Ca pe o turmă, de oi, la muls...

                       

              Românul   nevoiaş este de două ori umilit – odată, fiindcă e sărac şi munca lui pare o repetare monotonă şi zadarnică; în al doilea rând, fiindcă e strivit zi de zi de sfidarea  omului bogat   cu maşinile lui mult  prea luxoase şi libertăţi la care el nu-şi permite luxul, nici măcar  să viseze  şi politicianul veros.  Românul  nevoiaş   visează abia la asigurarea traiului zilnic. Toată filosofia lui de viaţă  e aceea al lui pseudo; de aceea lesne devine  o  masă  de manevră, o zestre electorală gata să voteze pe oricine  pentru doi peşti şi-o pungă de mălai.               

                                    

 Viaţa lui se aseamănă cu  al lui Sisif;  urcă zi de zi fără nici un sens stânca  pe vârful muntelui şi pe care o scapă iarăşi şi iarăşi când s-a apropiat de culme. Munca lui e reluată  de copii săi şi de copii copiilor săi, generaţie după generaţie; viaţa lui se roteşte în cercul vicios al sărăciei , al muncii fără sens şi asemenea  lui  Sisif, nu are  putinţa de a urca nici  măcar stânca până în vârf, nicidecum s-o treacă dincolo  pe culmea însorită a vieţii. În această ordine de idei, viaţa lui devine fără sens, se roteşte, zadarnic,. în acelaşi cerc fără ieşire.

                         Adesea omul nevoiaş se umileşte şi mai mult prin   eşuarea  în alcool şi drog, în timp cel bogatul  căruia orgoliul îi creşte proporţional cu averea, îşi permite  plăceri interzise şi libertăţi proscrise.

                         Să amintim oare aici  şi de aroganţa Occidentului bogat faţă de estul sărac?(parcă n-am îndrăzneala să scriu estul cu E mare, atât mă   simt de mic în  faţa opulenţei Occidentului).  Au simţit adesea  conducători  noştri,  pe propria lor piele,  aroganţa şi trufia Occidentului;  noi am perceput-o ca pe o atitudine normală a celor mari faţă de cei mici, a celor bogaţi faţă de cei săraci.  

                         Toate aceste atitudini ofensatoare care au ieşit la iveală de multe ori în relaţiile Vestului cu estul, în pofida atitudinii oficiale afişate ostentativ ca relaţii între egali,  nu se datorează atât  orgoliilor Occidentalilor, cât mai ales, lipsei de demnitate a celor ce trebuie să ne reprezinte  ţara cu demnitate.     

                         Ca şi vechea democraţie ateniană şi democraţia noastră este împărţită între o mână de bogaţi aroganţi  şi o mare de săraci umili. Ambele democraţii suferă de lipsa unei clase de mijloc, o clasă care să trăiască în  demnitate şi înţelepciune .  Ca să împace ,,cele două haite’’ ,  Solon, unul din cei şapte înţelepţi,   a aşezat în cetate  o Sophrosyne a echilibrului şi justei măsuri.

                         Când va veni oare un Solon şi la români, care să aşeze o înţelepciune a echilibrului şi justei măsuri? Nu, nu credem că avem nevoie de un Solon, ci mai degrabă  de o clasă de mijloc – acea ,,middlle class’’ cu care se  mândresc  englezii. O clasă de mijloc nu ar  avea suficienţi bani pe care  să-i cheltuiască pe plăceri interzise, ca cei bogaţi,  nici  să promoveze exhibiţiile şi libertăţile lor nebuneşti, dar ar avea suficienţi bani ca să nu ducă grija zilei de mâine ca cei săraci. O asemenea clasă ar  tinde să devină  o clasă  creativă,  o clasă morală cu  evidente  pasiuni    creatoare   a adevăratelor valori materiale, morale şi spirituale. O  asemenea  clasă  ar da  sens şi  valoare vieţii societăţii româneşti,  afectată nu atât de criză, cât mai ales de starea   anomică,   care domină în România.  Dar clasa politică nu are nevoie de o clasă de mijloc, de  oameni înţelepţi, demni şi bravi,  ci de oameni umili, pe care să-i  ducă la vot, ca pe nişte roboţi sau, mai bine zis, ca pe o turmă de oi, la muls.