instinctuală este o gândire fără discernământ moral. Un instinctual poate fi deosebit de inteligent, poate apela la colaborarea raţionamentelor, dar inteligenţa lui este mai degrabă iraţională, inumană, absurdă. Când, la un individ, inteligenţa e lipsită de discernământul moral, e lipsită de umanism şi prin asta nu e doar nulă, e profund negativă.                     În fond, când vorbim de discernământ moral spunem acelaşi lucru ca şi Borges, deoarece o gândire instinctuală fără discernământ moral este echivalentă cu o gândirea lipsită de ,,colaborarea raţionamentelor’’. Trebuie să recunoaştem raţiunii, în pofida multor critici ale existenţialiştilor, că în adevăratul ei înţeles, este nemijlocit legată de morală şi prin asta este specifică umanului.                 Raţiunea, alături de facultatea de a cunoaşte realitatea, de a judeca, are şi pe aceea de a determina conduita umană, aşa numitul discernământ moral, respectiv capacitatea de a decela binele de rău. Se poate deduce de aici că există o raţiune pozitivă, cea la care domină discernământul moral, creativă şi o raţiune negativă, în care dominantă este gândirea instinctuală, distructivă.                         Deşi ambele au ca fundament funcţional energiile instinctuale, fiecare individ este în măsură să orienteze şi să canalizeze aceste energii, fie spre bine, spre raţiunea pozitivă, fie spre rău, spre raţiunea negativă. Absenţa discernământului moral în cazul raţiunii negative, face ca indivizii dominaţi de instinctualitate să fie iraţionali, chiar dacă aparent dau dovadă de o inteligenţă peste medie. Ei sunt cu atât mai periculoşi cu cât se află mai sus în sfera puterii.     S-au văzut în foarte multe cazuri de eminenţe, deosebit de inteligente, care, dominate de patimi instinctuale, frizează nebunia sau sunt chiar nebuni.             Medicii psihiatri au putut remarca la psihotici această sciziune între inteligenţa eminentă şi absenţa discernământului moral. Prin urmare, raţiunea mai poate fi definită şi puterea de a judeca bine, adică de a judeca uman, opunându-se, prin asta, nebuniei şi pasiunii necontrolate.                                 Când instinctualitatea domină raţionalitatea este evident că avem de-a face cu o ieşire din sfera umanului, deci o ieşire din calea de mijloc a raţiunii şi prin asta gândirea instinctuală este profund iraţională.                            Este un instinctual o personalitate? Da, dacă privim personalitatea prin prisma patimii fricii, dar dacă o privim prin prisma discernământului moral se poate spune, fără eroare, că respectivul este o perso-nulitate, care mai devreme sau mai târziu îşi va dezvălui imbecilitatea, în pofida aparenţei scânteierilor de inteligenţă.  Dar este oare  inteligent  individul care pune etichete? Am mari îndoieli. Inteligenţa este creativă , nu distructivă.                                    Ce este o personalitatea? Un ansamblu de trăsături morale sau intelectuale care caracterizează un individ, spune DEX-ul.                         Eu cred că este un ansamblu de trăsături morale şi intelectuale, căci la adevărata personalitate nu se separă trăsăturile morale de cele intelectuale. O personalitate, mai ales o personalitate politică trebuie evaluată după trăsăturile sale morale, nu după inteligenţa sa animalică, care poate fi şi, de altfel, este, în cele mai multe cazuri, instinctuală ci după spiritul său de dreptate.                     Inteligenţa instinctuală ne poate induce, prin spiritul agresiv şi patima voinţei de putere o falsă imagine de virilitate. Aici este marea eroare pe care o săvârşeşte alegătorul când votează un instinctual. Cel mai adesea este indus în eroare de această falsă virilitate pe care o afişează ostentativ un instinctual.  În realitate este un laş, un laş excesiv de aberant  şi pidosnic, care, sub oblăduirea puterii ,  loveşte  pe neaşteptate, pe neve , cum l-a lovit  pe acel copil în campania electorală,  chiar în cei care l-au  ales. Am mai spus-o şi o repet: un politician care loveşte un copil, în modul  acela josnic cum  l-a lovit Traian Băsescu  pe acel copil,  nu va ezita să lovească  propriul popor, la fel.                                   Dacă, la un individ există discrepanţă între trăsăturile morale şi intelectuale, în sensul că trăsăturile morale sunt la nivelul zero, iar inteligenţa la nivel maxim, acel individ nu poate fi numit personalitate, ci cel mult  este,  ceea ce vechii latini înţelegeau prin ,,persona’’, masca unui panglicar, a unui comediant, a unui circar.         Un individ poate fi categorisit drept personalitate, în speţă personalitate politică, numai dacă acesta are drept criteriu fundamental cultul adevărului şi a dreptăţii. Ca personalitate politică trebuie să acţionezi, aşa cum spunea Kant, ,,astfel încât să tratezi întreaga umanitate atât în propria ta persoană, cât şi în persoana celuilalt, întotdeauna şi ca scop, nu numai ca mijloc.’’ (Fundamentele metafizicii moravurilor).                                             Din punct de vedere intelectual, un instinctual poate fi o personalitate, dar absenţa discernământului moral face din acea personalitate una profund negativă. Un instinctual, ajuns în sfera puterii, nu poate vedea omul ca scop ci doar ca mijloc.                                                 Este viziunea   tuturor  indivizilor , care compun în marea lor majoritate clasa noastră politică, dar cu deosebire, este viziunea ui  Traian  Băsescu   şi a grupării oligarhice pe care o păstoreşte.                             Pentru   portocalii,  alegătorii sunt doar un mijloc de ascensiune sau de a se menţine la putere şi nu un scop în sine.  Ei vor să transforme un popor liber, într-o  populaţie de sclavi, aserviţi puterii oligarhice – Băsescu, Boc, Udrea, Oprea .                   Ei nu mai acţionează, ca şi cum ar simţi umanitatea în persoanele lor, ci ca şi cum ar simţi supraumanul în sinele lor.                             Un instinctual este asemenea supraomului lui Nietzsche: la omul, la care voinţa de putere generată de energia instinctuală  este  călăuzită spre activităţi creatoare ea apare de natură cu adevărat umană, la aceia, la care energia instinctuală nu este reprimată, nici canalizată spre bine, ci exaltată în voinţa pentru  privilegiile  puterii,  se dovedeşte a fi subumană sau supraumană (aceeaşi voinţă de putere pe care o regăsim în cazul animalelor la masculul dominant, respectiv la insul nebun). La orice individ uman, energia instinctuală dacă nu e reprimată sau nu e dirijată în scopuri creative se manifestă distructiv şi autodistructiv.       
Sociologul francez Ėmile Durkheim afirmă că ,,răul de care suferim […] dovedeşte o alarmantă mizerie morală şi nu o mai mare mizerie economică.’’ (Ėmile Durkheim – Despre sinucidere, p.316).                         Mizeria morală este generată exclusiv de gândirea instinctuală când energiilor instinctuale nu mai pot fi controlate. Montesquieu vorbeşte de o raţionalitate riguroasă ce sălăşluieşte într-o ,,raţiune primitivă’’.             Afirm că ,,raţiunea riguroasă’’ îşi are sălaşul în gândirea instinctuală ca o dezvoltare pozitivă şi creativă a acestei gândiri. Gândirea instinctuală ţine mai mult de animalitatea din noi şi mai puţin de primitivismul umanului.                     Din observaţiile efectuate de etnologi, asupra societăţilor primitive, s-a putut deduce că indivizii triburilor primitive au un nivel de discernământ moral mai ridicat decât al omului modern şi, prin asta, o dorinţa mai mare de a trăi.    Suicidul e aproape necunoscut la primitivi, deoarece, spre deosebire de moderni, ei îşi reprimă şi îşi domină mai bine energiile instinctuale, au un discernământ moral mai profund decât la omul modern şi sunt feriţi de mizeria morală a modernităţii.                                            La primitivi, dreptatea este o condiţie naturală a discernământului lor moral; ea aparţine ideii de bine, de armonie, pe care primitivul o respectă mai mult decât omul modern. Prin urmare, nu putem vorbi despre o gândire primitivă la om, ci mai degrabă de o exaltare a gândirii lui instinctuale, în condiţiile amplificării cunoaşterii binelui şi răului. Nu societăţile primitive au săvârşit cele mai mari atrocităţi,ci societăţile  moderne.                               
Din aceste considerente, omul dominat de energiile instinctuale nu are ce căuta în sfera puterii: el e omul tiranic deosebit de distructiv. El trebuie depistat, încă din perioada campaniei electorale şi sancţionat de electorat în ziua alegerilor. Cum îl depistăm? Simplu! El este sceleratul politic care promite demagogic marea cu sarea, la fel ca societăţile gen Caritas,  şi nu face nimic; este acel candidat care eludează problemele existenţiale stringente şi îi  abureşte cu show-uri marginale.         Pentru a fi cât de cât edificaţi asupra adevăratelor intenţii ale unui candidat, trebuie nu doar să-i privim persona, adică masca publică a acestuia ci, îndeosebi, trebuie să-i vedem pe cei care se află în spatele candidatului.                 Criteriul  fundamental, pe care trebuie să-l avem, atunci când alegem un anume candidat este cultul dreptăţii sociale şi a supremaţiei legii, pe care, acel candidat le promovează, în mod realist. O alegere lucidă trebuie să se îndrepte, nu spre acel candidat care promite marea cu sarea, ci spre acela la care este manifestă iubirea dreptăţii şi respectul pentru supremaţia legii, mai precis, alegerea trebuie să se îndrepte spre acela, dintre candidaţii la preşedinţie, care îşi stăpâneşte mai bine instinctele  primare.                                               Învăţătorul grec Socrate ( şi am spus bine învăţător pentru că el asta s-a vrut pentru concetăţenii săi) , cel care moşea adevărul fără să-l nască, găsise o legătură firească, imanentă, între gândirea raţională şi virtute, adică între ,,colaborarea raţionamentelor’’ şi morală, între înţelepciune şi dreptate.                     Astfel, a ajuns acest mare moralist grec să afirme că nimeni nu este nedrept cu bună ştiinţă. Mântuirea omului vine din cunoaştere realităţii, din dominarea energiilor instinctuale şi discernământul moral în relaţia cu ceilalţi semeni.         Fără ,,colaborarea raţionamentelor’’, energia instinctuală îl împinge pe om la acţiuni distructive şi autodistructive, iar pe individul din sfera puterii la abuzuri, decizii şi acte egoiste,  abnorme, absurde şi pidosnice,  distructive pentru ţară şi pentru comunitate. Pentru el, alegătorul nu-i decât o jucărie electorală, pe care o abandonează imediat ce a câştigat alegerile.                                 Că o ducem din rău în mai rău, nu se datorează numai crizei economice, ci îndeosebi ,  proastei gestionări a banului public  de către guvernarea  Băsescu, Boc, Udrea, Oprea .  Nu poţi să dai  banii pe mâinile unei  blonde  să-i cheltuiască pe poşete.  Sau pe mâna unor  otrepe, ca Videanu şi Berceanu, care şi-au făcut plinul  de la stat.        
Toată nimicnicia noastră se datorează lipsei de reactivitate a societăţii civile, a ONG-urilor şi a noastră a tuturor faţă de abuzurile tot mai făţişe ale puterii politice, a lipsei de reacţie civică,  la încălcarea grosolană de către Traian  Băsescu a COSTITUŢIEI   şi  a absenţei controlului riguros asupra puterii. Lipsa de reacţie imediată  au dus la escaladarea abuzurilor.
,,O clasă (politică în cazul nostru) favorizată în mod deosebit de o criză nu mai este dispusă să rămână resemnată, iar spectacolul bogăţiei şi risipei sale naşte în restul societăţii pofte nemăsurate. Dorinţele scăpate din frâu nu mai ştiu unde să se oprească şi , de altfel, se găsesc într-o stare de exaltare naturală prin simplul fapt că vitalitatea generală este mai intensă. Pradă  mai   bogată stimulează, le face mai exigente, mai nerăbdătoare în respectarea regulilor, exact în momentul în care regulile tradiţionale îşi pierd autoritatea. Starea de dereglare sau anomie este întărită de faptul că pasiunile sunt mai puţin disciplinate în momentul când ar avea nevoie de mai multă disciplină.''(Ėmile Durkheim – Despre sinucidere, p.205). Patima lăcomiei îi face orbi şi surzi la percepţia realităţii. Că vor pierde sau vor câştiga alegerile, contează, dar într-o măsură mai mică. Pentru structura oligarhică a portocaliilor important este ca, până la  alegeri, să-şi facă plinul.                                           
În epoca noastră, demosul are puterea pentru o singură zi: ziua alegerilor. Cei aleşi prin voinţa populară au puterea pentru patru, respectiv cinci ani. ,,Ziua alegerilor are o mare importanţă pentru politicienii democraţi; ceea ce se întâmplă după alegeri îi afectează în principal pe cetăţeni.’’ (Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer – Democraţia şi alternativele ei,p. 22).                 Intoxicând, pe omul din clasa medie, în modul cel mai perfid cu iluzia unui viitor bun (care nu mai vine) sau atrăgându-i, pe cei săraci şi ignoranţi, cu câteva batjocoritoare pomeni electorale ori cu ideea evident autarhică de a reduce Parlamentul la o singură cameră (în realitate o jegoasă răzbunare pentru suspendarea motivată al lui Traian  Băsescu  - o gogoriţă  pentru naivi, care în realitate vizează instaurarea puterii oligarhice portocalii,  sub paravanul democraţiei), politicienii noştri vânează statutul de parlamentar, de ministru sau de preşedinte, conferit de puterea politică prin alegeri libere, nu cu mandatul de om politic, ci cu acela de impostor politic.
După alegeri, aflaţi sub beţia inflaţionistă a puterii, guvernaţii noştri au credinţa eficacităţii şi dreptăţii actului lor de guvernare. Percepţia falsă a realităţii, generată de abuzul de putere, îi situează în postura abnormă de a nu mai sesiza discrepanţa între aspiraţiile guvernaţilor şi guvernarea lor. După alegeri aspiraţiile guvernaţilor sunt uitate şi singura preocupare a politicienilor noştri o constituie doar aspiraţiile lor.                                     Montesquieu afirma, în Spiritul legilor ,IV,5 că,   virtutea guvernaţilor trebuie să fie ,,iubirea de legi şi de patrie care pretinde ca interesul public să fie necontenit pus înaintea celui privat.’’                                 Dar de unde la politicianul român atâta iubire de legi şi de patrie, de unde să primeze la ei interesul public, când, în prim plan, este interesul lui egoist, privat? La politicianul român primează iubirea de arginţi şi conturile grase, provenite din banul public, deschise în băncile elveţiene.                             Cei aleşi să fie responsabili se dovedesc a fi, după alegeri, iresponsabili şi infantili. Aceşti imbecili care ne guvernează se cred deasupra oricărei responsabilităţi - banul public este risipit ca şi cum ar risipi proprii bani la ruleta de la Monte Carlo.                                             Prin comportamentul lor aberant, politicienii noştri, dar cu osebire  portocalii în frunte cu Traian  Băsescu  ,  ne tratează ca pe un stupid people.             Din această perspectivă eticheta de ,,stupid people’’, pusă de Silviu Brucan, pare să fie exploatată de actuala guvernare  în mod făţiş şi pervers.              Eu cred că  stupiditatea românilor provine din excesiva toleranţă istoric-ereditară. E toleranţa faţă de rău care se întoarce asupra noastră ca un bumerang. ,,În al doilea Tratat asupra guvernării civile( 1690), Locke observă că, deşi libertatea şi proprietatea trebuie socotite printre drepturile naturale, ele trebuie reglementate , căci altfel ar avea o tendinţă incorigibilă , de a se dezvolta în toate direcţiile , în anarhia şi dezordinea mişcării instinctive ce tinde să treacă dincolo de .(Tratat asupra guvernării cap.2,psr.4)’’ (Colectiv coordonat de Jacqueline Russ – Istoria filosofiei III, Triumful raţiunii, p.31).                                Situându-se deasupra supremaţiei legii, guvernanţii noştri, în frunte cu   Traian  Băsescu,   şi-au constituit mari proprietăţi private din banul public, iar libertatea lor, conferită de puterea care îi situează deasupra legii, este nelimitată. Cum se spune în expresia populară, ei taie şi spânzură!                      Orice adevăr, scos la iveală de mass-media, îl acoperă cu nenumărate straie de minciună. Supremaţia legii, definită de Montesquieu drept principiu de ordine, de comandă şi datorie, este doar pentru cei mulţi şi proşti.                 Toţi instinctualii se situează deasupra legi, dar cu deosebire cei din sfera puterii. Aroganţa şi dispreţul faţă de ,,vulgul’’ care i-a ales,  se constituie la aceştia drept ,,discernământ moral.’’                                         O clasă politică, care amplifică la extrem instinctualitatea, generează o societate  nevrotică  şi conflictuală în care coexistă psihoza fricii,  a îngrijorărilor  existenţiale, iraţionale, a stupidităţi existenţiale şi situaţii politice absurde. Noi îi votăm, ca ei să ne fure. Acum,  portocalii o fac   pe faţă,  fără nici o jenă  ne  bagă adânc mâinile în buzunarele noastre. Români, feriţi-vă   buzunarele că portocalii  vor să rămână,   etern, la putere!                
Englezii nu au nevoie de o Constituţie scrisă ca democraţia lor să funcţioneze impecabil şi legile să fie respectate, ei îşi fundamentează respectul faţă de legea fundamentală pe raporturi de justiţie subînţelese. ,,Marea Britanie este o democraţie , dar constituţia ei a rămas tot timpul nescrisă. Aşa cum nici o constituţie scrisă nu garantează democraţia…’’ (Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer – Democraţia şi alternativele ei, p.25)                
Noi avem o Constituţie scrisă, dar este grav încălcată, chiar de acela, care, ales, în cea mai înaltă funcţie a statului român, ar trebui să vegheze la respectarea cu stricteţe a literei şi spiritul ei.
Dacă Constituţia scrisă nu garantează democraţia, atunci ce garantează o democraţie? Existenţa partidelor şi Parlamentul.                 Parlamentul este reprezentantul alegătorilor în sfera puterii, iar ei parlamentarii trebuie să-i apere pe cetăţeni de abuzurile executivului de la centru şi din teritoriu. De aceea, într-o democraţie, supremaţia legii impune şi supremaţia Parlamentului în faţa puterii unui executiv şi a unui preşedinte abuziv.         Dar executivul poate deveni incontrolabil în cazul instituirii unei singure camere, dominată de un singur partid ( în Ungaria tendinţa este să se treacă de la unicameral la bicameral, aşa cum este peste tot în Europa) şi pot institui cu adevărat un regim oligarhic.                                     Din păcate, la noi mai persistă în inconştientul colectiv mitul conducătorului providenţial, o aberaţie care, în cazul că se va institui puterea oligarhică a portocaliilor sub comanda despotică al lui  Traian  Băsescu , ne va costa libertatea şi implicit bunăstarea existenţială.  În (in)cultura  sa politică, la omul de rând  persistă ideea că societatea capitalistă jefuieşte, ucide dezumanizează.             E  o  mare  prostie  să credem aşa ceva.   Capitalismul  şi  democraţia  sunt simple  noţiuni abstracte.  Nu capitalismul în sine, jefuieşte, ucide şi dezumanizează,   ci o guvernare  odioasă,  ca  aceea al lui  Traiana Băsescu şi a camarilei  sale  -  Boc , Udrea , Oprea , face  din Democraţie  şi Capitalism  -  ideologii care  jefuiesc, ucid şi  dezumanizează.                                                      De  ce iubesc  Democraţia  şi Capitalismul?! Fiindcă  vreau să trăiesc liber şi demn în ţara mea, fiindcă vreau să-mi câştig pâinea cinstit, cu sudoarea frunţii mele şi capacitatea mea creativă,  nu vreau să fiu sluga nimănui, cu atât mai puţin a vreunui politician, veros, de teapa lui Băsescu, Boc , Udrea , Oprea sau un unui partid unic  -  Doamne fereşte! Acestea sunt motivele pentru care iubesc Democraţia şi Capitalismul . 
                                      Vasile Anton, Iaşi, 23 ianuarie 2012     

Despre adevăr, iluzie, manipulare şi politicianul model

Iluzii - Desen  Ligia Maria Pascal   

Despre iluzie, adevăr, manipulare şi  politicianul model 

Libertatea omului este conjuncturală, dar într-o societate relativ  democratică, omul are cea mai mare libertate. Democraţia este regimul politic,   în concordanţă cu   mintea umană, am putea spune că  regimul politic este  croit după principul fundamental al    gândirii umane, a ceea ce Socrate numea  ca fiind raţiunea -  calea de mijloc,  nimic fără măsură. Democraţia este   un regim aflat într-un relativ echilibru, funcţionând la marginea haosului,  ,,un bazar de regimuri politice’’(Platon – Republica),    în  consonanţă cu mintea umană programată  să funcţioneze, la fel,  la marginea haosului. Deosebirea fundamentală între democraţie şi regimurile extremiste este că în vreme ce democraţia face  din fiinţa umană sau ar trebui să facă - un  om  liber, mândru, stăpân pe sine, lucid, mult aşteptat, regimurile  politice extremiste - fac din om    o fiinţă robotică, ajustat, în conformitate cu ideologia, pe un  pat al lui Procust.                                       

Omul este o fiinţă socială; el  poate fi  autonom, dar nu şi independent; în  orice societate el trăieşte într-un sistem de relaţii de interdependenţă,  de socializare, aşa cum este de pildă internetul şi Facebook-ul.

                                                                                                   Afirm că libertatea omului este conjuncturală şi  pentru asta voi argumenta  de ce. S-a dovedit că  în regimurile extremiste,   concentraţionare, omul  deşi este lipsit aproape complet de  libertate,  posedă o ultimă libertate  -  gândirea. Victor  Francl, şeful celei de-a treia şcoli vieneze de psihiatrie  după Freud şi Adler, a descoperit această libertate, pe când era închis în unul dintre lagărele de concentrare  naziste. Nimeni, absolut nimeni nu-i poate lua omului gândurile şi nici nu-l poate afecta ceva, dacă el refuză  să fie afectat de cele mai josnice umilinţe. Totuşi, omul trăieşte de când se naşte şi până moare într-o eternă închisoare: aceasta este închisoarea minţii sale. Care este marea libertate a omului? Noi credem că este cunoaşterea.   

Înţelepciunea populară spune că  peştele de la cap se impute şi de la coadă se curăţă. Ei bine, omul tiranic care este cel mai reprezentativ printre politicieni români, se crede, în  marea sa trufie pe care i-o conferă puterea,  de neatins. Orbit  şi surzit de propria sa  lăcomie, grăbit să acumuleze tot mai multă bogăţie, politicianul român   nu realizează  că fiecare act de corupţie înseamnă o lovitură de topor dată propriului copac în care s-a cocoţat.

Şi ceea ce este  mai grav, e faptul că guvernul  corupt nu are autoritate morală faţă de omul tiranic din diferitele eşaloane ale  instituţiilor statului. Pedepsele, destituirile nu stopează fenomenul, dimpotrivă îl amplifică. A pedepsi pe subordonat pentru o anumită faptă de corupţie,  când  tu eşti şi mai corupt  e un abuz de putere ce nu justifică ocuparea unei înalte funcţii politice. A justifica abuzul de a fi corupt, fără a fi pedepsit,  dar a-i pedepsi  pe corupţi, sub oblăduirea justificării că ai  fost ales de popor  e o josnicie   fariseică ce denotă mari deficienţe psio-mintale.

Numai un nevrotic, care nu-şi conştientizează nevroza, poate avea asemenea grave probleme imorale. La un asemenea om inteligenţa emoţională este nulă.  La şcoala de vară a PDL-ului, de la Constanţa, un lingău îl propunea pe Traian Băsescu  drept model de politician. Dar poate fi luat  …cel de-a treilea escu drept  model?  Da, dacă vedem într-un  panglicar , iluzionist  sau  manipulator - un model, atunci  putem admite după  aceste criterii ca fiind un model.  ,,Să trăiţi bine!’’ a fost cea mai cinică  lozincă,  care masca, pentru  Traian Băsescu  şi gaşca lui de mafioţi, în realitate, să  trăiască ei  bine.                             

Înţelepciunea e capacitatea omului de a decela binele şi răul. E  generată de luciditatea minţii  în relaţia cu lumea. Învăţătura şi  cunoaşterea  îl  fac pe omul tiranic  să se folosească de răul mai mare pe care îl află odată cu învăţătura.  Pentru omul de rând cunoaşterea e cel mai eficient mijloc de apărare  împotriva abuzurilor clasei politice  conducătore, devenită tot mai cinică şi mai înfumurată.                                         

  Numai iubirea de înţelepciune îl face pe omul drept cu  adevărat stăpân al binelui şi răului, îl face moral.  În   orice împrejurare, omul înţelept va încerca să facă binele, iar dacă nu va reuşi să facă binele, va  refuza să comită răul. Dar Callicles, singurul   personaj se pare,  inventat lui Platon, în Gorgias,  spune, de pe aceeaşi poziţie a politicianului, perfid şi lacom, că înţelepciunea est o imbecilitate. A fi drept şi bun  nu doar formal , ci în mod real, înseamnă a fi înţelept. A  părea în loc de a fi, asta te face să fii cu adevărat  imbecil, nu înţelept.                                                                                                         

Dacă am face un bilanţ al  guvernării democratice  pe perioada celor douăzeci de ani ce am afla? N-am  afla nici  o realizare de bine, ci numai rele  comise de politicieni, afaceri oneroase  şi scandaluri de corupţie.  Am afla că  bilanţul economic al României se încheie mereu în roşu,  că România întreagă se deplasează spre roşu. Cum să oprim deplasarea spre roşu a României?  Singurele forţe, care se fac vinovate de ,,deplasarea spre roşu’’ a  României sunt cele politice.             

Ce este de aşteptat în urma acestor guvernări corupte şi  iresponsabile? Ce este de aşteptat  când politicianul în genere, ocrotit de sacra imunitate,  ca o divinitate…, este imposibil de   judecat drept  de  tribunalele ţării? 

Este de aşteptat  resurecţia mişcărilor extremiste de dreapta şi de stânga,  pământul ţării se va umple din nou  cu muşuroaie de furnici roşii. Atenţie la pericolul muşuroiului cu furnici roşii! La apusul  democraţiei,  se arată, strălucitor  şi   ameninţător -  orizontului roşu.           

Pe acest fond de mizerie morală  s-au dezvoltat concomitent -  extrema stângă şi extrema dreaptă. Dacă cea stângă, subordonată în mod absolut Moscovei, a fost scoasă  în afara legii, cea dreaptă şi-a amplificat ascensiunea politică –  asasinatul politic de care s-a folosit a fost  justificabil chiar şi pentru unii intelectuali de vază,    mobilizator pentru masele oprimate de politicianul lacom  şi perfid  al acelor vremuri.  Să ne amintim  că cele mai  mari realizări ale politicienilor  din acele vremuri  erau faimoasele bătăi cu flori la şosea.

În cele din urmă, datorită armatei roşii, a câştigat extrema stângă. Nostalgia experienţei comuniste persistă încă la  multe generaţii şi  este tot mai contagioasă în condiţiile recesiunii economice provocate de criza economică mondială.                             

O democraţie puternică se sprijină pe o clasă de mijloc puternică, o clasă care ocupă în societate o proporţie semnificativă, de peste 70-85  %, în vreme ce extremele, bogaţii şi săracii reprezintă  procente de 15 -30 % . La noi, procentele  sunt inversate, 70-85 la sută  sunt  săraci, în vreme ce bogăţia şi sărăcia extremă  este concentrată  la  procent de  15-30 la sută.            

În general, într-o societate  sărăcită economic şi implicit moral      infracţionalitatea, criminalitatea şi delincvenţa juvenilă  creşte  în procentul cel mai mare , la cele două extreme sociale; la săraci din cauza nevrozei umilinţei  şi   a viciilor ( alcoolism,  droguri) ale părinţilor genitori şi ale progeniturilor, iar la cei bogaţi din marea lor infatuare şi marele lor plictis. Ambele extreme nasc pe omul tiranic. 

            Pentru  tema Republica, comportamentul lui Socrate este paradoxal. Te întrebi cum de l-a pus Platon, discipolul lui cel mai fidel,  pe Socrate în personajul  din Republica să comită erori, să se folosească de sofisme,  să fie gata-gata să abandoneze concurenţa ştafetei lampadophoria?                                                                                          

Socrate, care în Criton refuza categoric judecata celor mulţi şi pleda pentru capacitatea individului de a  merge pe calea raţiunii şi adevărului,  în Republica, după cum observă Glaucon, emite judecăţi comune, specifice mulţimii. Şi lucru cel mai ciudat e acela că nu Socrate se foloseşte de dialectică sa, ci Glaucon, ca şi cum rolurile s-ar fi schimbat. Îl bănuim pe Platon în personajele celor doi fraţi ai săi Glaucon şi Adeimantos.        

            În Republica, se pare că discipolul cel mai fidel, Platon, l-a trădat. Socrate este adeptul societăţii deschise, Platon este adeptul societăţii închisese. (Anton I. Adămuţ, Seducţia ca spaţiu al cenzurii, 2004). Se ştie  despre Platon că  admira dictatura  spartană. Prin urmare, cetatea imaginată de Socrate pare mai degrabă al lui Platon, decât al lui Socrate.              

            Ne putem dumiri, de ce Socrate nu mai e Socrate, din chiar deplasarea lui, de la Atena la Pireu (el care  refuza  să părăsească cetatea de data asta a plecat, s-a înstrăinat, nu mai era acel  Socrate din cetate,  care moşea adevărul prin negativitatea sa deconcertantă). 

                                                                                                            Tema politică este mai întâi  o înstrăinare de filosofia sa,  e o temă nouă în care Socrate se iniţiază. De aceea Republica începe cu propoziţia: ,,Am coborât ieri în Pireu…’’ Republica este o ,,coborâre’’, din logica raţionalităţii în cea a sofisticii. Discursul lui Socrate abordează un subiect nou, nediscutat  până atunci de Socrate. Odată coborât în Pireu, Socrate începe să se iniţieze în hăţişul de enigme sociale ale dreptăţii. Drept înseamnă ,,a face’’ sau ,,a fi’’? 

            Aici, Socrate abandonează treptat dialectica şi maieutica şi se lasă tot mai mult prins în mrejele imaginarului, a iluziei şi utopiei. Pentru Socrate, dar şi pentru ceilalţi convivi , construcţia politică e o nebuloasă, pe care înţeleptul grec   încearcă s-o pătrundă şi să-i dea arhitectura ideală.

            Părăsind cetatea el şi-a  abandonat daimonul – acel duh al raţiunii care îl oprea să comită hybris-ul. Eliberat de acest  veghetor, Socrate se transformă dintr-o maşină de înţelepciune – într-o maşină de imaginaţie, care odată pornită nu mai poate fi oprită până nu-şi termină programul. E  o  maşina de produs iluzii şi pseudofilozofii.    

                     Să fie oare imaginarul o raţiune mai înaltă decât  gândirea realităţii? Să fie Republica lui Platon  o gândire dincolo de realitate?  Aşa se pare,  de vreme ce Republica lui Platon e imaginară.  Dar, o gândire dincolo de raţional şi de real, nu este ea în sine  dăunătoare omului, nu semnifică ea răul? Numai dacă este iluzorie şi utopică!             

  Există, însă, un imaginar al realului , dincolo de realul cunoscut, un imaginar  care deschide noi  orizonturi cunoaşterii binelui şi răului. A imagina înseamnă a gândi un viitor ,,mai bun.’’ Or, aici e marea eroare a ideologiilor  în general, şi, în special, a celei marxiste – au confundat imaginarul ideal cu  imaginarul real. Se ştie că întreaga natură e programată să meargă  pe calea de mijloc şi nu pe cea extremistă a idealului - pe dogma darwinistă a  selecţiei naturale ce ar promova pe cei mai bine dotaţi.                   Realitatea a demonstrat că la orice specie e promovat individul de mijloc şi nu cel mai bine dotat. Extremele sunt totdeauna mai vulnerabile decât comunul,   în procesul selecţiei naturale şi  de adaptare la mediu. 

            Cu atât mai mult fiinţa  umană trebuie să meargă pe calea de mijloc a raţiunii.  Un adevăr  este util , o iluzie este complet  dăunătoare. Cu atât mai dăunătoare este o utopie. Iluzia vine de la latinescul ,,illudere’’ care semnifică ,,a păcăli’’, iluzia este înşelătorul, despre  care afirma Socrate că, mereu ne însoţeşte. Platon o numeşte în Republica 382 a,b, c ,  ,,minciuna autentică’’.

            Iluzia este o magie a cărei victime devenim  şi a cărei putere înşelătoare este imposibil de învins. Iluzia are ca fundament constitutiv imaginaţia, pornită din dorinţa erotică de înnoire creativă a fiinţei umane, este  creaţia ca funcţie a irealului şi a magiei.  Credinţă  într-un ideal mistic  generează o  preeminenţă a ideilor unui idealism mântuitor.

            Filosoful ocazionalismului, Nicolas  Malembrache numeşte imaginaţia ,,nebunia logicii.’’ Poate că  i9maginarul este o nebunie a logicii, dar fără această ,,nebunie a logicii’’ , omul  ar fi stagnat într-o stare de semi-animalitate. Oare din acest punct de vedere,  imaginaţia combinatorie şi creatoare nu este superioară gândirii raţionale?

            David Hume a subliniat că asocierea ideilor fiind o capacitate a minţii imaginative a omului  este o  sursă  a reperării legilor naturii şi a unor strălucite invenţii. Kant va sesiza  capacitatea de sinteză a imaginaţiei umane.             Imaginaţia creativă este o putere pozitivă. Prin simetrie antinomică, trebuie să acceptăm şi  inerenţa unei  imaginaţii rele  cu o putere negativă,  dăunătoare,  înşelătoare şi distrugătoare  ca o variabilă a răului, a satanicului.  Aceasta este iluzia ca ideologie  şi utopia,  ca societate,  a iluziei respective, transpusă în practică. Cel mai mare rău al democraţiei este   manipularea  prin iluzionare.                                                                                                                    A da   doi peşti şi-o  pungă de mălai  la alegeri pentru scaunul prezidenţial, pentru ca apoi ,  ajuns la  putere, să fure milioane de euro,  e o practică  care duce încet dar sigur la  reacţii extremiste.   

 Pentru omul sărac, punga portocalie, verde  sau cum şi-or mai schimba părul, dar năravul ba, aceşti  lupi  pedelişti  este echivalentul votului.  Schimbarea în verde  a PDL-ului  denotă cât de aservit este UDMR-ului( verdele e  una din  culorile  drapelului Ungariei) , într-atât de aserviţi,  încât  sunt gata să vopsească toată  ţara în verde. Începutul l-a  făcut Pinalty , primarul de la Piatra-Neamţ.                       

Am auzit  o ţărancă care nu a primit  punga  verde , afirmând  invidioasă: ,,Să  aştepte ei c-am să-i mai votez!’’  S-a instaurat deja o  practică absurdă, în care votarea  devine , la fel ca în epoca  tenebrelor,  o   formalitate:  ,,Te votez la guvernare  să stai,  dacă-mi dai mălai!’’           

 Mizeria morală, la care ne împinge această administraţie imbecilă se vede în  rezultatele dezastruoase de la bacalaureat. Tinerii sunt marcaţi  psihic de comportamentul imoral  al clasei noastre politice şi cred, tot mai mult că, într-o astfel de ţară, în care la rang de virtute este ridicată hoţia, înţelepciunea este o imbecilitate.                         

                                                           

            Prin puterea ei înşelătoare, iluzia compromite grav căutarea adevărului. Pe conceptul iluziei, acest  înşelător  care mereu ne însoţeşte şi-au construit scepticii doctrina. Religia, ideologia în general, dar mai cu seamă  ideologia  marxistă în special nu-şi bazează însă  iluzia pe înşelăciunea simţurilor, cum sunt văzute   în viziunea sceptică, ci pe înşelăciunea raţiunii  de către imaginar.  Iluzia nu se poate confunda cu eroarea, căci eroarea de judecată poate fi corectată , dar iluzia  persistă ca o vrajă –  e credinţa într-o idee şi credinţa nu poate fi supusă judecăţii tribunalului raţiunii.

            Kant va constata în Critica raţiunii pure că raţiunea e ea însăşi producătoare de iluzii, atunci când depăşeşte câmpul experienţei şi confundă principiile cunoaşterii relative cu principiile obiective ale lucrului în sine. Această iluzie o consideră naturală şi legitimă fiindcă răspunde nevoii necondiţionate teoretice şi practice de Dumnezeu , suflet şi lume. În iluzie este  încorporată un mare procent de  dorinţă.  Asta îl orbeşte pe om şi-l face să  confunde dorinţa cu adevărul  şi cu realitatea. Comiterea hybrisului e consecinţa experimentării dorinţei iluzorii.                                                                

            

 În încercările şi experienţele sale ştiinţifice, dar mai cu seamă în cele social-politice şi istorice, omul caută adevărul care oferă siguranţă şi fermitate. Or, într-o lume relativă nu se poate un preţ absolut pe adevărul sigur şi ferm.  Ceea ce astăzi  un adevăr sigur şi ferm, mâine poate fi o sfruntată minciună, şi inerent   o mare deziluzie.

            De regulă, adevărul prezentat ca sigur şi ferm este o iluzie. Adevărul , fie şi cel relativ   se află între cele două extreme – siguranţă şi fermitate şi nesiguranţă şi absenţa fermităţii. Conform unei expresii des uzitate de common sense  şi consacrate ,,adevărul este totdeauna la mijloc.’’ Adevărul e mereu calea de mijloc a raţiunii. Totul e să aflăm calea de mijloc şi să nu ne lăsăm atraşi de căile  extremelor, unde adevărul e doar aparenţă.  Trebuie, permanent, să avem în vedere înşelătorul, chiar  dacă procentul de siguranţă şi fermitate a adevărului este de 99,99 %.

            Pentru om e un continuu joc între imaginar şi real, o continuă tentaţie a idealului. El vrea mereu să construiască un Turn Babel. Asta a fost, în fondul ei ascuns,  construcţia socialistă – un Turn Babel, cetatea ideală ridicată pe nisipurile mişcătoare ale unui abis.  ,,Noi ardem de dorinţa de a găsi un sprijin ferm, spune Pascal, o ultimă bază constantă, pentru a construi aici un turn care să se înalţe la infinit, însă întreaga noastră economie crapă şi pământul se deschide până la abis. Să nu căutăm deci nici siguranţă  şi nici fermitate.’’ (Lev Şestov - Noaptea din grădina Ghetsimani, Ed. Polirom , Iaşi, 1995, p. 29, add. Blaise Pascal - Cugetări [72])

            Dar de ce vrea Pascal să nu căutăm siguranţa şi fermitatea? Fiindcă acolo nu este adevărul. Siguranţa şi fermitatea poate fi doar o aparenţă a adevărului –poate fi şi cel mai adesea  o iluzie.                                  

            Idealismul  nu ne oferă adevăr sigur şi ferm. E doar o dorinţă arzătoare când dominantă nu mai este gândirea raţională ci cea imaginară-ideală. Când dorinţa este confundată cu adevărul – crezul omului devine mistic, iar el se transformă  într-un fanatic. Idealismul, în sensul lui cel mai comun, confundă imaginarul cu realul şi, prin asta, acordă o importanţă şi  valoare mai mare imaginarului decât realului.                     

     Orice ideologie, având drept funcţie fundamentală – politica şi socialul,  cu viziunea ideală asupra societăţii, nu poate oferi oamenilor  adevărul sigur şi ferm, ci minciuna. ,,Un adevăr  nesigur şi lipsit de fermitate spune Şestov, este o contradictio in adjecto, ori acestea sunt chiar semnele  după care poate fi recunoscută minciuna.’’ (ibid. p. 29).

            Un adevăr  sigur şi ferm are nevoie de confirmarea experimentală pe cobai. Or, a experimenta o idee, cum a fost cea marxistă, pe oameni, n-a făcut decât  să-l  reducă pe om,  de la statul de fiinţă umană, la cel de cobai.  Marxismul a făcut  din religie prototipul ideologiei, dar, prin asta a recunoscut că  ideologia marxistă este  un prototip al religiei.                                                                    

             Înstrăinarea lui Socrate de sine, mi-a indus  o adevărată stare de perplexitate, aflând,  cum acest campion al raţiunii s-a  lăsat sedus de imaginar în detrimentul  raţionalului  şi a realizat  Republica  utopică şi iluzorie.

            Dar mai apoi mi-am zis: dacă Socrate, sau, mai degrabă, Platon s-a lăsat sedus de  asemenea  idealuri, e de înţeles  cum a fost  posibil ca atâţia  intelectuali de vază ai secolului al XX-lea  să fie   seduşi de aceeaşi Republică utopică imaginată de Platon cu peste două mii de ani în urmă.

            Ce magie exercită ideologia  şi utopia de i-a făcut pe atâţia intelectuali din secolul XX, să abandoneze raţionalul în favoarea imaginarului idealist?  Un posibil răspuns îl găsim în Viitorul unei iluzii – al lui Sigmund Freud  -  magia e generată de dorinţa  inconştientă de a regăsi imaginea protectoare şi dătătoare de siguranţă a unui tată atotputernic.  

                                                                                    Teza lui Freud pare a fi confirmată de cercetările  istorice întreprinse de Fustel de Coulanges,  în Cetatea antică.      Să fie nevoia aceasta de siguranţă cea care ne induce o asemenea credinţă în ideologie.  Pater familias,   după cum spune Fustel de Coulanges, era  cel care exercita ritualul  religios  şi prin asta el era perceput  drept  Tatăl-zeu. ,, Această religie casnică nu avea nici reguli nici şi nici uniforme şi nici un ritual comun.   Fiecare familie îşi avea, în această privinţă, o totală autonomie. Nici o putere exterioară nu avea dreptul să-i reglementeze cultul sau credinţa. Singurul preot era tatăl; ca preot el nu recunoştea nici o ierarhie. […] Numai tatăl, singurul interpret şi singurul pontif al religiei sale avea dreptul să o transmită şi singurul învăţăcel, nu putea fi decât fiul său. Riturile, cuvintele rugăciunii, cânturile, care făceau parte esenţial din această religie domestică, erau un patrimoniu, o proprietate sacră, pe care familia nu o împărţea cu nimeni şi care nu putea fi dezvăluită străinilor.’’(Fustel de Coulanges , Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984, p. 58)

            Aceeaşi poziţie analogă regelui, ne spune Dodds,  este descrisă de Aristotel unde capul familiei este regele ei. Dacă , încă pe timpul lui Aristotel, Tatăl este perceput ca un rege, înţelegem de ce el a fost identificat de omul arhaic cu divinul.                             Comportamentul tiranic,  discreţionar a multor zei masculini este asociat comportamentului Tatălui-rege.  Dodds spune că statutul şi conduita lui Zeus-pater,  descris de Homer,  sunt copiate după modelul tatălui omenesc din epoca sa. La fel ca tatăl omenesc, Zeus-pater  este protectorul economiei domestice, patronul familiei,  păzitorul locuinţei şi al proprietăţii. Aşa se explică , spune Dodds , gelozia lui Zeus faţă  copii săi.                        

            Ca într-o uriaşă şi vastă mişcare în spirală  Tatăl – zeu , după ce atinge apologia cerească de Tatăl – Dumnezeu, revine în secolul al  XX-lea, sub oblăduirea ideologiilor – credinţe  drept Tiranul - Dumnezeu. Nevoia de siguranţă este o reminiscenţă a inconştientului colectiv, un arhetip , cum spune Carl Gustav Jung, din acele vremuri imemoriale când s-a născut  fenomenul religios în sânul familiei. Fiecare familie  avea o  zeitatea a ei, la care se ruga,  şi, un singur pontif –  Pater familias, perceput de familie , de soţie,  fii şi fiice ca zeu.

                                                                                                                                 Iată cum, toată această   mascaradă pedelistă vrea să   ne inculce, încet şi sigur,   ideea  unui Traian Băsescu –  politician model.