Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 21 martie 2012

Ziua în care vine trenul meu...

video
  De fiecare dată  când merg la gară să aștept pe cineva  la tren, ori să petrec vreo  rudă care pleacă, am o strângere de inimă, o senzație  sufocantă a sfârșitului,  a plecării  din această lume.
           Trenul care vine sau trenul care pleacă îmi induce două stări extreme, fie a  bucuriei în așteptarea întâlnirii cu cineva drag,  fie   a despărțirii de cineva drag.   
            În  toată  viață  nu mi-au plăcut trenurile care plecau din gară, ci doar acelea care veneau. Viața mea a fost legată mereu de trenuri,  mereu am plecat de acasă - știi când pleci , dar niciodată când vii. Și dacă mai vii! 
             La  început a fost o bucurie de a pleca. Și oare pe care adolescent nu-l   tentează  bucuria aventurii în lume. Singur și independent, de capul meu, doar eu cu mine și micul geamantan - fără dădăcirea mamei, fără  asprimea tatălui.  
          Prima oară, ei bine, când am plecat în prima     mea aventură   singur,  a fost demult, tare demult, într-o iarnă, cu  ninsori la fel  de abundente  sau poate mai abundente  ca anul acesta..., de la Iași la Bacău, o noapte de iarnă în care eram gata  să mă pierd  prin nămeți,  prin noapte și  orașul străin.  Acum nu-mi mai face plăcere nici trenul care vine. Toate au îmbătrânit odată cu mine... și odată cu mine acele fete minunate ce abia dădeau în floare și care  dădeau atâta farmec vieții...          
Vasile  Anton , Iași, 21 martie 2012     

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu