Faceți căutări pe acest blog

marți, 14 iunie 2011

Cum a construit Eminescu o casă pentru artişti!




Moto: ,,Sunt prea mândru în sărăcia mea. I-am dispreţuit şi acest gest e prea mult pentru un suflet care nu s-a coborât  în mocirla vremurilor de azi.’’ M. Eminescu
        Era prea mândru în sărăcia lui. Om al dreptăţii, Eminescu nu accepta  nici pomana , nici  compromisul. Nu voia pomana nimănui.  Titu Maiorescu va organiza ample subscripţii publice pentru ajutorarea poetului,  inclusiv,  organizarea de conferinţe publice , cum a fost cea al lui Alecsandri la Ateneul din Bucureşti , fapt consemnat , după cum ne spune Perpessicius, în una din scrisorile trimise surorii sale Emilia Maiorescu-Humpel.                       

Şi  l-a ajutat cu bani pe Eminescu.
 Numai că nu a făcut-o dintr-o pornire generoasă (atâta vreme cât îşi nota cu scrupulozitatea unui Hagi Tudose în jurnalul lui  ,,Însemnări zilnice’’ banii cheltuiţi pentru poet, ,, pe spezele mele’’) este departe de a fi fost pură generozitate, cât mai cu seamă , credem noi , un sentiment al vinovăţiei pe  care, inconştient, îl  simţea  faţă de Poet.                      
Deşi  Perpessicius susţine că ,, multe vor fi prilejuite , nici unul însă atât de categoric,  ca în afecţiunea pe cea a purtat lui Eminescu’’ ( Perpessicius – Eminesciana, vol. 1, p. 13), avem  mari îndoieli asupra  purităţii  sentimentelor Olimpianului. E adevărat că  solicitudine  s-a manifestat la  Maiorescu faţă de  Eminescu,  dar abia  după îmbolnăvirea Poetului. 

Până la îmbolnăvire, ce-a făcut Olimpianul pentru Eminescu?  Un salariu decent pentru munca de salahor (în timp ce confraţii lui  de condei, Slavici şi Caragiale, se  furişau de la datoria gazetărească, el rămânea să facă toată munca de la gazetă de la  editorial la  articolul de fond, cronica externă , ştirile interne),  la Timpul. 
O femeia angajată pe spezele  Timpului,   care să-i spele hainele şi să-i facă de mâncare, să-l scutească astfel de micile şi inerentele necesităţi existenţiale  şi de toate mizeriile, la care era supus, trăind ca burlac,  singur în sărăcia lui nu ar fi fost o gaură în bugetul  conservatorilor. Dar de unde atâta mărinimie la aceşti lacomi şi perfizi.    
Asta ar fi trebuit să facă Maiorescu  pentru Eminescu.  Dar nu a făcut, iar Poetul,  din prea mare bun simţ,   nu a cerut.  Olimpianul sau nu vedea sau nu voia să vadă neputinţele omului Eminescu, care trăia ca un pustnic , fără  ajutorul  de bază  pentru orice  bărbat – femeia. 

Era nevoit, cel mai adesea,   să-şi rezerve o  mare parte din timp pentru necesităţile existenţiale. Poate, de aceea a  tânjit   atât de mult Eminescu după o femeie văzut   în Bălăuca,  pe o Atât de fragedă(abstinenţa la bărbat  induce sindromul –  toate femeile  sunt prinţese).                          
Abia după îmbolnăvirea Poetului s-a trezit  generozitatea lui Zeus.   Credem că  Titu Maiorescu, spre a-şi menaja conştiinţa vinovată faţă de Eminescu, care  intrat  alături de  Junimea conservatoare  în politică ar fi trebuit să-l ajute frăţeşte.  Dar nu.  El   i-a  stors şi ultima vlagă de spirit la Timpul şi  a  manifestat    generozitate  abia după îmbolnăvirea lui.
Toată structura lui psihocomportamentală  îl  arăta  a fi  un   duplicitar, un fariseu.  Maiorescu  era un  cabotin  pentru care a părea era mai important decât a fi.  Încă  de la începutul intrării sale pe scena culturală a vremii s-a dovedit a fi , ca toţi politicienii, un  teatralist . Nu întâmplător îşi regiza intrările la Banca României   din Iaşi,  pe când  îşi  ţinea, aici, celebrele lui  prelecţiuni populare, pozând în  savant şi filozof,  în faţa protipendadei ieşene şi mai ales a cuconetului.
Nu atât prelecţiunile în  sine erau pasiunea lui, cât efectul scontat  cînd îşi făcea intrarea în scenă. ,,Nu sosea decât cu două-trei minute înainte de ora fixată, povesteşte George Panu,  venind, căuta ca publicul să nu-l vadă, sau cât mai puţin să-l vadă; la scară sărea repede din trăsură – care în genere era cu coşul  ridicat, - se furişa  incognito prin coridoare lăturalnice pentru a nu fi văzut de public şi se introducea în camera ale cărei uşi dădeau în salon. La un momnet dat  - ora fix 2- un sevitor  deschidea brusc amândouă canaturile   uşei iar oratorul îşi făcea subit intrarea.(George Panu  -  Amintiri de la ,,Junimea’’  din Iaşi , Ed.  Minerva , Bucureşti , 1998, pp. 7-8). Este evident, că omul nu avea nimic cu pasiunea pentru  filozofie, cât mai ales cu pasiunea pentru   imagine spre  a-şi asigura, ca orice arivist, ascensiunea socială.  Că are totuşi nişte   merite  în literatură şi filozofie, asta nu-l scuteşte de vinovăţia fariseismului  pe care a manifestat-o în relaţia sa cu Eminescu şi nu numai.                     
 Nu aderăm, întru totul la teza conspiraţionistă, dar regăsim în toată atitudinea lui Zeus  faţă  de poet  un fariseism fatalist .                          Încercarea lui Titu Maiorescu de a face o ,,metafizică a geniului’’  nu-l disculpă de uitarea că şi geniul e om şi are  nevoie de un minim  de  nevoi şi nu poate fi exploatat ca un robot , cum l-au exploatat conservatorii la Timpul.

În articolul Ironie, Caragiale avea să-i  amintească  lui Zeus, de tristul adevăr - sărăcia materială al lui Eminescu, de foamea pe care a îndurat-o   şi  de care  nu i-a păsat. Este drept că Titu  Maiorescu l-a ajutat, dar Junimea politică conservatoare ar fi putut găsi o modalitate  de salarizare  onorabilă pentru Poet, cum au  găsit pentru  atâţia fripturişti din veacul lui Eminescu şi cum se găsesc şi azi  atâtea  sinecuri, pentru atâtea secături ale clientelei politice.
E strigător la cer că nu sunt bani pentru salarii  şi pensii, dar pentru otrepele  politice se găsesc. O, amară ţară! ,, De ce nu vii tu Ţepeş, Doamne?’’ ,,De foame, scria Caragiale,în Ironie,  nu pierea ce-i drept, dar  trebuia să-şi  măsure  bucăţica pentru ca să-i  ajungă şi pentru a doua zi; rupt şi zdrenţăros nu umbla; dar hainele şi le purta de două ori, întâi  pe faţă şi-apoi pe dos, pentru că iarna ele trebuie să ajute plapomii.’’ (Şerban Cioculescu  - Caragialiana, Ed. Eminescu, Bucureşti,1977,   p.159).  Nu de ajutor material, avea nevoie Eminescu, cum adesea scria Maiorescu în  voluminosul său  Jurnal ,,pe socoteala mea’’ , ci de o plată onestă pentru munca sa.

 Teoria  lui Maiorescu  e în sine  absurdă, anume  că opera de artă nu poate fi evaluată material spre a fi retribuită. Cel care avea să lupte şi să câştige drepturile de autor, va fi practicul Caragiale. Majoritatea junimiştilor vor fi răsplătiţi cu varii sinecuri, chiar  şi Eminescu trimis la  studii la Berlin, dar când a început munca de salahor  la Timpul,  toţi junimiştii conservatori  au uitat că mai trebuie şi răsplătit, măcar atât  cât să nu  ducă grija zilei de a doua zi, să nu se împrumute de la amici şi să fie mereu  în situaţia umilă de datornic. 
Dar  Zeus, acuzat pe drept de unele gazete, anume  că Eminescu  a fost lăsat în  mizerie,   îl vedea pe  Poet,  în ,,Eminescu şi  poezia lui’’   ca trăind ,, exclusiv  în lumea ideilor generale ce şi le impusese şi le avea pururi la îndemână’’, uita pesemne  că acest geniu,  ,,de o covârşitoare inteligenţă’’,  era  o fiinţă umană şi ca orice fiinţă umană avea şi el nevoi instinctuale minime ce trebuiau satisfăcute măcar la modul decent, dacă nu la nivelul pe care şi.l permitea el.
Această situaţie  mizerabilă, la care a fost supus Eminescu,  îmi aminteşte  de primul mare moralist al lumii, Socrate,  care conştient de ajutorul dat concetăţenilor săi atenieni, prin sârguinţa cu care i-a învăţat maieutica adevărului, ceruse  pentru prima şi ultima oară,  la proces, un onorariu  foarte  modest, în comparaţie cu a sofiştilor,  anume,  să ia masa în pritaneu.

Eminescu s-a dovedit   a fi pentru   români, ceea ce a fost Socrate pentru atenieni – ,,un tăun’’ care înţepa la muncă  ,,calul mare şi leneş al cetăţii’’.   Asemănarea cu  Socrate , nu este  întâmplătoare, căci cine la citit pe Eminescu , poate a-l socoti, alături  de Socrate, primul mare filozof şi primul  mare moralist al romînilor şi chiar  al lumii.     
Toată  munca sa de la Timpul se constituie într-un amplu proiect moralizator şi, prin asta, Eminescu poate fi numit, fără suspiciunea de a-i face o apologetică  nemeritată, ca primul mare  moralist român şi unul din  marii moralişti  ai lumii.                             
Dacă citim sau recitim dialogul lui Platon, parcă-l vedem aievea pe Eminescu descris asemenea  lui Socrate  de un Platon al românilor,  ca fiind  un acelaşi  moralist  ca şi Socrate ,,care niciodată nu s-a abătut  de la dreptate de teama morţii’’. Dacă e să  presupunem un asemnea Platon , îl vom  presupune pe Maiorescu, drept  un Platon al românilor (asemănarea e posibilă  măcar prin descrierea caracterului eminescian  care se aseamănă atât de izbitor cu cel al lui Socrate )  ,, Cine-şi dă seama de o asemenea  înţelege  îndată că nu-l puteai prinde pe Eminescu  cu interesele care ademenesc pe cei mai mulţi oameni. Luxul stării materiale , ambiţia, iubirea de glorie nu au fost în nici un grad obiectul preocupărilor sale.’’ ( Titu Maiorescu, Din critice, Ed. Tineretului, Bucureşti ,1967,   p. 273) .                                                  

Adevărat  grăieşte Zeus, dar un salariu onorabil, la Timpul,   l-ar fi scutit de umilinţa veşnicilor împrumuturi  şi de timpul pierdut cu chivernisirea banilor. De aceea, din acest punct de vedere discursul lui Maiorescu  îmi  apare  ca fariseic, un discurs specific  politicianului   şi  nu a filosofului şi criticului literar. Dacă Eminescu plutea, asemenea lui Socrate deasupra norilor ( despre faptul că  Socrate era cu capul în nori  o spune Aristofan în comedia  ,,Norii’’), stătea la îndemâna politicianului şi omului practic Maiorescu să-l scutească de mizeriile unei vieţi silnice.               
Faptul că i-a dejucat,  în  modul acela sadic,  ultima şansă i  de a-şi găsi un ajutor practic, prin căsătoria cu Veronica, (Eminescu avea nevoie, cum toţi avem nevoie de o femeie, ca ajutor), aici îi găsim lui Maiorescu marea eroare umană. Eminescu nu ar mai fi fost ce a fost, cum încearcă Maiorescu să-şi consoleze  conştiinţa încărcată şi să ne amăgească?!  Noi credem că ar fi realizat mult mai mult, dacă  criticul  nu-i dădea lovitura de graţie  în ziua de 28 iunie 1983, mărturisindu-i, în modul cel  mai josnic despre  aventura Veronicăi  cu cel mai bun prieten al Poetului  - Caragiale.  Pentru Eminescu aflat în stare depresivă a  fost pumnalul înfipt  mişeleşte  în inimă  de cel care ar fi  trebuit să-l menajeze.  În puritatea lui de poet,  Eminescu  nu a putut suporta ideea trădării celor mai apropiaţi de sufletul lui. El credea cu tot sufletul  în puritatea iubirii şi a prieteniei.  De acea, dincolo de viziunile conspiraţioniste ale unor exegeţi, îl găsesc ca principal vinovat pe acest infam Maiorescu.                                                              
Eminescu nu plutea  şi cu  trupul deasupra lumii, cum încearcă, în modul lui caracteristic,  neonest, a se dezvinovăţi Maiorescu . Existenţa umană  reclama un minim de subzistenţă, care i se cuvenea cu prisosinţă. Dar Maiorescu de la înălţimea Olimpianului nu voia  să vadă crudul adevăr.  În aceeaşi viziune asupra  ,,metafizicii geniului’’, din care transpare un absurd cinism,   el spune: ,,A vorbi  de mizeria materială a lui Eminescu  însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe  care cel dintâi a respins-o.[…] Să fi avut ca redactor la Timpul mai mult decât a avut, să fi avut mai puţin, pentru micile lui trebuinţe materiale tot atâta era. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna(Sic!) ’’ (ibid., pp. 272-273).                                            
Rămâi crucit şi profund mâhnit   de câtă  lipsă de inteligenţă emoţională  a putut să dea dovadă Zeus,  de cât cinism a dat  dovadă  în relaţia sa cu Poetul.   Eminescu era mereu datornic la amici,  îşi consemna cu scrupulozitate datoriile  pe care le avea de achitat faţă de prieteni,   se  îngrijea singur  de mutatul de la o gazdă la alta, trăind în chilii ,, sub nişte bolţi scunde afumate’’, de unde, adesea, iarna îl gonea frigul de-acasă şi mergea la cafenea să se încălzească. El visa, aşa cum consemnează Vlahuţă în ,,File rupte’’, la o casă pentru artişti.  ,,Toată ziua aceea am stat împreună şi am făcut planuri. Atunci am zidit noi o casă pentru  artişti , - un adevărat palat.[…] Seara, însă, la birt, a trebuit să ne facem socotelile, pentru că toată averea noastră  efectivă se încheia în trei lei, şi vroiam s-avem şi de-aici , mai ales un excedent …  pentru ţigări ’’( Augustin Z. N. Pop – Pe urmele lui Eminescu, Ed.Sport -Turism, Bucureşti , 1978,  p. 262).                                                                                    
 Visul lui Eminescu şi al lui  Vlahuţă de a construi o casă  pentru artişti  a rămas doar un vis. Casa pentru artişti, la care visase Eminescu să locuiască,   aşa cum visa Socrate să mănânce în pritaneu, s-a  dovedit a fi mormântului lui. ,,El  nu a fost când era, el e când nu e.’’ ( Muşat şi ursitoarele, în  Opere  alese II, pp. 484-488).  Mâine, 15 iunie 2011 se împlinesc 122 de ani de la moartea poetului  naţional.   (din volumul în pregătire ,,M. Eminescu , filosof’’ )                                                                                                          

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu