Vernisaj cu bădărani

Vernisaj cu bădărani  

Prima oară când am început să filozofez s-a întâmplat prin anul 1985. Plecasem cu soţia mea, Maria, la  băile Olăneşti. Luasem bilete ieftine, adică în luna septembrie, când toată lumea  bună se retrăgea din vilegiatură. În anii epocii  de aur, tratamentul era de 18 zile, acum s-a redus la 14 zile. Ar fi trebuit să stăm trei săptămâni, dar, în vile  şi hoteluri,  venise frigul nopţilor de toamnă. În economia comunistă caloriferele rămâneau reci (epoca de aur intrase în declin).                           

După două săptămâni de  băut ape sulfuroase, plictisiţi de spectacolul naturii ( văzusem  aproape  tot  ce era nevăzut prin  împrejurimi, ba asistasem  şi  la  un spectacol cu Naarghita  celebra cântăreaţă româncă  de muzică indiană, acum uitată,  amintită  odată   la  Povestiri adevărate), am decis să plecăm.

În total, la Olăneşti sunt 30 de izvoare pentru varii afecţiuni, dar pentru bărbaţi, şi nu numai,  mai  era unul, al treizeci şi unulea,  la barul turn. Cum preţurile erau piperate, am fost  nevoit să  refuz tratamentul la acest  izvor.                            

Am vândut biletele de masă pentru  ultimele  patru zile la jumătate de preţ, la o pereche  sosită atunci. Ne-am  făcut bagajul şi ne-am culcat mai devreme, ca de obicei. La   ora două  dimineaţa  aveam autobuz de la Olăneşti spre Rm. Vâlcea, iar  la ora  patru tren  din Rm. Vâlcea spre Craiova. Mărturisesc, că spre deosebire de soţia mea,  am rău de noapte sau rău de somn, cum vreţi să-i spuneţi,  nu  pot să pierd o noapte fără să-mi pierd energia. 

Maria îmi spune că, după zodiacul chinezesc,  m-am născut în  cel mai slab moment energetic. Mă rog, aşa o fi, de vreme ce maică-mea la vârsta ei venerabilă are mai multă energie decât mine. La optzeci şi cinci  de ani, bătrâna  se învârte  ca  prâsnelul  prin grădină, nu stă o clipă locului, nu i-a  nici un fel de medicamente şi crede că cel mai bun panaceu e munca.             

Eu, după o noapte de nesomn mă simt ca după beţie, mahmur (îmi trebuie pe puţin două zile să mă refac). E semn că deşi mama  mea cea plină de energie m-a născut, astrele erau toate la apus (adică la minimum energetic), la naşterea mea. Aşadar,  zodiacul   chinezesc ,,m-a citit.’’    De aceea, călătoria de noapte este  pentru mine un coşmar dramatic.           

Noaptea aceea  nu  o bănuiam a fi un calvar. Să mă  trezesc la unu, să merg în staţie să prind autobuzul…era pentru mine  o alergătură epuizantă. Mă consolam totuşi cu gândul că voi  dormi în tren. Am ajuns la gară într-o stare de somnolenţă  avansată. Eram somnambul,  autist , un   zombi care executa  ordinele soţiei. ,,Ia bagajul! Du-l pe peron! Du-te şi ia bilete! Vezi ai grijă unde le pui să nu le rătăceşti!’’ Căscam şi  executam mecanic comenzile Mariei.   

Pe peron, frigul nopţii mă înţepa violent prin cămaşa subţire dar nu reuşea să mă scoată din starea de letargie. Abia aşteptam să mă văd  în compartiment  şi  să închid ochii,  chiar şi în poziţia aceea incomodă pe scaunul tare de clasa a doua nu era un culcuş  comod.

Am intrat în compartiment eu, soţia, o femeie în vârstă cu fiica ei. Bucuria mea! Cum nu mai erau alte persoane dornice să ne însoţească           m-am  întins  pe banchetă cu capul în  poalele soţiei. Pe cealaltă banchetă  s-au aşezat cele  două, mama şi fiica.                                                            

 Am stins becul şi cum era  ora când şi pe un paznic vigilent îl prinde somnul, toţi,  de parcă  am fi  fost narcotizaţi  sau am fi rămas fără aer, cum se întâmplă în accidentele aviatice, am căzut într-un somn greu, de plumb, ca să mă folosesc  de supra-tocită expresie, ,,de plumb’’, care sugerează  somnul profund.

Ei bine, cînd somnul  profund  vine, înseamnă că omul a intrat  în faza ultimă – aceea  a visului. Visam! Nu mai ştiu ce visam, când un ţipăt disperat m-a  adus din lumea de dincolo  în lumea reală. Am sărit  brusc în picioare, buimac şi zăpăcit. Un fum gros şi  puturos plutea în faţa mea. Sculat din somn nu realizam ce s-a întâmplat. Bătrâna lungită pe banchetă horcăia, în vrem ce  fiica ei striga disperată.  ,,Deschideţi fereastra! Apă!... Moare mama…’’ 

Deschid repede  fereastra şi desluşesc în faţa mea  un individ  gras, umflat parcă cu furtunul, blond, spălăcit.  Mă  privea indolent  cu nişte ochi mici verzi, ochi porcini - impasibili la toată  drama declanşată  de  fumul de ţigară. Individul fuma. Buimac de somn n-am ştiut cum să reacţionez. Mai  totdeauna,  ideea cea bună îmi vine mai tărziu, după ce  încep să meditez, indice că am stofă de filosof,  dar în acele momente mintea mea era  stand by şi  reacţionam cu încetinitorul.                                  

 Am deschis repede fereastra şi m-am  întors spre individ, dar obezul o ştersese hoţeşte, la fel cum se strecurase în compartiment. Bănuise că îmi venise  gândul cel bun – să-l  pocnesc în mutra lui  imbecilă.        

,,Mama suferă de astmă…şi e foarte posibil ca inima să-i cedeze. . ,,Aveţi o picătură de apă?’’ mă întreabă fata cu ochi mari, rugători.   ,,Doamne fereşte să facă stop cardiac, aici în  compartiment. Am oroare de situaţii  din acestea  morbide, n-am nici vocaţie medicală şi nici n-aş  şti cum să procedez. Îmi lipseşte simţul practic.     

Fata îi desfăcuse maică-săi  nasturii de la bluză, îşi  strecurase  mâna la pieptul bătrânei  şi-ii  masa disperată zona în care era  inima femeii  Mă  uit la Maria, ea se uită la mine. Nu! Nu, nu aveam nici o picătură  de apă.                                                                                        

Mă simţeam  jenat şi neputincios. Nu luasem apă cu noi.  Până la Craiova era o zvârlitură de băţ. Şi cine bea apă dimineaţa! Femeia culcată, galbenă ca ceara, aproape pământie  abia  îşi trăgea respiraţia .  ,,Vă rog, mergeţi şi căutaţi o picătură de apă…’’ îmi strigă disperată fata.                  

 Am  plecat. Deschideam uşa de la compartimente  şi întrebam ,,Are cineva  o picătură de apă? I s-a  făcut rău unei femei, are astmă!..’’   Nimeni nu răspundea. Unii mă  priveau  sictiriţi că-i deranjam din somn, alţii  îmi răspundeau ironici ori nervoşi că i-am trezit. Ridicau din umeri. Se întorceau pe partea cealaltă, îşi rezemau capul de suportul  banchetei şi plecau iar în lumea  viselor. Nimeni nu avea apă.

Unde să găsesc apă? La WC  nici vorbă. Pe vremea aceea a  declinului comunist, ceferiştii  nu se mai  sinchiseau să pună apă  pentru spălat, darmite de băut, în trenul personal. Mizeria socialistă putea fi văzută,  în toată grandoarea ei, în toate  mijloacele de transport în comun,  dar   mai cu seamă în  trenurile personale.

După trei, patru compartimente, convins că a căuta apă într-un tren  personal  e o întreprindere absurdă, am renunţat. La capătul vagonului, individul întors cu spatele,  savura netulburat o  nouă  ţigară. M-am întors în compartiment! Altfel, aş fi fost nevoit să-i aplic o scatoalcă în mutra lui porcină.                

Am revenit jenat că n-am reuşit să-i fiu de folos femeii.  ,, Îmi pare rău. Nu găsesc apă!’’,  i-am spus fetei.  ,,Mama şi-a mai revenit… aerul curat  de-afară i-a făcut bine…’’                                                                   

Femeia stătea cu capul în poala fetei,  respira mai uşor. Şi culoarea feţei părea să-i fi revenit la normal. Mâna fetei continua  să-i maseze zona inimii.   ,,Lăsaţi doar geamul întredeschis!’’ m-a rugat  fata.   M-am sculat, am făcut sul   perdeaua de la  fereastră  şi am  folosit-o ca tampon între fereastră glisantă şi rama de sus,  suficient pentru a lăsa   aerul proaspăt să pătrundă în compartiment. Odată cu aerul pătrundea şi zgomotele de-afară,  aşa că mi-a luat adio de la somn.                               

,,Cum a putut individul să aprindă ţigara în compartiment cu geamul închis cu uşa închisă’’, întreabă revoltată  Maria. ,,Ei cum?’’  ,,Un individ cu cât se îngraşă  mai mult cu atât devine mai nesimţit. Un bădăran, la care nesimţirea e direct proporţională cu grăsimea,’’ am zis eu, emiţând prima   mea cugetare filozofică.                                                                    

 Am trăit multă vreme convins de acest  mare adevăr  filozofic general valabil, anume că  un individ cu cât se îngraşă mai  mult cu atât devine mai nesimţit. De atunci, i-am suspectat  pe toţii obezii   de  nesimţire. Nesimţirea, ziceam,  e direct proporţională  cu greutatea pe care o un  individ  peste standardul normal de greutate.

Pe vremea aceea, a  epocii de aur,  politica de stat a  înfometării populaţiei,   impuse de Ceaşcă şi comitetul său central , producea  puţini oameni graşi. Astăzi, însă, din nefericire şi eu mă număr printre ei. Totuşi, bunul simţ nu mi s-a atrofiat.

Atunci ce produce nesimţirea? Nu obezitatea, ci altceva îl face pe om nesimţit.               

    

Zilele trecute, un asemenea  individ avea să-mi probeze indubitabil, un alt adevăr universal valabil cu privire la nesimţire. Numai într-o proporţie  foarte  mică  supraponderalii corespundeau  cugetării mele. Cum aceştia tind, în zilele noastre să ia proporţii de masă,  kilogramele în plus  produc nesimţire, doar într-un grad mic. Cu adevărat nesimţit este parvenitul sau arivistul,   fie  de pe malurile Dâmboviţei, fie de pe  malurile Bahluiului.     

Zilele trecute,   poeta  ieşeancă,  Dorina Violeta Neculce,   m-a   invitat la Casa Pogor, la fosta sală a  Junimii, la  vernisajul pictorului Constantin Severin. Am pătruns cu emoţie , nu doar  pentru că era prima oară când puneam piciorul  pe-acolo, ci pentru că, acolo, la Casa Pogor,  ,,M. Eminescu, filosof’’(aşa semna la 29 mai 1870, în albumul asociaţiei ,,România’’), îşi  făcuse intrarea în lumea literară. Am făcut cunoştinţă cu gazda, d-na  Rodica Rodean,  cineva ne-a făcut poze, m-am uitat la tablourile expuse  şi apoi s-a făcut linişte. 

Criticul Valentin Ciucă a ţinut un mic  discurs în care a prezentat pictura ardeleanului Constantin Severin,  din Baia de Aramă ,actualmente stabilit în Suceava, ca o inspiraţie din Gauguin.  Artistul, emoţionat, după cum vedeam, după terminare  discursului  s-a îndreptat spre  un bărbat, dacă nu obez,  oarecum  corpolent, l-a luat de mână şi l-a postat în stânga lui. M-am gândit că e  un prieten, cunoştinţă veche.

În dreapta  lui se afla o doamnă mică de statură. Nu ştiam ce hram poartă. A început să  vorbească   şi mi-am dat seama că  şi această doamnă trebuie să fie un om de cultură, un critic de artă. Ea a precizat că pictura lui Constantin Severin s-a inspirat din arhetipul jungian  şi a definit  pictura acestuia drept  o filozofie a   ,,expresionismului  arhetipal’’.  

Devenisem mai atent la ce spunea  doamna, când  corpolentul  din dreapta pictorului  a întrerupt-o brutal, fără să-i ceară acordul  şi a început să peroreze  despre  imoralitatea tineretului  de astăzi. Nu l-am mai ascultat. Mi-am îndreptat  privirile spre tablouri. De mine s-a apropiat o doamnă în vârstă, am aflat mai apoi că se numeşte Livia Ciupercă şi îmi zice: ,,Îmi venea să intervin  şi să-l opresc… pe acest…’’  Doamna se abţine să-i pună vreo etichetă.    ,,Dar cine e domnul?’’ ,, Nu ştiţi.’’ ,,E doctorul  Hortensiu Aldea, colecţionar de artă.’’

A, mă dumiresc  eu.  Aşa se  explică de ce pictorul  a mers la el, l-a  luat prieteneşte de mână şi l-a postat  în stânga lui. Pictorul vrea să-şi vândă tablourile  şi  este nevoit  să accepte abuzarea invitaţilor de  către acest bădăran  cu ifose de mare telectual.                                                    

,,E un bădăran, un trouble fête’’, îi spun eu  doamnei, ,,insul care strică buna dispoziţie, la orice distracţie. Şi doamna aceea mignonă, care a întrerupt-o, acest  individ cu peroraţia lui imbecilă, cine e?    E profesoară, doctor  în filologie, cu multe studii şi cercetări, şefă de promoţie la colegiul Racoviţă,   a venit cu studenţii la vernisaj.’’  ,,Şi cum e posibil  să nu  reacţioneze la  mojicia  acestui colecţionar?  A desconsiderat-o  în faţa  studenţilor ei, iar pe studenţi, adică pe generaţia tânără, i-a  admonestat, erijându-se în mare moralist, el,   un parvenit care a făcut avere, ştim noi cum…’’ Am plecat, împreună  cu doamna Livia Ciupercă, n-am mai  rămas să-i ascult  absurdităţile pe care le debita  preopinentul doctor , ajuns colecţionar de artă.   

 Cum poate să se manifeste astfel? Eu sunt  pentru prima oară aici, nu cunosc pe nimeni, decât pe doamna Neculce  şi nu pot să   fac pe-a cavalerul dreptăţii, dar, cineva ar fi trebuit  să-l admonesteze elegant  pe impardonabilul  bădăran. Chiar doamna profesoară pe care individul a anulat-o. Asta-i filosofia vanitosului - te anulez pe tine să mă  ridic pe mine. Bădăranul  nu a avut respect nici  pentru  femeie, nici  pentru  cadru didactic, nici  pentru   studiile ei cu atât   mai puţin pentru străduinţa profesoarei de  a ţine studenţilor o lecţie de cultură. Nu, el era cel important, cel căruia publicul , adică noi  nu-i  acordam suficientă importanţă:  ,,Sărut mâna coane Aldea!’’                                                                                                                                                                                                                                                   

  Pe drum,  spre casă mi-am revizuit maxima mea. Am ajuns la concluzia, că nu obezitatea, ci  bogăţia  îl face pe om bădăran.  Dar cum bogatul  e şi obez, maxima rămâne valabilă. Bogăţia, mai ales, bogăţia obţinută  prin mijloace ilicite,  îl umple pe individul parvenit de vanitate şi de nesimţire.  

Cu cât un individ devine mai bogat, mi-am  zis,  cu atât devine mai nesimţit în relaţiile cu ceilalţi.  E suficient ca un individ  să-şi cumpere o maşină mai  scumpă, atunci începe  să  creadă că este mai deştept,  cu exact 30  de centimetri (  distanţa de la  pământ la punte), faţă  de ceilalţi oameni.  Inflaţia minţii  îi creşte în aceeaşi proporţie cu starea de bogăţie. E o psihologie de bădăran, care se formează în  timp, pe de o parte provocată de propria inflaţie, pe de altă parte susţinută de lingăi, care îl  linguşesc.   Un individ, care se  îmbogăţeşte peste noapte din venituri ilicite, de regulă, acela este nesimţitul. Parvenitul din zilele noastre se  erijează pas cu pas în omul tiranic,  abuziv  şi bădăran.                      

  Nu pot să  trec peste incident. Mă obsedează ideea şi mă gândesc tot mai mult să scriu  la un pamflet. Nu pot să dorm. Trebuie să scriu despre asemenea specimene!      

O întreb pe poeta Dorina Neculce, dacă supăr pe cineva din Asociaţia Universul prieteniei, dacă am să  scriu un pamflet despre  colecţionarul-bădăran, Hortensiu Aldea. Nu, îmi răspunde poeta,   dar e  omul  care poate cumpăra jumătate de oraş. Au! Ca-n America lui Al Capone.  Ei, îmi zic eu,  o cumpăra gangsterul-colecţionar  jumătate din Iaşi, dar eu fac parte din cealaltă jumătate, aceea pe care indivizi de tipul lui Aldea,  nu o pot cumpăra.

Îmi amintesc de cartea ,,Miliardarii  şi mieria lor morală’’ , a unui coleg de facultate şi de breaslă al lui Păunescu, a  ziaristului  Dumitru Constantin. Vorbind despre Zaharoff, autorul afirmă că  ,, filosofia lui   continuă   să facă mulţi  aderenţi’’. Da, bogăţia  atrage ca muştele la miere şi  bogaţii îşi formează imediat o anume filozofie, aceea al lui Callicles, care-i spunea înţeleptului Socrate,  că   înţelepciunea  este o imbecilitate. Se formează  astfel o filozofie  a bădăranilor, care contestă tocmai fundamentele înţelepciunii.  Eu sunt cel ce sunt, adică  un fel de dumnezeu , care poate cumpăra ,, jumătate din oraş’’ sau chiar  oraşul întreg,  a cărei vocaţie este filosofia  machiavelică a omului lipsit de scrupule  şi de umanitate, pentru care unica valoare este banul.   

În aceeaşi filozofie  a bădăranilor se înscriu politicienii, pe care noi, inocenţi şi creduli,   îi alegem ca  pe cei mai drepţi, iar  ei servesc interesele  lor şi ale  bogaţilor care  i-au corupt. Cum spunea G. B. Show, în celebra sa piesă de teatru, Major Barbara. ,,Iar dacă alţii doresc altceva, care-mi  va micşora dividendele, atunci vei recurge la poliţie, armată.  În schimb, ţi se va acorda protecţia ziarelor mele. Şi tu vei putea savura  că  eşti un mare om de stat.’’

Iată cum, un bădăran  ca cel de-al  treilea   … escu, care a  ajuns   mare om de stat - primul  om în statul român, cu ajutorul unor asemenea  îmbogăţiţi. Fără îndoială că realegerea lui Traian Băsescu  poartă girul  unor asemenea parveniţi  bădărani. Altfel, nu se explică logica  cu care politica portocaliilor  este îndreptată împotriva propriului popor.

Traian Băsescu plăteşte acum ,, mogulilor’’ săi,  realegerea în funcţia  de preşedinte. A lua de la cei mulţi şi a da celor puţini, iată politica lui de haiduc reconvertit  sau de  pirat îmbogăţit. Toată filozofia bădăranilor  se reduce la excrocherie şi abuz de încredere. Logica lor este aceea a  minciunii - sofistica, în  care  individul bogat ca şi cel  ajuns la putere  crede că  ,,este măsura  tuturor lucrurilor,  a celor ce sunt pentru că sunt şi a celor ce nu sunt, pentru că nu sunt.’’                              

  Pentru politicieni, a face  din  negru alb şi din alb negru sau din ţânţar armăsar ori din armăsar ţânţar ţine de această filozofie a omului-bădăran pentru care bunul simţ şi înţelepciunea  sunt imbecilităţi  pentru omul comun.       

Pictura-pamflet a pictorului Ştefan Potop cu Pinalty ţinând-o în braţe  pe Elena Udrea este  sugestivă. Expoziţia cu realizările  oraşului  pe care a iniţiat-o pictorul  nemţeam  ar fi  trebuit să se intituleze ,,Vernisaj cu bădărani.’’