La vânătoare de mistreți!

 

Într-o  seară de februarie, în spaţiul-timpul unui  colţ  uitat de lume,  se închegase o altă realitate, dincolo de rațiunea  și raționalul uman, o realitate ocultă,  aș spune, fantastică.  Tocmai mă îndreptam spre locul de vânătoare. Zărisem, pe dealul  Turcului,   o scroafă cu  porci mistreți, mari  deja.                                                                              

Mă oprisem  să   privesc o clipă spre cer. Am văzut,  atunci  la chindie,  un soare roșu,  aprins, ca  o sferă de metal incandescent  ce  se revărsa, asemenea ceasului lui Dali,  în negura orizontului într-un  un şuvoi moale, continuu, de lavă.                                                                

 Pe pământ, seara  de februarie  dădea semne de ger năprasnic.          Îi simțeam  arsura  în obraji și înțepăturile chiar și prin hainele groase de vânătoare. Aveam asupra mea un BROWNING MAXUS , un binoclu Nikon Action EX  și aparatul de fotografiat Canon 60D   . Eram un vânător modern, echipat  cu un costum de vânătoare COSTUM DE VANATOARE OLIV   , supradotat , pregătit să observ  vânatul de departe,  să-l împușc  de la distanță fără să-i văd  plânsul și  sticlirea  din ochi  cum a văzut  Labiș la moartea căprioarei. Cu   camera foto Canon 60D  voiam  să  imortalizez  vânatul,  într-un poster, ca un  triumf, al omului recent,  asupra vieții  sălbatice.                                       

  În  panorama ce se deschidea dinspre  dealurile  Moldovei spre   valea  Jijiei, până la orizont, i-am văzut pentru prima oară, pe  Supraom și pe Suprafemeie,  coborând  serpentinele  dealului Stolnicenilor,   într-o mașină a timpului.                                                       Era oare real ceea ce  vedeam, ori atmosfera aceea de seară îmi  inducea stări halucinante? Mă uitam spre mașina celor doi şi simțeam cum  intru,  fără să realizez, în  starea de extaz.                                       

 Încep  să  fac poze, automat, ca un robot programat, fără să iau aminte la spațiul prins  în obiectiv.                                                                Poate din cauza  gerului sau poate din cauza  energiei emanate  de  Supraom, aparatul de fotografiat refuza să mai răspundă la comenzi. Înțepenise!  Sau poate de emoție nu reușisem să prind decât câteva imagini ale  emisferei de  acel spațiu  pământean și cer.                   

N-am  reușit să-l fotografiez pe Supraom și pe Suprafemeia lui. Asta am constata când am descărcat imaginile pe  HP 8730w.

 Dar i-am văzut, le-am auzit glasurile și cred  că simțurile mele vizuale și auditive nu mă mint, iar  percepțiile  nu sunt, cum ar crede unii, doar  scena  unui teatru  interior ori  doar un sensorium.

Faptul că n-am  reușit să probez, cu camera foto,  existența Supraomului și a Suprafemeii nu va putea nimeni să conteste  inexistența   lor.  Aduc  argumente,  în susținerea  descoperirii  mele, pe  Alfred Jarry, care   i-a văzut, cu mult timp înaintea mea,  de vreme ce i-a descris atât de bine, în romanele sale Supraomul  și femeia lui; Suprafemeia și  bărbatul ei.                                               

Scrierile  lui Jarry se pot constitui, fără tăgadă, în cea mai plauzibilă  probă a existenței Supraomului  și Suprafemeii.  În   fapt,  pe lângă  faptul că i-am văzut, cu ochii mei,  îmi bazez aserțiunea  și pe cele două   romane ale francezului.

,,Nu ştiu de ce mi se întâmplă mie toate acestea!”, îl aud vorbind  sau  gândind numai pe Supraom.   ,,Poate pentru că n-am mai privit  multă  vreme  cerul  și nu l-am văzut niciodată ca  în seara asta de iarnă. Mereu am privit cerul înstelat, din oraș. Iluminația estompează   realitatea; cerul  nu mai poate fi văzut, cum era văzut pe vremea lui Kant. În prezentul modern sau postmodern, realitatea e ocultată… ,,Cine ești tu, ființă umană?” a întrebat Alfred Jarry.   ,,Sunt Supraomul!”  a răspuns Supraomul.

                                         

Îi auzeam vocea  foarte clar, ca și cum mi-ar fi vorbit  direct în mintea mea, deși el se afla, departe,  în mașină. Era o voce groasă, o voce   grea, tunătoare, care mă înfiora. Cred că se voia  vocea ce  induce  teama, ca  răgetul leului  în jungla  africană. Supraomul se   voia zeu. 

  Nu sunt schizofrenic, cum vor fi unii psihiatri  înclinați a crede că a   auzi voci în propria mea minte ar fi, imediat catalogat de acești sofiști a ai minții, drept schizofrenie. Așa au emis, unii dintre confrații  lor,  judecăți  despre  marii mistici.  S-a dovedit, mai apoi, că marii mistici profetizau ceea ce fizicienii cuantici descoperă astăzi. Mecanismele minții umane funcționează  pe  fundamente cuantice.

Nu mi se mai întâmplase până atunci să aud voci. Unii vor specula că am avut o cădere  nervoasă. Le voi spune clar că, dimpotrivă,  mă înălțasem, la fel ca misticii, prin extaz, la o nouă dimensiune a  percepției!                                                                                 

Cred,  mai degrabă că,  în acele momente, auzul și văzul  meu se aflau sub influența   extazului și al clarviziunii. Depășiseră cu mult limitele de percepție  normală.                                                                             Auzeam  și vedeam totul în  jurul  meu, la 360 grade, ca și cum aș  fi  avut amplificatoare  la urechi și ochi în spate. Sau poate, printr-o miraculoasă distorsiune a spațiului-timpului,   întrasem  într-un  univers multidimensional.  Dar nu suferisem încă vreo  decorporalizare. Atunci de unde această  stare  extrasenzorială?                    

Putea fi indusă, posibil de Supraom  sau  de atmosfera aceea suprarealistă,  de reușeam să-i  percep vorbele și gândurile. Era ca și cum vocea lui mi-ar fi vorbit  direct în  mintea mea sau aș fi fost conectat  telepatic direct la  creierul acestuia. Nu știu ce putea să însemne acest fenomen pe care nu-l mai trăisem până atunci. Poate  telepatie, poate  intrasem, fără să vreau în  rezonanță cu acel spațiu  al Universului  multidimensional.                                                                          

Cert este că, în acel moment,  am renunțat la vânătoarea  de mistreți. Și, cu toate că  temperatura scădea,  cu fiecare  minut  trecut,  nu mai simțeam frigul ce mă  înconjura ca o mantie invizibilă.                  

  Sau simțurile mele, prea sedate de extazul  inconștient,   nu mai percepeau temperatura, așa cum nu  percepem  - înțepătura, fierbintele, recele, când suntem absorbiți de o carte sau vizionarea unui film.                                                                                                         

Poate Supraomul poseda  o asemenea energie devastatoare! De prea multe lumini pământene, orbitoare, uitasem să mai privesc și eu cerul și stelele, cum le privise de atâtea ori Kant. Mă uitam uimit, sub sugestia Supraomului,  la cer,  la soarele  din care lava pe  jumătate se scursese,  la stele ce apăreau și nu mai realizam de mă aflu pe Pământ sau pe o planetă  necunoscută.                                               

 Conștient  aș fi fost complet dezorientat, dar inconștientul  mă liniștea că,  în orice spațiu m-aș  fi aflat, nu eram un rătăcit în Univers.                 În acele  momente  două  lucruri mă făceau să-mi pierd admirația pentru această existență -  imensitatea universului, rece și indiferent, și  instinctele  primare care mă împingeau să ucid. Omul modern  este superdotat pentru a ucide.                                                           

 Numai Supraomul  și Suprafemeia lui  îmi stârneau o inconștientă  venerație. Nietzsche îi  pregătise, teoretic vorbind, intrarea   triumfală a acelui om mândru  și mult așteptat -    Supraomul. Filozoful german  ar putea fi mândru  de profeția lui, cu două  mici și unice amendamente -  anume că  rolurile Supraomului și a Suprafemeii s-au inversat și că ei  nu  se născuseră în Pădurea Neagră, cum credea filozoful german,  ci pe plaiurile  mioritice.                    

 Pe Supraom îl cheamă Ratian  Săbescu pe Suprafemeie Aleen Durea. Asta am aflat ulterior  din unele publicații ezoterice și suprarealiste.                                                                                                   

 În condițiile postmordenismului,  tot mai mulți autori sunt convinși  că am intrat într-un  nou  ciclu al matriarhatului.  Bătrâna cotoroanță care  vorbea lui  Zarathustra,  sfătuindu-l cum  că atunci când  se duce la femei, să nu uite micul adevăr,  ar putea  la fel de bine   s-o sfătuiască, azi,  pe  Suprafemeie: Când te duci la bărbați,  nu uita micul adevăr: biciul. Căci, acum, de bună seamă, femeile  merg la bărbați.  Îndeosebi la cei care  locuiesc în palate.                                                                     

 ,,Îmi vine , aproape instantaneu, în minte, Guillaume Apollinaire şi  ,,Mamelele lui Tiresias”, îl aud vorbind  pe Ratian Săbescu.  Parcă-l văd  în fața ochilor, ca și cum ar fi viu sau doar virtual, naiba știe.  Mare amator de aberaţii sexuale, Apollinaire, încă tinerel,  o  luase pe urmele lui Don Juan sau, mai degrabă,  pe  urmele lui Casanova.                                                                                                                 

 A  deschis, în literatură lui,  o cutie a Pandorei -  grădina cu  pomul interzis - pornografia.                                                              

Pornografia și mâncarea, iată spațiile suprarealiste ale imaginarului  uman, pe care Apollinaire, crescut de o mamă,  cu mulți iubiți galantoni, domni generoși, cum spun fetele de azi,  a avut marea revelație. Petrecându-și  copilăria cu mulți tați,  prin cele mai renumite stațiuni Monaco, Lisa , Cannes  a  descoperit, ca un mare clarvăzător,   legătura  dintre poezie și sexualitate.                                                                  

 Așa a intuit el cele două mari plăceri ale omului – sexualitatea și mâncarea.  Aceste plăceri  vor exacerba, cu fiecare generație,  instinctele primare,  până dincolo de limita absurdului, generând  grotescul  uman - obezitatea și sexualitatea aberantă.                                

 Dar omul nu are limite. El vrea să experimenteze  totul prin artă. Și dacă unii  eșuează, ca Urmuz,  au o  unică  și mare șansă -  nirvana. Suprarealismul e  o fundătură.                                                                                       

 Dali, continuă Supraomul, trona   pe  un ceas de aur ce se scurgea în valuri ale timpului.                                                                  

 Frigul mă  cuprindea în cercuri dense, dar eu pur și simplu  captivat de Supraom  și Suprafemeia lui, nu mai simțeam   nemaifiind  conștient de mine, ci  doar de cei doi. Dar  se pare că frigul pe care nu-l simțeam eu, îl simțea sensibila nobilă de Cioples, Aleen Durea.                                                

,,Închide geamurile la maşină şi dă drumul la căldură!   Mor  de frig, ” ţipă Suprafemeia ! ,, Și  nu mai bate  câmpii Ratian!” o aud, apostrofându-l pe Supraom. Am rămas o clipă stupefiat de această vehemență  a Suprafemeii.          

,,Un automatism, venit din străfunduri de vis,   îmi dictează  cuvinte absurde Aleen, se scuză  Supraomul : atmosferă sumbră, apus de soare,  început şi  sfârşit de timp şi de lume, realul în  imaginar şi imaginarul în real, ce-i în minte, ce-i în real, cerul şl pământul, toate-s  contradicţii anulate.                                      

Din maşină vânam, cu camera foto,  imagini terifiante. André Breton îmi făcea cu ochiul  și debita  teoria suprarealismului, aceea a dicteului lui Dumnezeu. ,,Iraţionalul începe cu Dumnezeu”,  se infatua  Breton la cugetarea lui adâncă.

            ,,Taci!  E o blasfemie ceea ce spui,’’ sări, cât de acolo,   Suprafemeia.  ,,Am spus o blasfemie  fără să gândesc!” se scuză Supraomul.  E un dicteu al inconştientului. Cred că de la whisky-ul, de aseară, îmi vine aceste  enormități. Ai pus și drog?”                                    ,,Doamne ferește! Cum poți gândi despre  mine astfel. Doar știi că îți sunt devotată trup și suflet. De ce ți-o fi plăcând să citești  literatură suprarealistă, nu știu! Că doar ești zoon politikon,  nu un plebeu  al literelor. Deși ei se cred aristocrați ai cernelii.”                       

 ,,Suprarealismul cere ocultarea profundă şi veritabilă a realității! Asta  e marea  artă a omului politic. De ce mi-ai zis animal politic?”,,Nu eu, Aristotel. Dar ziceai că este o fundătură” ,, Nu în politică, în artă.  Suprarealismul, în  politică e artă, în artă e însă  doar politică.  Apropos, de când citesc  femeile  filozofie?  Te știam  pasionată doar de Hermes Birkin.” ,,Doar nu crezi că m-a interesat filozofia lui Aristotel. Numai Binele Suprem pentru noi doi m-a interesat din toată filozofia acestui sardonic.  Asta e statornicit de destin – cei mulți  să fie sclavi,  doar aleșii – Supraoameni.”                        

  Ratian Săbescu  rămase o clipă siderat. Aleen Durea îl întrecea în sadism. Încă o teamă se adăugă la angoasele sale. Îi venea să  ofteze, dar s-a abținut cu greu să nu-și trădeze anxietatea față de ea. Îi specula  toate slăbiciunile.                    

,,Dicteul e miracolul  creaţiei” continuă Supraomul. Așa spunea Breton. Sau poate era vocea lui Breton; nu puteam să știu.                            ,,La naiba cu Breton.  E  demult  oale și ulcele, din celălalt veac...”, zise  Suprafemeia, citindu-i  gândurile.                                             

 La auzul acestor vorbe, Rimbaud începu să râdă cu gura până la urechi.                                                                                                                   ,,Rimbaud  și-a început  călătoria pe  Corabia beată. Un drac împieliţat,  râdea  Alfred Jarry, arătând cu degetul spre Rimbaud.                 

 ,,La zece ani a fugit de-acasă şi a scris prima poezie.” Ăsta, da poet! îmi zic, în gând. Sau poate a vorbit Supraomul, nu știu. Cert este că l-am auzit clar, continuând. ,, A mai fost și  Eminescu un  drac împielițat. La fel a fugit și de-acasă  și de la școală; a mers dintr-un capăt la altul al țării, să salute  mica Romă. ,,Te salut din inimă Romă-mică!”  La  16 ani a scris primul poem. Cel mai mult mi-a plăcut Amicului FI, acela care vorbește  de farmecul vieții  -  iluziile  tinereții care  ne prind pe toți  în capcana lor. Și eu prin porturile lumii..., prin lupanare,  am scris cele mai frumoase poeme”!...                                        

,,Iată, continuă Jarry, în şoaptă,  la urechea Supraomului: Privesc  la  voi...  și rămân siderat. În voi  descopăr  Supraomul...  și  Suprafemeia... Am fost genial în profeția  mea. Cei doi se priviră o clipă extaziați. Recunoașterea lor  în personajele lui Alfred Jarry îi umfla cu trufie  și le umplea inimile golite.                                                  

  ,,Dragostea e un act fără importanţă, își  continuă Jarry  discursul,  de vreme ce poate fi  făcut la nesfârşit. Iubești odată pentru totdeauna. Atât! După aceea rămâne doar actul.” ,, Am crezut că glumeşte”, hlizi Supraomul. ,,Chiar aveam de gând să fac sex diseară. Cum de-a ghicit?”  ,,E un profet.. Dar bine, tu …o, Messalina…, nu sesizezi  maliția?”  O, nu , atâta vreme cât mă  identifică cu împărăteasa…      

 Luis Aragon văzându-i  pe cei doi,  în maşina timpului,  a început să   scrie    repede un val de vise.  Poezia e cel mai puternic afrodiziac, zicea el.  Apollinaire a fost un  mare  depravat, dar a fost și o mare conștiință clarvăzătoare  a  legăturii  poeziei cu sexualitatea. Un mare profet! ,,Într-o seară, începu Supraomul să declame,  între Fontainebleau  și Versailles hoinăream / Urmăream  o nimfă prin păduri foșnitoare / Mentula deodată-mi zvâcni… ,,Taci!” strigă  Suprafemeia. Ne amendează CNA-ul!”  ,,Ce ai Aleen?! Nu mai vezi bine! Suntem în mașina timpului, fugim spre mare …, să prindem vaporul…, nu suntem la televiziune.”  ,,Da, dar nu-mi place!...” ,,Mentula mea?!”                                                                                         

  ,,Nu! Vai de mine!  Dar poemul lui Apollinaire   îmi amintește de curvele tale…                                                                                 

Supraomul se prefăcu că nu aude  provocarea  și continuă.                 ,,Din  păcate,  Aragon  a rămas fidel Partidului comunist. Și eu…”                                                                                                           

M-a apucat căscatul când l-am auzit, vorbind astfel. Limba de lemn m-adoarme instantaneu. Orele acelea sufocante când ni se predau lecții  de  partid era cele mai eficace somnifere. Dormeam așa de bine!                                                                                                 

 ,,Stalin, continuă Supraomul, se visa  un Hercule ce deflora pe cele cinzeci de fecioare oferite de regele Lysius pentru o noapte.  Unele, mai gureșe,  au fost sugrumate de eminența lui cenușie. Beria   le făcea dispărute fără urmă.

,,Doamne ferește!” se închină Suprafemeia.                                        Mussolini își continuă discursul Ratina, fără să  acorde atenției spaimei ce o cuprinsese pe Aleen,  nu s-a lăsat mai prejos. Italiencele  treceau, ca oile la strungă,   prin patul lui. Numai că Il Duce  a fost amantul perfect –   galanton și generos cu sexul capricios.                         Hitler  a rămas fidel unei singure femei. După sinuciderea  nepoatei, Geli, de care era îndrăgostit,  s-a  mulţumit  doar cu Eva Braun. O femeie ștearsă. Führer-ul  nu   voia să cucerească femei.    Voia să cucerească lumea. Mussolini, la fel,  visa să cucerească lumea, dar a cucerit numai femei. 

 Și Ceauşescu voia să cucerească lumea. De aceea se mulțumea   doar cu Elena. Pentru el supremul orgasm era  puterea și credința lui  în ideologia comunistă. În Orizonturi roșii, Pacepa este  siderat de absoluta aservire  față de  Elena.  De aceea nu-l putea deosebi  pe Nicolae de Corbu.                                                                                         

 Ca și Nero se credea Dumnezeu  pe Pământ. Un megaloman! Sau puterea îl făcuse astfel. Megalomania a pus stăpânire  pe el, la fel cum a pus pe toți dictatorii. Și pe mine… eu…, Supraomul!                               Făcea vizite  prin toată lumea. Asta era, în fantasmagorica lui minte,  un mod de a cuceri lumea. Și Elena se voia,  nu  Suprafemeia  lui,  ci a lumii. Voia s-o cucerească cu savantlâcul chimiei. Își  arogase  titlul de  savant de renume mondial.  Trăiau amândoi  un fel de folie en deux, cum spun francezii. Până la urmă i-au împușcat… ca pe niște câini  turbați. Asta l-a făcut pe ziaristul acela francez să scrie  despre România, o carte,  în viziune  suprarealistă -  O minciună mare cât secolul!                                                                                                             

 În acel moment,  Supraomul îl văzu pe  Tristan Tzara. Alerga ca un bezmetic  în calea mistreţilor. Sau poate era doar umbra lui.             

 ,,E anarhic şi absurd!’’ strigă stupefiată Aleen.  ,,Cum să alergi,astfel, chiar în calea mistreţilor? Uite! E o scroafă cu purcei mari. O să-l sfâşie!’’ ,,Anarhia  e libertatea absolută..’’,  i-o tăie scurt  Supraomul.  ,,Și care credeam că  dictatura!”  îi replică Suprafemeia.  

Vasile  Anton, Iași  -   1 martie 2012

 

Universul vizual al Ligiei (Big-bang)

Big-bang -  Desen de Ligia Maria Pascal
Haiku (Big-bang) 
Univers în mişcare
se îndreaptă  spre roşu
  se naşte şi moare!    

        

Universul vizual al Ligiei(Pomul verde)

Haiku(Pomul verde) 
În acest Univers
rece şi absurd,  Terra-i
pom - etern verde.        

Universul vizual al Ligiei

 

Haiku 5

Castel -  prinţese

unde-i copilăria

a fost odată...

 

Filosofia luptei dintre Eros şi Thanatos

De ce trăim? De ce murim? (partea  a doua)
Moto: ,,Moartea e un fenomen simplu în natură, numai omul ăl face înspăimântător.’’ Marin Preda 

Din Universul vizual al Ligiei

Şi totuşi, omul are posibilitate de a trăi veşnic, de a deveni el însuşi Dumnezeu sau cel puţin un zeu. Descoperirea celulelor stem este o cale a vieţii veşnice. Să ne amintim de mitul biblic de refuzul violent al lui Yahve de a-l lăsa pe om să ajungă la pomul vieţii să nu trăiască veşnic. ,,Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci!’’ ( Genesa (Facerea)3,22).  


Cu toată împotrivirea Creatorului, omul a ajuns la pomul vieţii şi a început să mănânce din el. Dar ce va face omul cu o asemenea putere. Va avea el capacitatea morală de a stăpâni binele şi răul? Pericolele de moarte colectivă cresc în aceeaşi proporţie cu şansele de vieţuire şi de creştere a speranţei de viaţă. Speranţa medie de viaţa a crescut de la 40 de ani în secolul al XIX-lea, la peste 75 de ani, tinzând ca omul să atingă limita biologică. 

Odată cu speranţa de viaţă, creşte hiperbolic şi numărul populaţiei. Îngrijorarea unor savanţi, anume că populaţia globului se dublează la un număr tot mai mic de ani, pare a fi dezminţită de pericolele de moarte colectivă, accidentele aviatice, rutiere, îmbolnăviri , Sida , obezitate , de deviaţiile sexuale,homosexualitate, lesbianism, dar şi reducerea numărului de progenituri pe o familie , de la zece – doisprezece, la maxim unu sau doi şi prin apariţia ,,femeii castratoare’’, care refuză maternitatea, îndeosebi în ţările supraindustrializate. 

Geniul speciei are această previziune de autoreglare a numărului de indivizi umani. Aşadar din punct de vedere al îngrijorării malthusianiste, geniul speciei ar rezolva problema creşterii hiperbolice a populaţiei globului. Dacă populaţia ar atinge cote alarmante de 40 de miliarde de indivizi (limita maximă de suportabilitate a Terrei), pe bună dreptate savantul Manfred Eigen ar avea dreptate să se întrebe dacă omenirea ,,va supravieţui măcar până la sfârşitul mileniului’’ (1993). 

Există multe şanse de supravieţuire şi una dintre ele ar fi colonizarea, practicată cu succes de vechii elini: expansiunea cosmică ar salva omenirea de autodistrugere. Dar, deocamdată, limitele tehnologiei îl ţine pe om legat de vechiul leagăn al omenirii. 

Singura speranţă este menţinerea unei anumite proporţii de tineri şi bătrâni şi a unei natalităţi ,, controlate’’. Viitorologii vor putea să ne prezinte scenariile cele mai roze, dar adevărul este că depindem de acest leagăn , unde omenirea poate să sucombe. Odată cu descoperirea ADN-ului, omul a ajuns la pomul vieţii şi are şansa să trăiască veşnic. Celule stem se divid până în ziua a cincea din momentul fecundării şi începerea procesului mitozei, apoi se transformă în celule somatice şi încep configurarea organelor progeniturii; in fiecare organ al noii fiinţe rămân o rezervă de celule stem, care vor înlocui celule bolnave. Este o cale care ar putea fi folosită de medicina genetică pentru a înlocui organele bolnave cu celule stem crescute în culturi de laborator. Dar ce consecinţe va avea asupra vieţii în general şi a omului în special nimeni nu ştie. O mică eroare poate duce la dispariţia definitivă a speciei umane. Multă vreme va trebui menţinută reproducerea naturală. 

Este posibil ca moartea să nu fie înscrisă în codul genetic; nu există o genă a morţii, dar moartea este generată de sfârşitul programului genetic. Ca orice program informaţional, programul genetic al oricărei specii are un început şi un sfârşit. Fiecare specie are o anume durată de viaţă, în funcţie de mărimea lanţului genetic sau mai bine zis de numărul legăturilor de hidrogen ce leagă cele două catene. Cu fiecare reînnoire celulară, o legătură de hidrogen dispare şi lanţul genetic al nucleonilor din celulă se micşorează, până când nu mai rămâne nici o legătură pentru reînnoirea celulelor. În această situaţie materia celulară pierzând, conform cele a doua legi a termodinamicii, informaţie şi energie, suferă efectul de entropie. 

Lungimea sau scurtimea vieţii depinde, se pare, de capacitatea de reproducere. Geniul speciei lucrează şi în acest sens. Cu cât reproducerea este mai rapidă , cu atât se scurtează durata vieţii, dacă reproducerea este încetinită durata vieţii creşte( cercetările efectuate pe Drosophila melanogaster [ musculiţa de oţet]). Scopul fundamental şi fatal al vieţii este reproducerea,, transmiterea cu orice preţ a ,,genei egoiste’’ ( Richard Dawkins). Modul de reproducere a somonilor arată clar că scopul oricărei specii este reproducerea. După reproducere somonii mor. La fel se petrec lucrurile cu unele specii de caracatiţe. La omul cultural funcţia reproducerii s-a sublimat creaţie cultural-tehnică.
 
La început, informaţia celulei sexuale fecundate produce celule stem, care se divid îndoit, fiecare în procesul mitozei, folosindu-se de acelaşi procedeu al unirii, atracţia polară, conform principiului asemănării în oglindă. În ziua a cincea din momentul fecundării celule stem se transformă în celule somatice (fenomenul nu a fost încă suficient cercetat de geneticieni). Dacă celule stem se pot divide la infinit şi dacă în ele se află veşnicia vieţii, celule somatice au o durată de viaţă scurtă, iar numărul divizărilor este limitat de lungimea helixului. Cu fiecare diviziune celulară ultima legătura de hidrogen dintre cele două axe ale helixului se rupe (legătura de hidrogen este o legătură slabă). Odată legătura ruptă informaţiile consumate sunt şterse , marcând astfel scurgerea timpului, ceasul biologic. În măsura în care legăturile de hidrogen se reduc şi lanţul ADN-ul se micşorează, în aceeaşi măsură numărul diviziunii celulelor somatice se reduc şi când ultima legătură s-a rupt, celule nu se mai înnoiesc, materia biologică( corpul omului) îmbătrâneşte şi moare. Consumul informaţiei genetice marchează tic-tacul ceasului biologic. Când ultima legătura s-a şters diviziunea celulelor nu mai este posibilă, celule din organism nu se mai înnoiesc, iar degradarea materiei este evidentă.

Diviziunea se face în ritmuri variabile de la un organ la altul. Astfel, un organ vital se poate degrada mai repede (ca spre exemplu inima, ficatul, artere, porţiuni din artere dar mai cu seamă celule nervoase – sunt singurele celule care nu se înnoiesc) şi omul moare chiar dacă celelalte organe mai sunt funcţionabile. Bolile bătrâneţii sunt cele ale degradării materiei celulare. Ritmul divizării celulelor este accelerat sau încetinit în funcţie de cantitatea de energie cu care sunt alimentate celule. 

Cu cât energia creşte, cu atât activitatea celulelor se accelerează şi diviziunile se succed în ritm accelerat; cu cât energia scade cu atât ritmul diviziunii celulare este încetinit. Aşadar, moartea prematură a obezilor se datorează în primul rând excesului de energie care accelerează procesele de înnoire celulară. La fel ca stele mari care ard mai repede decât cele mijlocii. Este demonstrat clar, încă din antichitate, că asceţii îşi prelungesc viaţa. Ascetismul nu presupune contemplarea vieţii, ci îmbinare raţională a activităţii fizice, cu activitatea mintală şi cea contemplativă (meditaţia în sensul visării cu ochii deschişi are un rol important pentru sănătatea creierului) . Supraponderalii, gurmanzii, leneşii sunt primii candidaţi ai lui Thanatos. 

Un opozant vehement al  lui Tanathos,  zeul   morţii, este Eros. Cu cât omul îşi prelungeşte ,,iubirea activă’’, cu atât ritmul îmbătrânirii este încetinit. Omul activ fizic şi mintal îşi menţine în funcţiune hipofiza – glanda care controlează producţia de testosteron la bărbaţi şi estrogeni la femeie. Obezii sunt nevoiţi să renunţe la Eros, nu doar pentru reducerea practică a posibilităţii coitului, ci şi pentru că activitatea hormonală se reduce la minim. Sunt doi hormoni ai activităţii sexuale produşi de hipofiză, unul masculin - testosteronul şi celălalt feminin estrogenul. Cei doi hormoni pot fi numiţi hormonii tinereţii. Atâta vreme cât omul este activ sexual, hipofiză continuă să producă hormonii necesari iubirii, e adevărat nu în cantitatea pe care îi producea în faza biologica a tinereţii, dar suficient pentru a menţine starea de vitalitate şi virilitate a organismului. Încetarea activităţii sexuale duce la încetarea producţiei celor doi hormoni sexuali şi consecinţele, atât pentru bărbaţi, dar mai cu seamă pentru femei sunt dintre cele mai nefaste. Cel mai important lucru în viaţă e cât trăim, să ,,iubim activ’’( expresia aparţine lui Constantin Noica, care a găsit o formulare eufemistică spre a evita vulgarul coit) până la adânci bătrâneţe.Când Eros încetează  în trup se instalează Tanathos zeul morții.  

Atâta vreme cât ,,iubim activ'', reciclarea hormonilor continuă şi asta menţine tineri la trup, la psihic la minte şi în spirit. Acesta este şi mesajul ce ni-l transmite basmul românesc ,,Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte’’ : atenţie! când treci hotarul tinereţii, nu conştientizezi, alergând după un iepure şchiop, că nu mai poţi face sex. Când treci de şaizeci de ani e suficient să întrerupi coitul o jumătate de an spre a nu-ţi mai folosi virilitatea decât pentru micţiune. Odată cu reducerea activităţii sexuale creşte riscul de cancer de prostată( are un rol important în producerea spermei); fiind neutilizată nu doar se atrofiază şi se rigidizează, dar dezvoltă şi malformaţii - ca adenomul de prostată. 

Moartea începe din momentul când Eros ne-a părăsit; atunci ne ia în primire Thanatos. Murim în momentul când încetăm să mai ,,iubim activ’’. Atâta vreme cât omul iubeşte activ rămâne tânăr, când încetează să mai fie activ sexual se poate spune că a murit. Spre deosebire de oricare altă specie, omul este apt să iubească activ până la adânci bătrâneţe, dar odată ce funcţiile sexuale sunt oprite mai mult sau mai puţin voit, omul moare. Alungarea din pat a bărbatului, imediat după ce femeia nu mai simte nevoia de sex şi, de regulă, ea nu mai simte nevoia de sex când funcţiile fecundării au încetat, când ultimul ovul a fost eliminat şi a atins stadiul menopauzei, este o sadică metodă de asasinare a bărbatului. Ne-iubiţi de neveste, cei mai mulţi bărbaţi devin povară pentru familie, inutili existenţei. Mulţi eşuează în alcool. 

La fel ca trântorii, care sunt scoşi toamna, cu forţa, afară din stup, încolonaţi ca la armată, şi bărbaţii, în toamna vieţii, într-un anume fel, sunt scoşi cu forţa afară din casă. Dacă trântorii mai sunt toleraţi după fecundarea reginei, fiindcă ajută la ventilaţie, bărbaţii mai sunt toleraţi atâta vreme cât mai asigură mijlocele de subzistenţă familiei. Natura urmăreşte în modul cel mai pragmatic utilul şi eficienţa; cei care nu mai sunt de folos speciei, cei care devin o povară pentru familie sunt alungaţi sau ,,determinaţi’’ să moară. Dacă femeile mai sunt utile pentru creşterea nepoţilor, bărbaţii nu mai au nici o utilitate. Prin urmare, ei devin o povară atât pentru neveste, cât şi pentru fii şi nepoţii; Cum se simt tot mai puţin iubiţi şi mai inutili existenţei în aceeaşi măsură le scade şi dorinţa de a trăi. Astfel, ne-iubirea celor din jur şi inutilitatea îi forţează într-un fel să iasă afară din casă şi din societate. Inutilitatea şi absenţa iubirii active le grăbeşte moartea. Cel mai adesea la vârsta a treia, mai cu seamă în rândul bărbaţilor, se instaurează dorinţa de moarte. Pesimismul, de care vorbea Schopenhauer, îi cuprinde mai cu seamă pe bărbaţii care nu au avut nici un scop în viaţă, nici o preocupare. Vrând, nevrând se instalează, odată cu înaintarea în vârstă, plictisul de viaţă şi lipsa oricărui temei al existenţei. În această saturaţie de viaţă se află germenii negării de sine şi dorinţa morţii. Din momentul în care Eros şi-a încetat orice activitate moare orice dorinţă şi se instalează chinuitorul dezgust de viaţă; atunci vine Thanatos să pună stăpânire pe sufletul şi trupul, ajuns în stadiul de legumă. Nu mai există iubire activă nu mai există dorinţă, nu mai există dorinţă, nu mai există nici voinţă. Negarea de sine anihilează orice voinţă, inclusiv aceea de a vieţui şi singura ieşire este calea spre Neant. Trăieşti atâta vreme cât iubeşti. Din aceste motive cred şi emit această ipoteză, bărbaţii mor mai repede decât femeile. De aici poate fi dedus un paradox de genul: ,,Iubim să trăim sau trăim să iubim!’’ Din cercetările şi observaţiile atente pe loturi mari de bărbaţi americani dr., Reuben a constat că riscul unui atac de cord la cei care îşi menţin un anumit ritm erotic , la vârsta a treia este mult redus, comparativ cu cei care au renunţat definitiv la sex. Efectele benefice ale sexului asupra creierului şi minţii sunt indubitabile. Menţinerea activităţii sexuale până la vârste înaintate ne eliberează obsesii, dar mai cu seamă de nevroze, de acreala vieţii şi de dorinţa de moarte care se instalează cel mai adesea din cauza ne-iubirii active. Pentru toate vârstele, dar mai cu seamă pentru vârsta a treia, sexul nu este numai o terapie ci un adevărat balsam pentru sănătatea fizică, psihică, mintală şi spirituală a oricărui bărbat şi a oricărei femei. ,,Un bărbat în vârstă care îşi petrece ultimii săi ani jucând cărţi duce o existenţă tristă în comparaţie cu domnul care-şi petrece zilele marcând într-un alt fel de joc. O femeie în vârstă care se leagănă în balansoar tricotând s-ar putea să descopere că încă are multe de oferit dacă ar avea şansa să facă aceeaşi mişcare într-un pat confortabil cu un partener dispus. (Dr. David Reuben - Tot ce ai vrut să ştii despre sex, Ed. Curtea veche, Bucureşti 1999, p. 358) Din nefericire, femeile ignorante cât şi cele bigote îşi alungă bărbatul din pat imediat după ce au turnat un copil sau doi. (Vezi impresionanta descriere a acestei situaţii cu care se confruntă bărbatul în Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda). Mama Lui Petrini, bigotă şi răzbunătoare pe infidelităţile bărbatului, a redus sexualitatea doar la reproducere. ,,Crezi mamă că nu ţi-am ghicit păcatul? îi strigă Petrini eroul cărţii lui Preda, mamei sale. Te-ai măritat fără să iubeşti şi nici pe urmă nu l-ai iubit pe tata. Şi nu fiindcă ţi-ar fi plăcut altul, ci aşa. Dar de măritat te-ai măritat, în loc să te fi dus într-o mănăstire. Dar, aia e, că nici mănăstirea nu ţi-a plăcut şi, femeie tânără, ţi-ai gonit bărbatul din pat şi el, tânăr, crezi că nu ştiu!’’[…] ,,Te-am făcut pe tine!’’(Marin Preda - Cel mai iubit dintre pământeni, Ed. Cartea Românească, Bucureşti , 1984, p72), îi răspunde mama sa, cu o credinţă absolută că şi-a împlinit menirea ei pe Pământ.

E o scenă pe care majoritatea femeilor o repetă, sub motive variate şi în varii scenarii, aproape în toate familiile. ,,Ţi-am făcut copii frumoşi şi deştepţi ce mai vrei?’’ răspund ele bărbaţilor, convinse că odată cu împlinirea obligaţiilor matrimoniale şi-au încheiat şi misiunea erotică. După ce se nasc copii în inconştientul lor se naşte refuzul sexualităţii. Cele mai multe, odată ajunse la menopauză, ,,îşi alungă’’, la fel ca mama lui Petrini, bărbatul din pat. Orice iubire, oricât de mare ar fi fost sfârşeşte din lipsă de libido, în ură. Celebra cugetare lansată de Marin Preda ,,unde iubire nu e nimic nu e’’, preluată ne-critic, nu e plauzibilă. Am putea spune că unde iubire nu e, e ură, e dorinţă de moarte. W Stekel , unul dintre celebrii elevi ai lui Freud, care a cercetat sexualitatea masculină şi feminină, spune că nu există iubire fără ură. Unde iubire nu e, în psihic nu rămâne tabula rasa, un loc viran, ci se nasc sentimente potrivnice: dispreţ şi ură faţă de soţ, atingând chiar nivelul urii extreme, de ucidere, în gând, a acestuia.

Odată ce femeia şi-a văzut copii la casele lor, bărbatul devine inutil şi cum sexul nu mai are nici un scop, pentru ea, iubirea activă devine o corvoadă mai grea ca munca unei sclave. Sub diferite motivaţii şi variate pretexte femeia îi refuză bărbatului coitul. Femeia nu conştientizează că lipsa iubirii active are consecinţe dintre cele mai nefaste asupra vieţii de cuplu.

,,Certurile din nimic’’ la bătrâneţe sunt o ,,comportare manifestă’’ a urii ce vine din inconştient , spune Freud. Fără sex, bărbatul întră în faza critică a nevrozei: este deprimat şi uşor iritabil; pesimismul pune tot mai mult stăpânire pe el. Odată cu încetarea activităţii sexuale , dorinţa de viaţă se reduce până la nivelul zero. În locul ei se instalează dorinţa de moarte, care pune tot mai mult stăpânire pe psihicul său. Tanathos ia locul lui Eros. Paradoxal, în cazul femeilor nu se întâmplă acest fenomen, deşi femeile sunt cele mai legate de iubire. De iubire, dar nu de sex. Odată cu încetarea activităţii sexuale, hipofiza sau glanda pineală cum mai este numită, pe unde Descartes credea că pătrunde sufletul în corpul omului, îşi reduce activitatea şi reciclarea hormonilor este oprită. 

Descartes nu greşea prea mult, căci, această micuţă glandă situată la baza creierului are un cuvânt mare de spus în configurarea sufletului omului. Ea are multiple funcţii în reglarea activităţii sexuale şi a tiroidei. Toate manifestările iubirii aici sunt configurate, tot erotismul omului depinde de modul de funcţionare a hipofizei. Activitatea hipofizei depinde de cât de mult iubim, dacă menţinem prin exerciţiu periodic, iubirea activă . Dacă iubim în ritm constant fără întrerupere şi hipofiza îşi menţine funcţiile, dar odată ce încetăm să mai iubim activ, ca orice organ neutilizat ,,se atrofiază’’. Dacă iubirea activă se menţine şi iubirea sentimentală se întăreşte. Cu fiecare orgasm, hipofiza eliberează ocitocină care este un hormon al afecţiunii faţă de o anumită persoană şi are cel mai important rol în menţinerea unei relaţii calde şi armonioase în cuplu. De regulă, femeile care au trăit miracolul ,,pentru prima oară’’ cu soţul, au orgasm cu acesta de-a lungul întregii vieţi; ele rămân ataşate soţului şi la bătrâneţe şi continuă să-l primească în pat, chiar şi la vârste înaintate, dar acelea care au fost dezvirginate accidental sau au avut experienţe erotice cu alţii, înainte de căsătorie sau nu au fost deflorate fizic, dacă au trăit mintal ,,miracolul pentru prim oară’’ ( ca de exemplu sex oral sau anal spre a evita deflorarea), rămân fidele acelor experienţe, fiindcă în acele momente se produce fixaţia şi recunoaşterea unui anume partener; în acele momente hipofiza eliberează doi hormoni, vaseprosina şi ocitocina, care provoacă recunoaşterea unui anume partener şi fidelitatea faţă de acesta. De aceea este atât de important himenul, acum căzut în desuetudine ba chiar hulit şi ridiculizat de un anume gen de fete şi de băieţi infantili din punct de vedere psihic. Creatorul nu a pus întâmplător pecetea pe poarta lumii. Odată căsătorite acestea au cea mai puţină dragoste pentru soţii lor, sunt primele care îi alungă din pat fără nici cel mai mic regret şi chiar îi împing să se sinucidă cu cuţitul şi cu furculiţa , dar mai ales cu paharul. Fără orgasm, după cum ne asigură Stekel, nu există iubire, cel mult un simulacru la care femeile sunt neîntrecute actriţe. Simularea este arta lor predilectă. Mai mult, cu fiecare orgasm sunt eliberate şi alte substanţe, ca spre exemplu endorfinele, care au un rol echivalent morfinei ce anihilează senzaţiile dureroase. Şi la bătrâneţe durerile sunt multiple. Endorfinele reduc considerabil durerile, la fel cum o injecţie cu morfină le anihilează. Senzaţia plăcută indusă în organism cere repetarea actului sexual. Orgasmul repetat induce iubirea în cuplu şi alungă singurătatea în doi. Totul depinde de înţelegerea fenomenului de către femeie. Din nefericire, în majoritatea căsniciilor, la bătrâneţe învingătoare e ura. Şi principala vinovată e femeia, fiindcă ea care a fost predestinată iubirii, la bătrâneţe iubeşte tot mai puţin. Femeile, care refuză iubirea activă, ajunse la menopauză plătesc un preţ mare. Urmarea materială este încetării activităţii hipofizei, şi deci a reciclării hormonilor, mai cu seamă a estrogenilor la femei. Lipsa estrogenilor naturali generează o cumplită boală - osteoporoza pe care femeile o conştientizează târziu, după ce nu se mai poate face nimic, sau, aproape nimic; urmarea psihică - acrirea sufletului. Semnul osteoporozei la femei, numită şi ,,boala de micşorare’’, este începutul de cifoză, curbarea sub forma semnului întrebării(?), trupul acela sublim odată, ia forma oribilă a semnului literar. 

Femeia suferă o masculinizare accentuată, îi apare mustaţă şi păr pe faţă, iar formele unduitoare se petrifică în steiuri colţuroase. Şi ce-i mai deprimant, e că voluptoasa ,,poartă a lumii’’ pentru care mulţi bărbaţi şi-au pierdut capul, fără ,,iubirea activă’’ capătă aspectul grotesc al prunei uscate. Oribil! De ce unele actriţe îşi menţin aspectul tânăr chiar şi la vârste când cele mai multe femei sunt de mult babe? Ei bine, pe lângă celelalte trucuri pe care le folosesc şi pentru că rămân active erotic. 

Dacă nevasta îl alungă din pat, dacă fetele tinere fug de moşnegi ca dracul de tămâie, dacă nu mai găseşte pe cineva care ,,să-l răcorească’’, dacă întrerupe coitul mai mult de şase luni se poate spune adio iubirii active şi odată cu aceasta şi vieţii. Dacă, cei bogaţi, ca Irinel, găsesc o rezolvare cu ajutorul banilor, cei mai mulţi dintre pensionari nu-şi pot permite nici măcar o prostituată ieftină. Şi-atunci găsesc cel mai bun surogat cu care să-şi adoarmă simţurile : alcoolul. Sexul este cel mai bun ,,medicament’’ fiindcă hormonii eliberaţi sunt naturali. 

Cartea dr. american D. Reuben, Tot ce ai vrut să ştii despre sex recomandă sexul până la adânci bătrâneţe, fiindcă sexul este şi rămâne pentru om cel mai bun balsam pentru trup, inimă, minte şi suflet. Sexul periodic eliberator de tensiuni, activitatea fizică( cel puţin odată la două zile), activitatea intelectuală zilnică (nu privitul la televizor) şi hrana naturală sunt factori fundamentali care asigură longevitatea. Folosirea adjuvanţilor chimici pentru menţinerea aspectului tânăr nu este recomandată; are mai mult efecte maligne decât benigne. Cercetările efectuate pe musculiţa de oţet în ceea ce priveşte amânarea împerecherii, au demonstrat că întârzierea fecundării, la fiecare generaţie, cu câteva zile, au dus la mutaţii care au mărit durata vieţii la musculiţa de oţet de la 14 zile la peste 70 de zile. Generaţiile mai tinere de oameni au început să realizeze, mai mult inconştient decât conştient învăţătura testului musculiţei de oţet; astfel, tot mai multe căsătorii au loc după treizeci de ani, copii vin între treizeci şi patruzeci de ani. Nevoia de iubire activă până la vârste înaintate menţine vitalitatea organismului, alungă suferinţa şi bolile bătrâneţii. Ca urmare a creşterii a siguranţei şi securităţii vieţii cât şi a posibilităţii fecundării la vârste mai avansate, generaţiile actuale au redus numărul de progenituri, la unu cel mult doi copii, iar conceperea lor se face la vârste mai târzii, comparativ cu generaţiile trecute. 

Dacă, înainte vreme, conceperea progeniturilor se făcea între cincisprezece şi cel mai târziu la treizeci de ani, acum cele mai multe perechi procreează între treizeci şi patruzeci de ani. Este posibil, ca peste câteva generaţii, procrearea umană să aibă loc după vârsta de patruzeci de ani; aceasta va conduce la menţinerea capacităţii de fecundare la femei la vârste înaintate, la prelungirea duratei vieţii erotice şi inerent a duratei de viaţă. Vedem , aşadar, că durata vieţii este legată nemijlocit de Eros; cu cât iubirea activă se prelungeşte până la vârste târzii cu atât pragul morţii va fi mai depărtat.Aceasta este toată filosofia vieţii.

Poate asta oare explica mitul biblic al Sarrei, care a fost dăruită de Yahve cu un copil la vârsta de nouăzeci de ani, iar Avraam, se presupune că avea o sută zece ani când Sarra l-a născut pe Issac? Asta ar explica oare şi vârstele matusalemice atinse de om biblic, la începuturile sale istorice? Vom vedea în continuare!