La vânătoare de mistreți!

 

Într-o  seară de februarie, în spaţiul-timpul unui  colţ  uitat de lume,  se închegase o altă realitate, dincolo de rațiunea  și raționalul uman, o realitate ocultă,  aș spune, fantastică.  Tocmai mă îndreptam spre locul de vânătoare. Zărisem, pe dealul  Turcului,   o scroafă cu  porci mistreți, mari  deja.                                                                              

Mă oprisem  să   privesc o clipă spre cer. Am văzut,  atunci  la chindie,  un soare roșu,  aprins, ca  o sferă de metal incandescent  ce  se revărsa, asemenea ceasului lui Dali,  în negura orizontului într-un  un şuvoi moale, continuu, de lavă.                                                                

 Pe pământ, seara  de februarie  dădea semne de ger năprasnic.          Îi simțeam  arsura  în obraji și înțepăturile chiar și prin hainele groase de vânătoare. Aveam asupra mea un BROWNING MAXUS , un binoclu Nikon Action EX  și aparatul de fotografiat Canon 60D   . Eram un vânător modern, echipat  cu un costum de vânătoare COSTUM DE VANATOARE OLIV   , supradotat , pregătit să observ  vânatul de departe,  să-l împușc  de la distanță fără să-i văd  plânsul și  sticlirea  din ochi  cum a văzut  Labiș la moartea căprioarei. Cu   camera foto Canon 60D  voiam  să  imortalizez  vânatul,  într-un poster, ca un  triumf, al omului recent,  asupra vieții  sălbatice.                                       

  În  panorama ce se deschidea dinspre  dealurile  Moldovei spre   valea  Jijiei, până la orizont, i-am văzut pentru prima oară, pe  Supraom și pe Suprafemeie,  coborând  serpentinele  dealului Stolnicenilor,   într-o mașină a timpului.                                                       Era oare real ceea ce  vedeam, ori atmosfera aceea de seară îmi  inducea stări halucinante? Mă uitam spre mașina celor doi şi simțeam cum  intru,  fără să realizez, în  starea de extaz.                                       

 Încep  să  fac poze, automat, ca un robot programat, fără să iau aminte la spațiul prins  în obiectiv.                                                                Poate din cauza  gerului sau poate din cauza  energiei emanate  de  Supraom, aparatul de fotografiat refuza să mai răspundă la comenzi. Înțepenise!  Sau poate de emoție nu reușisem să prind decât câteva imagini ale  emisferei de  acel spațiu  pământean și cer.                   

N-am  reușit să-l fotografiez pe Supraom și pe Suprafemeia lui. Asta am constata când am descărcat imaginile pe  HP 8730w.

 Dar i-am văzut, le-am auzit glasurile și cred  că simțurile mele vizuale și auditive nu mă mint, iar  percepțiile  nu sunt, cum ar crede unii, doar  scena  unui teatru  interior ori  doar un sensorium.

Faptul că n-am  reușit să probez, cu camera foto,  existența Supraomului și a Suprafemeii nu va putea nimeni să conteste  inexistența   lor.  Aduc  argumente,  în susținerea  descoperirii  mele, pe  Alfred Jarry, care   i-a văzut, cu mult timp înaintea mea,  de vreme ce i-a descris atât de bine, în romanele sale Supraomul  și femeia lui; Suprafemeia și  bărbatul ei.                                               

Scrierile  lui Jarry se pot constitui, fără tăgadă, în cea mai plauzibilă  probă a existenței Supraomului  și Suprafemeii.  În   fapt,  pe lângă  faptul că i-am văzut, cu ochii mei,  îmi bazez aserțiunea  și pe cele două   romane ale francezului.

,,Nu ştiu de ce mi se întâmplă mie toate acestea!”, îl aud vorbind  sau  gândind numai pe Supraom.   ,,Poate pentru că n-am mai privit  multă  vreme  cerul  și nu l-am văzut niciodată ca  în seara asta de iarnă. Mereu am privit cerul înstelat, din oraș. Iluminația estompează   realitatea; cerul  nu mai poate fi văzut, cum era văzut pe vremea lui Kant. În prezentul modern sau postmodern, realitatea e ocultată… ,,Cine ești tu, ființă umană?” a întrebat Alfred Jarry.   ,,Sunt Supraomul!”  a răspuns Supraomul.

                                         

Îi auzeam vocea  foarte clar, ca și cum mi-ar fi vorbit  direct în mintea mea, deși el se afla, departe,  în mașină. Era o voce groasă, o voce   grea, tunătoare, care mă înfiora. Cred că se voia  vocea ce  induce  teama, ca  răgetul leului  în jungla  africană. Supraomul se   voia zeu. 

  Nu sunt schizofrenic, cum vor fi unii psihiatri  înclinați a crede că a   auzi voci în propria mea minte ar fi, imediat catalogat de acești sofiști a ai minții, drept schizofrenie. Așa au emis, unii dintre confrații  lor,  judecăți  despre  marii mistici.  S-a dovedit, mai apoi, că marii mistici profetizau ceea ce fizicienii cuantici descoperă astăzi. Mecanismele minții umane funcționează  pe  fundamente cuantice.

Nu mi se mai întâmplase până atunci să aud voci. Unii vor specula că am avut o cădere  nervoasă. Le voi spune clar că, dimpotrivă,  mă înălțasem, la fel ca misticii, prin extaz, la o nouă dimensiune a  percepției!                                                                                 

Cred,  mai degrabă că,  în acele momente, auzul și văzul  meu se aflau sub influența   extazului și al clarviziunii. Depășiseră cu mult limitele de percepție  normală.                                                                             Auzeam  și vedeam totul în  jurul  meu, la 360 grade, ca și cum aș  fi  avut amplificatoare  la urechi și ochi în spate. Sau poate, printr-o miraculoasă distorsiune a spațiului-timpului,   întrasem  într-un  univers multidimensional.  Dar nu suferisem încă vreo  decorporalizare. Atunci de unde această  stare  extrasenzorială?                    

Putea fi indusă, posibil de Supraom  sau  de atmosfera aceea suprarealistă,  de reușeam să-i  percep vorbele și gândurile. Era ca și cum vocea lui mi-ar fi vorbit  direct în  mintea mea sau aș fi fost conectat  telepatic direct la  creierul acestuia. Nu știu ce putea să însemne acest fenomen pe care nu-l mai trăisem până atunci. Poate  telepatie, poate  intrasem, fără să vreau în  rezonanță cu acel spațiu  al Universului  multidimensional.                                                                          

Cert este că, în acel moment,  am renunțat la vânătoarea  de mistreți. Și, cu toate că  temperatura scădea,  cu fiecare  minut  trecut,  nu mai simțeam frigul ce mă  înconjura ca o mantie invizibilă.                  

  Sau simțurile mele, prea sedate de extazul  inconștient,   nu mai percepeau temperatura, așa cum nu  percepem  - înțepătura, fierbintele, recele, când suntem absorbiți de o carte sau vizionarea unui film.                                                                                                         

Poate Supraomul poseda  o asemenea energie devastatoare! De prea multe lumini pământene, orbitoare, uitasem să mai privesc și eu cerul și stelele, cum le privise de atâtea ori Kant. Mă uitam uimit, sub sugestia Supraomului,  la cer,  la soarele  din care lava pe  jumătate se scursese,  la stele ce apăreau și nu mai realizam de mă aflu pe Pământ sau pe o planetă  necunoscută.                                               

 Conștient  aș fi fost complet dezorientat, dar inconștientul  mă liniștea că,  în orice spațiu m-aș  fi aflat, nu eram un rătăcit în Univers.                 În acele  momente  două  lucruri mă făceau să-mi pierd admirația pentru această existență -  imensitatea universului, rece și indiferent, și  instinctele  primare care mă împingeau să ucid. Omul modern  este superdotat pentru a ucide.                                                           

 Numai Supraomul  și Suprafemeia lui  îmi stârneau o inconștientă  venerație. Nietzsche îi  pregătise, teoretic vorbind, intrarea   triumfală a acelui om mândru  și mult așteptat -    Supraomul. Filozoful german  ar putea fi mândru  de profeția lui, cu două  mici și unice amendamente -  anume că  rolurile Supraomului și a Suprafemeii s-au inversat și că ei  nu  se născuseră în Pădurea Neagră, cum credea filozoful german,  ci pe plaiurile  mioritice.                    

 Pe Supraom îl cheamă Ratian  Săbescu pe Suprafemeie Aleen Durea. Asta am aflat ulterior  din unele publicații ezoterice și suprarealiste.                                                                                                   

 În condițiile postmordenismului,  tot mai mulți autori sunt convinși  că am intrat într-un  nou  ciclu al matriarhatului.  Bătrâna cotoroanță care  vorbea lui  Zarathustra,  sfătuindu-l cum  că atunci când  se duce la femei, să nu uite micul adevăr,  ar putea  la fel de bine   s-o sfătuiască, azi,  pe  Suprafemeie: Când te duci la bărbați,  nu uita micul adevăr: biciul. Căci, acum, de bună seamă, femeile  merg la bărbați.  Îndeosebi la cei care  locuiesc în palate.                                                                     

 ,,Îmi vine , aproape instantaneu, în minte, Guillaume Apollinaire şi  ,,Mamelele lui Tiresias”, îl aud vorbind  pe Ratian Săbescu.  Parcă-l văd  în fața ochilor, ca și cum ar fi viu sau doar virtual, naiba știe.  Mare amator de aberaţii sexuale, Apollinaire, încă tinerel,  o  luase pe urmele lui Don Juan sau, mai degrabă,  pe  urmele lui Casanova.                                                                                                                 

 A  deschis, în literatură lui,  o cutie a Pandorei -  grădina cu  pomul interzis - pornografia.                                                              

Pornografia și mâncarea, iată spațiile suprarealiste ale imaginarului  uman, pe care Apollinaire, crescut de o mamă,  cu mulți iubiți galantoni, domni generoși, cum spun fetele de azi,  a avut marea revelație. Petrecându-și  copilăria cu mulți tați,  prin cele mai renumite stațiuni Monaco, Lisa , Cannes  a  descoperit, ca un mare clarvăzător,   legătura  dintre poezie și sexualitate.                                                                  

 Așa a intuit el cele două mari plăceri ale omului – sexualitatea și mâncarea.  Aceste plăceri  vor exacerba, cu fiecare generație,  instinctele primare,  până dincolo de limita absurdului, generând  grotescul  uman - obezitatea și sexualitatea aberantă.                                

 Dar omul nu are limite. El vrea să experimenteze  totul prin artă. Și dacă unii  eșuează, ca Urmuz,  au o  unică  și mare șansă -  nirvana. Suprarealismul e  o fundătură.                                                                                       

 Dali, continuă Supraomul, trona   pe  un ceas de aur ce se scurgea în valuri ale timpului.                                                                  

 Frigul mă  cuprindea în cercuri dense, dar eu pur și simplu  captivat de Supraom  și Suprafemeia lui, nu mai simțeam   nemaifiind  conștient de mine, ci  doar de cei doi. Dar  se pare că frigul pe care nu-l simțeam eu, îl simțea sensibila nobilă de Cioples, Aleen Durea.                                                

,,Închide geamurile la maşină şi dă drumul la căldură!   Mor  de frig, ” ţipă Suprafemeia ! ,, Și  nu mai bate  câmpii Ratian!” o aud, apostrofându-l pe Supraom. Am rămas o clipă stupefiat de această vehemență  a Suprafemeii.          

,,Un automatism, venit din străfunduri de vis,   îmi dictează  cuvinte absurde Aleen, se scuză  Supraomul : atmosferă sumbră, apus de soare,  început şi  sfârşit de timp şi de lume, realul în  imaginar şi imaginarul în real, ce-i în minte, ce-i în real, cerul şl pământul, toate-s  contradicţii anulate.                                      

Din maşină vânam, cu camera foto,  imagini terifiante. André Breton îmi făcea cu ochiul  și debita  teoria suprarealismului, aceea a dicteului lui Dumnezeu. ,,Iraţionalul începe cu Dumnezeu”,  se infatua  Breton la cugetarea lui adâncă.

            ,,Taci!  E o blasfemie ceea ce spui,’’ sări, cât de acolo,   Suprafemeia.  ,,Am spus o blasfemie  fără să gândesc!” se scuză Supraomul.  E un dicteu al inconştientului. Cred că de la whisky-ul, de aseară, îmi vine aceste  enormități. Ai pus și drog?”                                    ,,Doamne ferește! Cum poți gândi despre  mine astfel. Doar știi că îți sunt devotată trup și suflet. De ce ți-o fi plăcând să citești  literatură suprarealistă, nu știu! Că doar ești zoon politikon,  nu un plebeu  al literelor. Deși ei se cred aristocrați ai cernelii.”                       

 ,,Suprarealismul cere ocultarea profundă şi veritabilă a realității! Asta  e marea  artă a omului politic. De ce mi-ai zis animal politic?”,,Nu eu, Aristotel. Dar ziceai că este o fundătură” ,, Nu în politică, în artă.  Suprarealismul, în  politică e artă, în artă e însă  doar politică.  Apropos, de când citesc  femeile  filozofie?  Te știam  pasionată doar de Hermes Birkin.” ,,Doar nu crezi că m-a interesat filozofia lui Aristotel. Numai Binele Suprem pentru noi doi m-a interesat din toată filozofia acestui sardonic.  Asta e statornicit de destin – cei mulți  să fie sclavi,  doar aleșii – Supraoameni.”                        

  Ratian Săbescu  rămase o clipă siderat. Aleen Durea îl întrecea în sadism. Încă o teamă se adăugă la angoasele sale. Îi venea să  ofteze, dar s-a abținut cu greu să nu-și trădeze anxietatea față de ea. Îi specula  toate slăbiciunile.                    

,,Dicteul e miracolul  creaţiei” continuă Supraomul. Așa spunea Breton. Sau poate era vocea lui Breton; nu puteam să știu.                            ,,La naiba cu Breton.  E  demult  oale și ulcele, din celălalt veac...”, zise  Suprafemeia, citindu-i  gândurile.                                             

 La auzul acestor vorbe, Rimbaud începu să râdă cu gura până la urechi.                                                                                                                   ,,Rimbaud  și-a început  călătoria pe  Corabia beată. Un drac împieliţat,  râdea  Alfred Jarry, arătând cu degetul spre Rimbaud.                 

 ,,La zece ani a fugit de-acasă şi a scris prima poezie.” Ăsta, da poet! îmi zic, în gând. Sau poate a vorbit Supraomul, nu știu. Cert este că l-am auzit clar, continuând. ,, A mai fost și  Eminescu un  drac împielițat. La fel a fugit și de-acasă  și de la școală; a mers dintr-un capăt la altul al țării, să salute  mica Romă. ,,Te salut din inimă Romă-mică!”  La  16 ani a scris primul poem. Cel mai mult mi-a plăcut Amicului FI, acela care vorbește  de farmecul vieții  -  iluziile  tinereții care  ne prind pe toți  în capcana lor. Și eu prin porturile lumii..., prin lupanare,  am scris cele mai frumoase poeme”!...                                        

,,Iată, continuă Jarry, în şoaptă,  la urechea Supraomului: Privesc  la  voi...  și rămân siderat. În voi  descopăr  Supraomul...  și  Suprafemeia... Am fost genial în profeția  mea. Cei doi se priviră o clipă extaziați. Recunoașterea lor  în personajele lui Alfred Jarry îi umfla cu trufie  și le umplea inimile golite.                                                  

  ,,Dragostea e un act fără importanţă, își  continuă Jarry  discursul,  de vreme ce poate fi  făcut la nesfârşit. Iubești odată pentru totdeauna. Atât! După aceea rămâne doar actul.” ,, Am crezut că glumeşte”, hlizi Supraomul. ,,Chiar aveam de gând să fac sex diseară. Cum de-a ghicit?”  ,,E un profet.. Dar bine, tu …o, Messalina…, nu sesizezi  maliția?”  O, nu , atâta vreme cât mă  identifică cu împărăteasa…      

