Adevăratul cadavru din debara

Pe Mircea Cărtărescu,  mărturisesc sincer, nu l-am iubit  până în seara zilei de 18 iunie 2011, cînd  întâmplător am urmărit  talk show-ul  Eugeniei Vodă  cu acest celebru poet  şi scriitor.  Nu l-am iubit   doar  pentru că  se situa  politic   în tabăra băsesciană, ci şi pentru că  am aflat din varii surse că  Mircea Cărtărescu  l-ar denigra pe Eminescu.  

Ba una dintre comentatoarele noii poezii, Catrinel Popa afirmă în Labirintul cu oglinzi că versul  ,,vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea, deasupra’’ din ,,Poema chiuvetei’’,  ar fi o ironie  la Luceafărul eminescian. Nu putem şti dacă Mircea Cărtărescu  a avut  intenţia de a ironiza Luceafărul lui Eminescu ,  pe care Catrinel o decodează  cu prea multă uşurătate feminină sau pentru a-l linguşi.           

Nu l-am iubit, dar am început să-l iubesc când   l-am auzit afirmând, încă din prima clipă  a talk show-lui,  că e fascinat de Eminescu. Ei bine, când un scriitor ca Mircea Cărtărescu,  care citea în liceu o sută patruzeci de cărţi  pe an, ajuns el   însuşi  un creator de cultură,  afirmă că este fascinat de  Eminescu mi-am dat seama de ce Eminescu  nu-i fascinează pe cei mai mulţi, ci doar pe unii ca Mircea Cărtărescu.

Ce înseamnă    fascinaţia? Fascinaţia e  magia care îl  determină pe cititor să fie cuprins de uimire și de admiraţie nemărginită, de o mare iubire spirituală pentru un anume autor . Fascinaţia îl   farmecă,  îl vrăjeşte,  îl  acaparează,   pune stăpânire pe  mintea, gândirea şi spiritul acestuia. Fascinaţia  eminesciană nu atinge  minţile  snobilor sau ale miticilor în delir cultural, ci doar ale acelora cu o bogată cultură filozofică ,  ale  acelora care dacă nu au citit ca Mircea Cărtărescu  o sută  patruzeci de cărţi  pe an,  au citit măcar cinzeci.                                                      

Pentru a  fi fascinat de  Eminescu nu trebuie doar să-i citeşti poeziile  ca pe o simplă literatură, ci  trebuie să-i înţelegi gândirea filosofică, cugetarea profundă, etica – ,,lupta dreaptă’’(una dintre condiţiile vieţii  fericite). Morala eminesciană  e condiţia etică sine qua non,  care aplicată în practica   socială  de unele  popoare s-a   dovedit a fi condiţia  fundamentală a fericirii sociale. Un asemenea model  moral este cel elveţian.   

Eminescu fascinează  prin aceea că  propune un model moral ca o condiţie fundamentală a fericirii sociale. Din  nefericire, pe puţini  români  îi fascinează modelul moral al lui Eminescu. Pe  cei mai mulţi ,,modelul moral eminescian’’ îi lasă rece.  Şi asta pentru că modelul lor moral nu este cel eminescian al ,,luptei drepte’’, ci modelul  marinarului  -  insul şmecher, duplicitar, fariseu, periculos pentru ţară şi popor  ajuns în înalta funcţie,  iubit de şmecheri şi lingăi,  genul de păcălitor ,  care ,,ne-o  trage’’ în modul cel mai  cinic  cu putinţă.                                                                                      

Dintr-odată  toată  antipatia mea pentru Mircea Cărtărescu  s-a topit. Mi-am zis: e treaba domniei sale  ce simpatii politice are. M-am dumirit  de ce are simpatie pentru portocalii  când   am aflat că d-l Liiceanu l-a invitat  să publice la Humanitas, atunci când  toate editurile ridicau din umeri  şi-i respingeau publicarea   sub  motivaţia  că  poezia nu se vinde. 

Ei, şi cum d-l  Liiceanu  este un inveterat pro-Băsescu, cum  a fost  şi pro-Iliescu şi  pro-Constantinescu  ( dar ce  pro  n-a fost filosoful de gardă la uşa puterii),   Mircea Cărtărescu  nu putea să facă notă discordantă , aşa că s-a supus  ideologiei de grup (a se citi spiritului de gaşcă) .

Ei bine!  Să nu fim răutăcioşi! Trebuie să recunoaştem că  pentru gloria literară  un compromis…, şi  nu  doar atât, ,,l-a obligat’’ la simpatie  pentru mariner.  Nu poţi  să  trădezi o prietenie veche de optsprezece ani, nu poţi să  te opui ,,politicii’’  prietenului  care ţi-a deschis o uşă , când toţi ceilalţi ţi-au  trântit-o  în nas.       

 Aşadar, fie că Mircea Cărtărescu este atras cu adevărat acest politician  periculos şi duplicitar , fie că o face din interes, e problema dumnealui.  Politicianul  român  de tipul marinarului   poate  corupe  şi pe Satana, darmite pe un scriitor care aşteaptă o recunoaştere ,,politică’’.     

Când  Mircea Cărtărescu afirma că Eminescu îl fascinează, trebuie să-i  dăm crezare că nu o face  din interes, ci chiar îl fascinează, fiindcă Eminescu fascinează pe adevăratul intelectual, pe  acela care s-a  aplecat cu adevărat asupra  scrierilor Poetului.  

Există  totuşi în cazul lui Mircea Cărtărescu o  mare dilemă. Cum poţi  să fii fascinat de Eminescu şi să aderi la politica demagogică a marinarului?  Eminescu, sunt sigur,  ar fi un adversar neînduplecat a  fariseului.  Nu putem cunoaşte ce resorturi mintale  intime îi promovează  această logică contradictorie! Dacă eşti fascinat de morala eminesciană nu poţi  decât să-l scuipi pe duplicitar, cum l-a scuipat Eminescu pe Olimpian.           

Totuşi,  în pofida multor critici,  Mircea Cărtărescu este un   monstrum eruditionis, un  adevărat intelectual. Dacă Mircea Cărtărescu citea în timpul liceului 140 de cărţi pe an, ei bine, Eminescu citea într-un an cât alţii în cinci.

Nici eu n-am fost multă  vreme fascinat de  Eminescu,   până  când l-am citit  şi până i-am pătruns gândirea profundă. Fascinaţia  a venit abia atunci când mi-am fundamentat o bogată cultură filozofică. Pe măsură ce l-am  citit , am început să fiu  tot mai fascinat de  profunzimea gândirii sale filosofice.                

 Prin urmare, cei care  afirmă , cum afirmau acei ,,mitici în delir cultural’’ , vorba lui Paul Zarifopol,  din nr 265 al  Dilemei  , anume că  ,,poezia lui ME, mă lasă rece…şi proza lui M.E. mă lasă rece…nu am nici o afinitate cu poezia lui M.E. ’’,  dovedesc un snobism vulgar şi o mare goliciune culturală. Poezia lui Eminescu  îi lasă rece pe cei care sunt  incapabili a o înţelege.  Doar pe adevăratul om de cultură,  Eminescu îl fascinează.  Pe semidoctul  ignar…îl  lasă rece. Fără fascinaţia lui Eminescu  orice om de cultură rămâne  rece, adică  mort,   adevăratul  cadavru din debara, cum e, de pildă, H-R. Patapievici.