 Luis Aragon văzându-i  pe cei doi,  în maşina timpului,  a început să   scrie    repede un val de vise.  Poezia e cel mai puternic afrodiziac, zicea el.  Apollinaire a fost un  mare  depravat, dar a fost și o mare conștiință clarvăzătoare  a  legăturii  poeziei cu sexualitatea. Un mare profet! ,,Într-o seară, începu Supraomul să declame,  între Fontainebleau  și Versailles hoinăream / Urmăream  o nimfă prin păduri foșnitoare / Mentula deodată-mi zvâcni… ,,Taci!” strigă  Suprafemeia. Ne amendează CNA-ul!”  ,,Ce ai Aleen?! Nu mai vezi bine! Suntem în mașina timpului, fugim spre mare …, să prindem vaporul…, nu suntem la televiziune.”  ,,Da, dar nu-mi place!...” ,,Mentula mea?!”                                                                                         

  ,,Nu! Vai de mine!  Dar poemul lui Apollinaire   îmi amintește de curvele tale…                                                                                 

Supraomul se prefăcu că nu aude  provocarea  și continuă.                 ,,Din  păcate,  Aragon  a rămas fidel Partidului comunist. Și eu…”                                                                                                           

M-a apucat căscatul când l-am auzit, vorbind astfel. Limba de lemn m-adoarme instantaneu. Orele acelea sufocante când ni se predau lecții  de  partid era cele mai eficace somnifere. Dormeam așa de bine!                                                                                                 

 ,,Stalin, continuă Supraomul, se visa  un Hercule ce deflora pe cele cinzeci de fecioare oferite de regele Lysius pentru o noapte.  Unele, mai gureșe,  au fost sugrumate de eminența lui cenușie. Beria   le făcea dispărute fără urmă.

,,Doamne ferește!” se închină Suprafemeia.                                        Mussolini își continuă discursul Ratina, fără să  acorde atenției spaimei ce o cuprinsese pe Aleen,  nu s-a lăsat mai prejos. Italiencele  treceau, ca oile la strungă,   prin patul lui. Numai că Il Duce  a fost amantul perfect –   galanton și generos cu sexul capricios.                         Hitler  a rămas fidel unei singure femei. După sinuciderea  nepoatei, Geli, de care era îndrăgostit,  s-a  mulţumit  doar cu Eva Braun. O femeie ștearsă. Führer-ul  nu   voia să cucerească femei.    Voia să cucerească lumea. Mussolini, la fel,  visa să cucerească lumea, dar a cucerit numai femei. 

 Și Ceauşescu voia să cucerească lumea. De aceea se mulțumea   doar cu Elena. Pentru el supremul orgasm era  puterea și credința lui  în ideologia comunistă. În Orizonturi roșii, Pacepa este  siderat de absoluta aservire  față de  Elena.  De aceea nu-l putea deosebi  pe Nicolae de Corbu.                                                                                         

 Ca și Nero se credea Dumnezeu  pe Pământ. Un megaloman! Sau puterea îl făcuse astfel. Megalomania a pus stăpânire  pe el, la fel cum a pus pe toți dictatorii. Și pe mine… eu…, Supraomul!                               Făcea vizite  prin toată lumea. Asta era, în fantasmagorica lui minte,  un mod de a cuceri lumea. Și Elena se voia,  nu  Suprafemeia  lui,  ci a lumii. Voia s-o cucerească cu savantlâcul chimiei. Își  arogase  titlul de  savant de renume mondial.  Trăiau amândoi  un fel de folie en deux, cum spun francezii. Până la urmă i-au împușcat… ca pe niște câini  turbați. Asta l-a făcut pe ziaristul acela francez să scrie  despre România, o carte,  în viziune  suprarealistă -  O minciună mare cât secolul!                                                                                                             

 În acel moment,  Supraomul îl văzu pe  Tristan Tzara. Alerga ca un bezmetic  în calea mistreţilor. Sau poate era doar umbra lui.             

 ,,E anarhic şi absurd!’’ strigă stupefiată Aleen.  ,,Cum să alergi,astfel, chiar în calea mistreţilor? Uite! E o scroafă cu purcei mari. O să-l sfâşie!’’ ,,Anarhia  e libertatea absolută..’’,  i-o tăie scurt  Supraomul.  ,,Și care credeam că  dictatura!”  îi replică Suprafemeia.  

Vasile  Anton, Iași  -   1 martie 2012