Faceți căutări pe acest blog

joi, 16 iunie 2011

Sinucidere pe video chat



 
Era o zi de vară, una din acele zile fericite, de adevărat rai pe Terra, când n-ai fi vrut nici în ruptul capului să dai colţul. Să fi fost ora nouă sau zece dimineaţa, nu mai ştiu exact când am deschis calculatorul. Imediat ce s-a conectat la Net, ecranul mi-a fost invadat de un video chat. Pe ecran, un tânăr cu o privire, cum să spun mai exact să nu greşesc, o privire apocaliptică, o privire de dincolo de lume , privirea aceea, care trece prin tine şi se pierde undeva în gol. ,,Cred că e drogat’’, mi-am zis. Cum s-a petrecut fenomenul tehnic, nu pot să-mi explic. Fie întâmplător, fie intenţionat, m-a ales pe mine. ,,Melancolic băiatul!’’ zic, privindu-l siderat. ,,Se petrece ceva cu el. Poate e unul din acei emo, dar nu poartă simbolurile lor … A căzut în butoiul cu melancolie? Sau o iubire neîmpărtăşită…, poate a fost părăsit de prietena sa…, are el ceva pe suflet’’ mi-am zis. Intrigat, am început să înregistrez. Se putea vedea pe ecran, atât cât cuprindea camera video, mobilă de lux, ceva în genul Lion Kings, câteva tablouri scumpe, cred, de-ale lui Sabin Bălaşa, o oglindă decorativă, în care se reflecta biblioteca Space Berloni şi un televizor LCD, toate într-o asamblare decorativă ambiguă de oameni parveniţi. ,,Mă numesc Sorin’’, începu băiatul… Să fi avut în jur de 17-19 ani, un pic timid, un pic teribilist, privea spre camera web, cu ochii lui negri, mari şi umezi, în care licăreau sclipiri diamantine, gata parcă să se aprindă, să explodeze în mii de cuante. Ochi de nebun, ar fi zis cineva, mai cinic. ,,…Sorin X’’, îl aud în difuzor. Aş fi putut să mă numesc Sorin Y, că doar sunt mascul şi simbolul masculului este Y, nu X, sau XY. Dracu ştie de ce Creatorul l-a făcut pe bărbat jumătate femeie, adică XY şi pe femeie doar femeie, adică XX! Poate pentru că masculul, făcut după chipul şi asemănarea sa, este ambigen. În bărbat se află masculinul şi femininul la un loc. Sexual, bărbatul are un spermatozoid cu X şi altul cu Y. El conferă sexul progeniturii. Cum o fi ştiind hipofiza să fabrice spermatozoizii, exact jumi-juma? Dar, poate că eu sunt mai mult X, adică am o dominantă feminină, sunt mai efeminat. Nu am păr pe piept ca atavicii. Acesta poate fi un semn de feminitate, dar în rest sunt mascul… Ei, nu chiar un mascul feroce! Dar, totuşi, mascul. Mai bine mă năşteam fată. Poate eram o fiinţă fericită. Fetele nu-şi pun probleme existenţiale. Ele doar trăiesc pur şi simplu. Simt mini-orgasme pentru orice. Chiar şi pentru un ruj, un parfum, un pantof, o rochie, adică rahaturi , cum ar spune Bebe Nebunu. Dar nimic pentru filozofie sau măcar pentru o poezie filozofică de-a lui Eminescu. Pe mine nu mă încântă, deloc, asemenea nimicuri. Platon mulţumea zeilor că l-a născut maică-sa băiat şi nu fată. Dar cine ştie, ce e mai bine să fii în existenţa asta absurdă! Să fii băiat sau fată? Numai Zeul ştie, ar fi răspuns Socrate. Sau şi una şi alta. E o absurditate să devii transsexual, să te opui naturii. Dar unii o fac. Vor să ştie , cum e adică cu sexul opus. Mai ales masculii. Nu sunt fericiţi în pielea lor, cu sexul lor… Şi totuşi, există o tendinţă inconştientă spre unisex. Fetele vor să semene cu băieţii. Îi imită în toate, mai ales în vicii. Dacă fetele îi copiază pe masculi , în toate cele, cred că băiat e mai bine să te naşti. Sau poate androgin ar fi fost mai bine pentru om. Ca fiinţa primordială a lui Platon sau asexuat ca îngerii din cer, cum spunea Isus. Ce sunt eu? Combinarea nefericită a informaţiei unui spermatozoid cu cea din ovul, în procesul mitozei! Segregarea independentă a perechilor de gene pe tabla de şah al lui Mendel?! Două DVD-uri, care şi-au îmbinat softurile şi au format un Bio-computer. Aşa m-au conceput genele egoiste. Care nu vor altceva decât să deruleze programul, existenţa mea ca voinţă şi reprezentare. Sunt o maşină al cărui program se derulează până la sfârşitul vieţii. O fiinţă nouă sau mai bine zis un nou bio-ordinator cu jumătate de soft de la mamă şi jumătate de la tată. Sunt o maşină autonomă sau parţial autonomă, dar nu independentă. Mereu am depins de cineva. De mama , de tata , de şcoală, de pământ, de sistemul solar , de Galaxie, de Univers. Ca un terminal! Imediat ce mama m-a născut, am fost cuplat la Univers. Sunt, o maşină! La fel ca autoturismul: în loc de benzină, mâncare organică, filtrată, tratată biochimic, transformată în energie electrochimică, reziduurile eliminate prin sistemul digestiv, cum elimină maşina gazele prin toba de eşapament. De parcă maşină ar fi o copie a omului. Sau poate omul e o copie a maşinii. Suntem maşini computerizate, Bio-roboţi, care se zice, gândim. Dar oare gândim? Programul gândeşte în locul nostru. Că altfel, cum să-ţi explici vorbirea şi gândirea. Gândirea se învaţă, ca şi vorbirea, prin exerciţiu, prin ritual, prin meditaţie. Dar ce ne face să învăţăm vorbirea şi gândirea? Trebuie să fie ceva, acolo, în creierul nostru fundamental, cel cu care ne naştem. Un driver, un soft de învăţare. Cei mai mulţi nu învaţă gândirea, se lasă gândiţi. La fel ca Sisif, se rotesc, generaţie după generaţie, în acelaşi cerc vicios... Dovada ne-gândirii e probată de gemenii univitelini, care au comportamente şi gânduri identice sau aproape identice. Cei care gândesc ies din cerc, urcă stânca lui Sisif sus în vârf ; nu o lasă să se rostogolească din nou la poalele muntelui… Suntem suflete pasagere: parcă aşa spunea Platon, inspirat de orfism. Aproape, îi dai dreptate. Căci de unde ştim că ştim? Ne reamintim, zice Platon, din existenţele anterioare. Vacs albina! Eu cred că cineva ne-a dotat cu un soft pentru cunoaştere. Sau pentru recunoaştere. Dracu ştie, cum reuşim să cunoaştem această realitate! Chiar, de unde ştim că ştim?!... Cuanticii zic că sufletul e un program rulat de un computer, pe care îl numim creier, care ne face să gândim Dar ce se întâmplă cu el după moarte? Suntem doar momente temporale dintr-o eternitate atemporală şi fără graniţe spaţiale?!... ’’ Avea o voce răguşită , aproape cavernoasă de fumător înrăit. ,,Am deschis video chat-ul… continuă el, să vezi un experiment de iubire, cum n-ai mai văzut … Vreau să scriu un poem! Un ultim poem. Asta e marea mea ultimă iubire. Când cineva vrea să scrie un ultim poem, e un eveniment, nu? De luat aminte! ,,Acum ştiu sigur că m-a ales pe mine . Dar de ce? Ce urmăreşte acest tânăr?’’ ,,Nu eu te-am ales , tu m-ai ales pe mine. Sau soarta! Am tras la sorţi. Şi sorţii au vrut ca tu să fii alesul... Eu am vrut să fiu un fel de şef al generaţiei mele. Ca Eliade! Dar n-am chemare pentru studiu. E o muncă titanică. Savantul muncea zilnic, încă de tânăr, de la şapte dimineaţa până la şapte seară. Am încercat şi eu, dar îmi este imposibil. Trebuie să ai chemare, pasiune, patimă pentru a descoperi adevărurile esenţiale. Apoi, am descoperit meditaţia budistă. Nu studiul e totul, ci meditaţia. Mă mir că Eliade nu a învăţat meditaţia. Că doar a devenit indian şi a cunoscut iubirea mistică pentru indianca Maitreyi. Era cel mai îndreptăţit să înveţe a medita. Eu n-am fost în India, dar am învăţat să meditez, adică să visez şi să cuget; să cuget şi să visez. Nici Eminescu nu a fost în India, dar, a învăţat meditaţia budistă. Adică a învăţat să viseze şi să cugete. A visa şi a cugeta înseamnă a vedea adevărul. El, nu doar a cunoscut adevărul, ci, la fel ca budiştii, l-a văzut. În meditaţia sa, s-a inspirat direct din sanscrită. Asta e gândirea adevărată – visare şi cugetare, cugetare şi visare. A vedea adevărul înseamnă a depăşi iluzia cunoaşterii, aceea de a crede că ştii, când de fapt, nu ştii. Nu întâmplător, Socrate spunea: ştiu , că nu ştiu nimic! Nu oricui îi este dat să vadă adevărul. Doar aleşilor. Eu sunt unul dintre aleşi! Gândirea e înainte de cunoaştere, observaţie şi meditaţie. Şi Aristotel recunoaşte că văzul este cel mai important simţ pentru cunoaşterea adevărului. Eu nu cunosc adevărul, eu îl văd. Numai marii mistici şi marii creatori au văzut adevărul. Ca budiştii! Sau ca Sf. Anton! Când Sf. Anton a fost întrebat de filosofi, ce cărţi l-au inspirat, el a arătat spre cer şi spre pământ. Nu vreau să fiu un adunător de coji, cum îi numea Eminescu, pe cei cu nasul în carte, brăcuitorii, care fac cărţi din cărţi. Vreau să văd adevărul, ca o iluminare…, să creez! Vocea lui a groasă, îmbătrânită parcă, nu de adolescent, mă intriga. ,,Eu gândesc rataţilor! Aşa le-am spus colegilor. Dar ei mă luau peste picior, mă ironizau, râdeau de mine. Ignarii au o vocaţie din a face din orice băşcălie. Râdeau de mine, cum râdea caracuda de Eminescu. Cum rădeau ignoranţii de Socrate, numindu-l în batjocură bufonul atenian. Meditez, sufăr, mă detaşez, caut calea, iluminarea. Sunt , deci, un înţelept. Cei din generaţia mea, nu gândesc. Doar trăiesc pur şi simplu. N-aş putea trăi ca ei. Ca să gândeşti ceva trebuie să iubeşti ceva. Numai aşa vezi adevărul…şi să creezi. Uite, de pildă, să creez un poem. Un ultim poem. Ca un ultim adevăr. Ca o mare şi ultimă iubire! Beton, nu-i aşa! Cine poate scrie un ultim poem? Unul ajuns la capătul vieţii. Ca Socrate. Şi el a compus un ultim poem, aşteptând să vină corabia de la Delos. Cu cât înaintăm în vârstă cu atât ne agăţăm mai tare de viaţa asta împuţită. Mâncăm, bem , facem sex , ne transformăm în butoaie de osânză şi mocirlă. Ca porcii! Nu mai simţim, nu mai gândim, doar grohăim… În roata vieţii, trei stări îl coboară în subuman, cea a porcului, ignoranţa, cea a cocoşului , dorinţa nestăpânită şi cea a şarpelui, agresivitatea. Îmbinarea celor trei stări, conferă fiinţei umane, instinctualitatea animalică. Dacă n-aş gândi nu mi-aş fi pus problema morţii. Aş trăi, cum trăiesc cei mai mulţi. Ca animalele! Nu au conştiinţa morţii. Sau poate se cred nemuritori… Sunt singurul, care îmi pun problema morţii. Sau al doilea. Primul a fost Socrate. Înţeleptul îi îndemna la proces, pe atenieni, să nu se teamă de moarte. De ce vă temeţi , dacă nu ştiţi nimic despre moarte? îi întreba Socrate. Şi ei l-au condamnat la moarte, să afle el mai întâi, ce este moartea şi să le spună şi lor. Dar Socrate nu s-a întors din moarte ca Er, să le spună ce şi cum e dincolo. Cei mai mulţi oameni se tem de moarte. Eu nu mă tem! M-am pregătit pentru momentul întâlnirii cu cea mai urâtă dintre pământene - Doamna cu coasa. Moartea e teama de necunoscut? Atunci să-l cunoaştem! Ca să nu ne mai fie frică. Căci, de ce te temi mai mult, de aia nu scapi. Trebuie să treci prin moarte ca să te eliberezi de această angoasă. În celebrarea misterelor de la Eleusis, grecii asta făceau. Misterele relevau tainele morţii şi eliberau pe iniţiaţi de această anxietate. Era o experienţă holotropică revelatoare, o transcendere prin moarte, o renaştere. Sunt câteva tehnici simple, ca de pildă cea a respiraţiei. Ritualurile de trecere aveau tocmai acest scop: să-i elibereze pe oameni de frica de moarte. Şi oamenii se întorceau înnoiţi. Aşa se naşte omul nou. Nu, cum se iluzionau comuniştii că vor făuri omul nou. Dar, modernitatea a abandonat ritualul. Tinerii, ca mine, trăiesc haotic, într-o dezordine amoroasă absurdă. Într-o goană nebună după banii, după plăceri, bani, performanţe sexuale aberante, alcooluri şi droguri. Cei mai mulţi vor să se îmbogăţească cu orice preţ. Şi la urmă tot săraci pleacă dincolo. Către sfârşit dau toţi banii afurisiţi, adunaţi cu trudă, pe medicamente. Ca să mai supravieţuiască încă un timp, într-o existenţă fără sens. Cui prodest? Au uitat cel mai important lucru în viaţă: sentimentul comuniunii cu Universul, cu Creatorul. Existenţa umană e tot mai sofisticată şi mai iraţională. Trăim un hedonism apocaliptic. Ştii la ce duce hedonismul? La suicid. Nu sunt întâmplătoare sinuciderile în masă. Anxioşii găsesc mereu calea de-ai ieşi din lumea asta. Dar ei o fac din teamă. Nu te uita, aşa uimit, la mine, nu sunt anxios. Nu sufăr de nevroză. Aşa au crezut şi psihiatrii clasici despre marii mistici Budha , Isus, Ramakrishna, că ar fi suferit de schizofrenie. S-a dovedit, mai pe urmă, că psihiatrii şi filosofii materialişti sufereau de iluzia cunoaşterii. Ce vreau eu să fac e doar un joc. Un joc la limita vieţii. Un feed back spiritual. Să scriu poemul vieţii mele. Ultimul poem! Hei, ce zici, bătrâne? Te-ar interesa un asemenea joc? Trebuie să treci prin experienţa morţii ca să înţelegi viaţa! Altfel, ai trecut, prin viaţă , ca gâsca prin apă. Nu, nu vrei! Eşti prea bătrân. Te îndopi cu medicamente, nu-i aşa? De tensiune, de prostată, de diabet, de sculătoare … sau sculă tare, cu viagra . Ca să mai vieţuieşti un timp, în modul tău absurd… Ţi-ai făcut bilanţul vieţii? Ce-a rămas în urma ta? Nimic! … Pustiul şi urâciunea … ’’ ,,Uite, cine mă învaţă pe mine! Un puţoi?!’’ mă enervez, iritat de adevărurile cu care mă şfichiuia. Doamne, îmi zic, s-a întors roata vieţii! S-au schimbat polii pământului!…’’ ,,Fără etichetări, bătrâne! Mai bine ia aminte! ’’ ,,Cum Dumnezeu percepe gândurile mele! E parapsiholog Nu am microfon , nu am cameră web. Atunci,îmi citeşte gândurile! Dar cum? Cu nebunii nu-i de glumit . Aud voci , citesc gândurile altora … ’’ ,,Nu sunt nebun. Ţi-am mai spus. Şi dacă, nu ţi-am spus , vorba lui Garcea ţi-o repet. Sunt perfect lucid. Nu mai comenta! Ascultă! Viaţa asta mă plictiseşte. Mor de plictis. Nu găsesc nimic sublim în ea, nimic sacru. Nici un ideal, care să-mi motiveze dragostea de viaţă. Vreau să cunosc experienţa morţii! Să aflu ce e dincolo sau măcar să aflu în momentul trecerii. Medicii aceia din Cartea de la San Michele n-au reuşit s-o afle. Totuşi, unii oameni s-au întors din moarte. Dar, poţi să fii sigur pe ceea ce spun pacienţii dr. Raymond Moody? Şi medicul Mihai Şelaru a prezentat un experiment similar. EAC-ul cum e numit mai nou, adică experienţa în afara corpului. O doctoriţă, care a fost operată şi s-a întors din moarte clinică. Ea povesteşte o scenă de decorporalizare, similară cu a celor descrise de Moody, îşi vede trupul întins pe masa de operaţie şi medicii aplecaţi deasupra trupului, apoi, în momentul morţii clinice, doctoriţa cade printr-un tunel, întunecos. De luat aminte! Parcă ar descrie trecerea printr-o gaură neagră, apoi deodată vede lumina binefăcătoare şi întâlneşte Fiinţa de lumină, care îi spune să se întoarcă fiindcă timpul ei pe pământ nu s-a epuizat. În relatările pacienţilor lui Moody, tunelul este descris ca fiind pâlnie, peşteră, jgheab, cilindru, vale, canal, tunel cu cercuri concentrice, toate te duc cu gândul la o black hole, de unde nici o particulă de materie nu scapă. Dacă vreodată, în viitor, vreun cosmonaut se va încumeta să treacă printr-o gaură neagră , numai în starea de spirit va putea trece. Drumul spre rai trece totdeauna prin iad. Întunericul, lumina şi sufletul plutind eternitate în starea de beatitudine fără graniţe spaţio-temporale, şi curgerea unei lumini eterne. … Moartea nu-i sfârşitul absolut, ci e aventura conştiinţei pe tărâmul de dincolo, căci aceasta, numită de toate religiile, suflet, este capabilă să opereze independentă de corp şi creier. Experienţa decorporalizării, vederea de sus a corpului, chiar şi de către cei orbi, călătoriile extatice ale şamanilor dovedesc independenţa sufletului. Necunoscând probabil fenomenul decorporalizării şi nici studiile întreprinse de confraţii americani, dr. Mihai Şelaru, psihiatru, a catalogat povestea doctoriţei drept o psihoză şi a încadrat-o ca fenomen psihotic, în cartea sa Drama discordanţei psihice, deşi ea este similară experienţelor descrise de dr. Moody, în Life after Life. Povestea lui Şelaru, intitulată ,,Tunelul’’, apare ca o vertiginoasă cădere, o tranziţie a sufletului printr-o gaură neagră şi ieşirea la o lumină continuă. Este aceasta a patra dimensiune cum ne sugerează Ioan Petru Culianu, influenţat de ideile lui Hinton, Crookes , Zölner, Dodgson, alias Lewis Carroll. Hinton , cu mult înaintea lui Einstein, vorbeşte despre a patra dimensiune, el chiar concepe, un cub, un protomodel al cubului lui Rubick. Dar, intrarea în a patra dimensiuni spaţială, înseamnă intrarea în a n-a dimensiune, adică intrarea în hiperspaţiu. Teoretic, fizicienii au găsit că a n-a dimensiune, adică hiperspaţiul, este spaţiul presupus a avea unsprezece dimensiuni. Dar, dacă există fiinţe în a patra dimensiune, noi am putea fi consideraţi aparenţe , aşa cum noi considerăm umbra noastră bidimensională. Poate că Platon , avea dreptate, noi suntem doar umbre ale Ideii. Oare, nu lumea de dincolo e lumea reală şi noi suntem doar copii palide ale lumii Ideilor?’’ E o fantasmagorie, nu pot să cred aşa ceva, suntem fiinţe din carne şi oase…’’ Mă rog, tu crezi că lumea asta e mai reală decât cealaltă. A patra dimensiune, repet, pe care o consider deja zona hiperspaţiului, te face invizibil de observaţiile celor care trăiesc în universul celor trei dimensiuni, cu posibilitatea de a levita şi a fi instantaneu în două locuri în acelaşi timp şi de a vedea totul de jur împrejur , inclusiv pe sine. Cum crezi că ar putea umbra să ne vadă pe noi? Noi o percepem,dar ea ne-ar putea percepe? Tot astfel se petrec lucrurile şi cu fiinţele din a patra dimensiune, ei ne văd , noi nu. Ca să-i vedem trebuie să intrăm şi noi în a patra dimensiune , dar asta nu e posibil decât în situaţia ELM, adică a experienţei la limita morţii. Doar ei şi marii mistici pot vedea, ce e dincolo , în a patra dimensiune. În a patra dimensiune spaţiul şi timpul se întrepătrund: nu mai există sus-jos, stânga-dreapta, nu mai există trecut şi viitor, ci un continuum spaţiu-temporal. Hinton, spune că pentru a pătrunde în a patra dimensiune , trebuie să ne dezvăţăm de a percepe lumea numai prin cele trei dimensiuni. Or, asta nu se află decât prin experienţă proprie. În Aleph, Jorge Louis, Borges a învăţat-o. El a găsit punctul de unde se putea privi lumea din a patra dimensiune ’’ ,,N-am citit Aleph, doar pe dr. Moody şi Tunelul psihiatrului Şelaru, dar mare lucru nu am înţeles. Le-am privit de pe poziţia gândirii materialiste Va trebui neapărat să-l citesc pe Ioan Petru Culianu!’’ ,,Călătorii în lumea de dincolo, îl aud, dacă te interesează… Scenariul s-a repetat la toţi cei care au cunoscut experienţa morţii, căderea într-un tunel întunecos, lumina şi Fiinţa de lumină, decorporalizarea, vederea de sus a propriului corp şi a spaţiului înconjurător. Există o singură situaţie, când fără tehnici sau droguri care ne induc SMC-ul, starea modificată a conştiinţei, putem accesa a patra dimensiune. Acesta este visul. În vis ne putem vedea pe noi înşine , putem levita, putem fi în două locuri în acelaşi timp. Într-un anume sens, visul, în anumite condiţii ne poate transporta în hiperspaţiu, de aceea poate fi premonitoriu pentru spaţiul tridimensional. Prin analogie visul poate fi o stare modificată a conştiinţei. În situaţia că decorporalizarea este un fenomen real, atunci conştiinţa este o entitate independentă de creier, imaterială sau având un suport material subtil, ca a fiinţelor de lumină. Doctrinele materialist-ateiste, care văd conştiinţa ca un epifenomen al creierului sunt superfluu. Berkeley spune că nu există substanţă fără spirit, eu însă susţin că nu există spirit fără un suport material, chiar a unei substanţe subtile cum este lumina sau Fiinţele de Lumină. Nu am motive să cred că cei care au trăit experienţa morţii au vorbit bazaconii iar medicii, psihologii, savanţii care au cercetat fenomenul ar bate câmpii. Ele mi-au fost întărite de analogia cu corpul bardo din cartea tibetană a morţilor, care, este imaterial şi are capacitatea de a se deplasa instantaneu în spaţiu-timp şi trece prin materie. Acestea viziuni sunt confirmate de fizicienii cuantici care au descoperit o particulă ce poate străbate materia, cum este bosonul Higgs, particula lui Dumnezeu. Este particula, care ar putea străbate o gaură neagră. Toate acestea spunea Einstein ne oferă mărturii despre subtilitatea lui Dumnezeu. Or, a intra în a patra dimensiune, nu se poate cu actuala materie, e necesară o materie subtilă ca cea a sufletului, o materie compusă din particule. Mă întreb dacă sufletele celor morţi nu străbat galaxia până în centrul galactic, unde se află gaura neagră, care reciclează materia ce îmbătrâneşte, se adună şi trec dincolo, în cealaltă lume. Căci, gaura din centrul galactic, cred că e un fel de moara, unde materia degenerată a acestei lumi este întoarsă pe dos şi naşte universul copil. Iar sufletele trec să-şi caute în cealaltă lume, reîncarnarea? Plotin a spus că în noi există modelul gândirii divine şi că prin acest model Dumnezeu este în noi. Altfel, cum am cunoaşte realitatea, fără acest model. După ,moartea trupului , sufletul ( softul este recuperat) se reîntoarce la Tatăl. Ouspenski vorbeşte despre aşa numita conştiinţă cosmică pe care o dobândesc misticii Gaura neagră, ca o tranziţie din spaţiul tridimensional în cel cvadridimensional , e o ipoteză de luat în seamă de astrofizicienii, de fizicienii cuantici de psihologi şi parapsihologi. Căci, la ce altceva ar servi o gaură neagră? Fenomenul decorporalizării este întâlnit în multe religii. Moartea, pare a fi procesul invers naşterii, existenţa este un drum întors. Experienţele, descrise de cei aflaţi în moarte clinică, par să aibă un scenariu comun. Există oare în fiecare din noi acelaşi arhetip al morţii? Dar, cei întorşi din moarte cu greu expun în cuvinte, ce-au văzut acolo. La fel budiştii, care ating nirvana, nu pot exprima iluminarea. Filosofia zen spune că adevărul nu poate fi exprimat în cuvinte. Adevărul nu se află din cuvinte , ci în experienţa proprie . Limbajul uman este inadecvat descrierii adevărului şi sacrului. Trebuie să trăiesc singur experienţa adevărului! Cei care au trăit experienţa morţii, la fel ca budiştii , trăiesc pasionant clipa, fără a se gândi la trecut şi fără a avea îngrijorări pentru viitor. Şi ce-i mai ciudat, pentru cei reîntorşi din moarte este că învaţă să iubească: se orientează mai mult spre împlinirea spirituală şi mai puţin se preocupă de acumulări materiale. Ca şi marii mistici , ei nu mai cred într-o anume biserică, ci doar în divinitate. Ca şi la mistici se amplifică iubirea de aproape şi dorinţa de bine. La fel ca misticilor, le creşte capacitatea vizionară şi se amplifică percepţiile paranormale. Cei care merg pe calea spirituală , chiar dacă nu au trecut prin revelaţiile morţii, simt această chemare, poate şi pentru că fondul lor psihic pozitiv îi predispune la bine. Am hotărât să văd personal ce este dincolo de hotarul vieţii. Adevărul ultim nu poate fi cunoscut decât prin experienţa proprie. Să ajung pe celălalt tărâm, dincolo de poarta spaţiului şi timpului, în infinitul existenţei. Să văd dacă există o altă lume şi ce-i acolo?! Aştept învierea de apoi! Atunci am să-ţi povestesc cum e pe celălalt tărâm. Am intrat deja în dansul morţii; danza de la muerte , spun spaniolii. Îmi place sintagma danza de la muerte. Ca şi cum ar suna în limba română, dansul muierii. De ce oare moartea este imaginată ca fiind doamna cu coasa? De ce femeia este asociată, în multe culturi, cu moartea?! Doamna cu coasa. Fiindcă în ea este poarta lumii. Vulva ei se aseamănă izbitor cu matricea cosmică, adică cu gaura neagră, unde se reciclează materia. Şi acolo, toate sufletele merg, se întorc prin poarta lumii în hiperspaţiu. M-am prins, deja, în hora morţii. Nu pot să mai dau înapoi. Plec să aflu dacă moartea înseamnă veşnicia existenţei sufletului. Decât să trăiesc şi să nu ştiu pentru ce trăiesc, mai bine, kaput. Ce-i existenţa? Un joc absurd al unei particule inventate de Creator, care este şi nu este: masă şi câmp, crepuscul şi undă, fiinţarea şi non-fiinţarea, existenţa şi nimicul, vidul şi forma, adică zero, nimicul, căci existenţa ca manifestare fenomenologică este iluzorie. Eminescu, care a cercetat bine şi a pătruns în doctrinele budiste a găsit în poemul Glossă formula genială cu care exprimă, trecerea, schimbarea , iluzia realităţii: Vremea trece, vremea vine / Toate-s vechi şi nouă toate. Vidul este identificat de fizicienii cuantici cu câmpul cuantic, generator al iluziei formelor. Zero este legat nemijlocit de cele trei legi ale termodinamicii. Zero este relaţia ultimă dintre imposibil şi posibil, ci, este aşa cum vedea Aristotel existenţa - act şi potenţialitate - o formă( o informaţie)care face ca lucrul să fie ceea ce este şi o materie care este suportul formei (informaţiei). Zero este starea de repaus a materiei – sămânţa materiei. Zero nu este şi nu poate fi negarea existentului, cum susţinea Gottlob Frege, speculând paralelismul dintre existenţă şi număr, pentru că nu există un zero absolut în univers. Zero este vidul şi forma virtuală. În Upanişade se spune că Brahman este suflu , bucuria şi golul. De bună seamă, se spune în Upanişade , bucuria este golul şi golul este bucuria. Nu există nici o contradicţie. Zero poate fi considerat materia în care informaţie şi energie sunt conservate, în care efectul entropiei , conform cele de-a doua legi, s-a echilibrat cu mediul înconjurător într-un sistem, dar cu toate acestea nici un lucru nu părăseşte jocul, nu devine un zero absolut, conform celei de-a treia legi a termodinamicii. Zero poate fi o gaură neagră sau materia în stadiu de sămânţă. Dar, zero poate f i umbra văzută de noi în sistemul bidimnesional, cum, l-a fel suntem noi, pentru fiinţele din sistemul cvadridimensional, nişte umbre. Irealul nu are fiinţă, iar realul nu încetează niciodată să fie, spune Bhagavad-Gita. Existenţa este o continuă proiecţie a lumii virtuale în real şi a realului în virtual. Ceea ce pentru lumea asta e non-existenţă , pentru cealaltă poate fi adevărata existenţă. Nu-mi rămâne decât s-o vizitez. To be or not be? Asta-i întrebarea! Existenţa şi non-existenţa îs una. Şi-atunci, ori aici, ori dincolo, tot aia e! Ba, aş putea spune că dincolo e adevărata fericire. Toate religiile sau aproape toate o afirmă , iar grecii vorbeau de Insula celestă a Preafericiţilor. Un paradis celest cu muzică angelică, o frumuseţe transcendentală cu magnifice culori şi calmul divin al sufletului - Nirvana. ,,Băiatul acesta, îmi zic, suferă de nevroză, e nebun de-a binelea…’’ ,,Nu, nu sufăr de nevroză, cum îţi închipui bătrâne, zise el, citindu-mi din nou, gândurile. Nu simt ostilitatea acestei lumi, cum simt depresivii. Şi nici teroarea morţii pe care o simt psihoticii, ca pe o teribila frică. Moartea e un fenomen natural , parcă aşa zicea Marin Preda, numai omul îl face înspăimântător. Aşa am hotărât Nu te uita, aşa siderat, la monitor! Nu e nimic tragic. E doar un joc. Un joc magic sau o mică sminteală. O criză existenţială. Ia-o cum vrei! Nu-i decât un experiment pe care l-am pornit. Nimeni şi nimic nu-l mai poate opri. Sau poate-i o fatalitate! Cine ştie? Poate programul meu de viaţă are o sincopă şi inconştientul mi-a indus acest moment fatalist. De ce-i spunem fatalist? Ca şi cum am spune tragic. Eu nu simt nimic tragic. Doar o ironică detaşare. Şi chiar o bucurie, în acest moment. Dar, de ce muribunzii se întorc în trecut, când ei trec dincolo şi într-o fracţiune de secundă mintea derulează secvenţele vieţii trecute? Ai trăit vreodată experienţa morţii?... ’’ Nu, n-o trăisem. Nu ştiam de… ,,Fiindcă nu te poţi orienta în viitor. Cum să te orientezi într-un spaţiu timp necunoscut?’’ Ar trebui să-ţi imaginezi moartea. Ca să te obişnuieşti cu ideea morţii. Că de-acum eşti la vârsta când te apropii de ultima uşă. Ţi-ai putea imagina propria-ţi moarte? Imaginează-ţi-o! Vizualizează cortegiul urmând trupul tău! Intră un pic în suprarealism! Priveşte-te! Spune ce simţi când te vezi în coşciug? Imaginează-ţi naşterea şi moartea, landoul şi coşciugul! E cutremurător, nu-i aşa?!.. Isus a spus că trebuie să mori, apoi, să te naşti din nou. Să te naşti din nou, trebuie măcar să-ţi vizualizezi moartea! Asta poţi s-o faci şi tu bătrâne! Sau ţi-e teamă şi de cuvântul moarte. Ţi-e frică de moarte? Ţi-e teamă să mă vezi pe mine, un condamnat la moarte? Te temi că te voi trage după mine? Oricum tot la ea ajungi. Roata vieţii nu se opreşte pentru tine. Tot moartea triumfă până la urmă. Pentru toţi este deopotrivă, fie rege , fie cerşetor. Sau te gândeşti s-o fentezi? Ori s-o legi, cum a făcut Hercule! Simt, la tine, o teribila frică de moarte. Cum să ţi-o mai şi imaginezi? Linişteşte-te! Sfârşitul vieţii poate fi începutul ei. Nu naşterea e cel mai important eveniment al existenţei, ci renaşterea. Moartea poate fi, chiar uşa, care se deschide spre adevărata existenţă. Experienţa de vârf, peak experience, aşa o numeşte Maslow. E momentul când profanul se întâlneşte cu sacrul. În acel moment, muribundul trăieşte sentimentul real al întâlnirii cu divinul. Suntem totul şi nimic, vedem lumea că există şi totuşi nu există. E o continuă schimbare, masă şi câmp, vid şi formă. Într-un anume sens, se poate spune că eşti particula lui Dumnezeu, bosonul Higgs. Dar, există această particulă sau e doar o fantomă? În intimitatea fizică a materiei, particulele nu pot exista decât în perechi, dar, bosonul Higgs ar putea fi chiar ,,androginul’’, unitatea contrariilor, unde perechea nu mai există decât ca tendinţă. Dacă ateii şi materialiştii ar fi trecut prin experienţa morţii, nu ar mai fi scris filosofii marxiste absurde, nici teorii darwiniste idioate. Singurul savant, care nu a trăit experienţa morţii, dar, a avut viziunea sentimentului comuniunii cu Universul, a fost Adler. Scriitorul englez, Aldous Huxley a trăit experienţa şi a văzut lumea de dincolo. După ultima uşă, minunata lume nouă. Este paradisul ceresc o utopie? Acolo nu există nici spaţiu, cu cele trei dimensiuni, nici timp, ci, doar conştiinţa legăturii absolute cu infinitatea şi eternitatea Universului. Pentru a o vedea, Ogie, căpcăunul, cum era poreclit scriitorul , s-a folosit de mescalină şi LSD. Eu vreau să trec graniţa vieţii fără droguri, doar… un scurt fum din ciuperca asta uscată. În decursul vieţii, nu ai întâlnit un moment, când, în faţa ta, scria drum înfundat? Nu cred! Sunt sigur că, pe parcursul vieţii, ai avut un moment când n-ai mai vrut să trăieşti. Toţi oamenii trec printr-o asemenea cumpănă. Se vede că ai depăşit momentul de vreme ce trăieşti… Sunt sigur că ţi-ai pus în mod serios problema non-existenţei: când nu mai găseşti motive să trăieşti, când nu-ţi mai doreşti nimic, când te simţi inutil , fără vlagă, plictisit şi irascibil, când vezi în faţă doar neantul sau când devii cadavrul viu. Oare nu te-au încercat gânduri de moarte?!...’’ ,,Mă încercaseră , fireşte, dar, le-am abandonat. Viaţa, îmi ziceam, merită a fi trăită şi pentru reversul ei.’’ ,,Ei vezi? Am avut dreptate. Unii sau sinucis pentru te miri ce. Proful meu de mate, din clasele V- VIII, era îndrăgostit de o colegă. Făcuse o obsesie pentru ea, cum fac bărbaţii, care cred că aceea e unica, că nu mai există o alta pe Terra. Fără tine nu pot trăi, nu pot trăi defel, îşi clama dragostea, Beethoven. Marele muzician a supravieţuit. Proful meu de mate n-a suportat să fie respins de cea mai iubită dintre pământene. A luat o doză de verde de Paris. Uitasem ceva în bancă… L-am găsit în clasă, căzut jos, cu spume la gură. A fost ultima lui oră. Ce-ar fi să numesc poemul, Ultima oră?! Ţi-e teamă de ultima oră? Îţi este frică de întâlnirea cu cea mai iubită fiinţă? Te temi de judecata ei? Închipuie-ţi că asta e ultima ta zi, ultima ta oră , ultima ta clipă din viaţă. Ce-ai face? Ai fuma o ultimă ţigară? Ai mânca ceva bucate alese? Ai bea ceva? Sau ai scrie, ca mine, un ultim poem? ,,Chiar ce-aş face?! Nu mi-am pus problema.’’ ,,Pentru mine, poate-i un blestem. Un blestem îndreptat împotriva tatei, pe care trebuie să-l plătesc. Mereu, copii plătesc păcatele părinţilor, mereu, plătesc ei pentru netrebniciile lor. Poate e împlinirea karmei! Nu ne putem rupe de informaţia inconştientului colectiv, ,,reîncarnarea’’ unui suflet anterior ar putea fi interconexiunea psihomentală cu informaţia unuia, care a trăit într-un alt spaţiu-timp. Reîncarnarea, nu înseamnă transmigraţia sufletului, ci conexiunea, după moarte cu fluxul neîntrerupt al continuumului spaţiu-temporal. În procesul formării reţelelor neuronale fundamentale, unele informaţii ancestrale pot fi reactivate în sufletul unuia sau altuia. Acestea sunt dovedite de cercetările psihologiei transpersonale în regresiile obţinute prin tehnici de respiraţie sau LSD. Lanţul karmic este cheia cifrului nuvelei Sărmanului Dionis. Eminescu explică la sfârşitul nuvelei , printr-un citat din Téophile Gautier, dar, puţini i-au luat în seamă viziunea. Ar fi trebuit să fie familiarizaţi, la fel ca Eminescu, cu filosofia budistă, dar câţi au pătruns în înţelesul viziunilor acestei religii, viziuni, care, în mod paradoxal, sunt confirmate de teoriile cuantice . În budism, filosofia şi religia sunt identice. Mă întreb, dacă migraţia sufletelor, propovăduită de budism, de orfism, de Platon şi alte religii, nu e o viziune de luat în seamă? De ce, atunci, fraţii, care provin din aceeaşi informaţie genetică (spermatozoidul şi ovulul aceloraşi genitori) sunt atât de diferiţi? Oare nu este şi un suflet (o infoenergie reîncarnată)? Dacă nu ar interveni o karma, ar trebui să fim aproape nişte clone. De ce, fraţi fiind, unii rămân neînzestraţi cu spirit, iar alţii capătă o aură spirituală, pe care, ceilalţi în timpul existenţei lor nu o vor avea niciodată? Este ceva care vine din Univers, an anume ce sufletesc, care îl face o fiinţă deosebită de ceilalţi? Mă întreb fiindcă n-am reuşit să găsesc un răspuns raţional la această problemă şi în cele din urmă a trebuit să admit metempsihoza. Este, la fel de posibil, ca gena vreunui strămoş sinucigaş să fi fost activată în inconştientul meu. Poate e o întâmplare nefastă, a unui străbun, ce mi-a fost transmisă ereditar, peste generaţii. A căzut măgăreaţa pe mine, s-o repet. E implantată în codul genetic şi nu mă pot opune a ceea ce este programat. A sosit momentul să plec. Ce pot să fac, dacă aşa mi-a fost programat destinul? Pot eu să-l schimb? Pot eu să ies din închisoarea minţii mele? Pot să schimb ce-i programat în inconştient?Cine poate schimba destinul? ,,Nu mi-am pus problema…’’ ,,Da , cei mai mulţi nu-şi fac probleme. Ei doar trăiesc pur şi simplu. Ca tine. Ar putea fi determinismul speciei, autoreglarea la nivelul speciei umane. Se nasc prea mulţi oameni. Nu ne mai încape Pământul. S-au înmulţit fagutiştii şi lebedele, cum spune, în argoul lui, amicul meu Bebe Nebunu. Apropo, de ce Dumnezeu nu ne pedepseşte şi acum cu pericole de moarte colectivă, cum a făcut cu cele două cetăţi Sodoma şi Gomora, pentru că acolo se înmulţiseră homosexualii şi lesbienele? Şi de ce l-a iertat pe Lot şi pe fiicele acestuia pentru un păcat mai mare decât păcatul sodomiei? Păcatul incestului. Ştii de ce?’’ ,,Nu, fireşte, nu ştiam!’’ ,,Fiindcă ierta păcatele celor care se înmulţeau, dar, nu putea să ierte pe cei care se împreunau împotriva naturii. Nu spusese Creatorul: creşteţi şi vă înmulţiţi?! Nu putea să-i ierte pe cei care nu se înmulţeau, pe cei care îşi vărsau sămânţa în deşert, căci pe-atunci erau prea puţini oameni. Şi-atunci a lovit Sodoma şi Gomora cu foc şi pucioasă. Efectele par a fi explozii atomice. Altfel, de ce, cei doi îngeri, trimişi la Lot i-ar fi dat sfaturi, care corespund, în zilele noastre, măsurilor de protecţie antiatomică - anume să nu se uite înapoi, adică, spre emisiunea de lumină, să meargă la munte, nu la şes , unde efectele emisiunii de lumină, ale undei de şoc şi a radiaţiei penetrante se amplifică. Să nu vă duceţi la Câmpie, îi precizează lui Lot, cei doi îngeri. Nu ţi se par bizare aceste sfaturi pentru acele timpuri? Nevasta lui Lot s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut într-un stâlp de sare. Ei, nu chiar, în stei de sare îi transformă emisiunea de lumină, dar emisiunea de lumină e mortală . Lot a ajuns la munte şi, cele două fiice, tinere, în care începuseră să colcăie hormonii, l-au îmbătat şi s-au împreunat cu tatăl lor, amândouă rămânând însărcinate. Concepuţi, la beţie şi în păcatul incestului , îţi poţi închipui ce tare au implantat în genele urmaşilor! Nu-i de mirare că lumea e pe jumătate nebună. Se pare că, în vremea din urmă, dimpotrivă, Cel de sus, chiar îi îndeamnă pe oameni la păcatul sodomiei. O fi constatat că suntem prea mulţi şi că înmulţirea lumii e gata să atingă pragul critic. Aşa că, orice stopare e bună. Inconştientul colectiv lucrează. Mulţi se sinucid. Poate că Domnul sau inconştientul colectiv m-a ales pe mine. Poate eu sunt alesul. Pentru echilibrul speciei e prea puţin. Specia cere mai multe suflete. Ne naştem, totuşi, prea mulţi! Cu toate că numărul accidentelor auto şi aeriene au crescut, cu toate că vin cataclisme, tsunami, încălzirea globală, războaie, revoluţii, terorism şi alte pericole de moarte colectivă care ne pândesc, noi continuăm să creştem în progresie geometrică. Suntem deja 7 miliarde. Şi Pământul poate ţine maxim 40 de miliarde . Specia umană trebuie să-şi păstreze anumite limite, dacă vrea ca leagănul să nu-i fie mormânt. Şi, mai ales, trebuie să renască. Malthus a prevăzut consecinţele înmulţirii necontrolate. Ar trebuit să ne grăbim să colonizăm Luna şi planeta Marte. Grecii au făcut, din colonizare, un succes în antichitate. E nevoie de un control mai sever al naşterilor. Românii adevăraţi au emigrat. Pe meleagurile mioritice se înmulţeşte, tot mai mult, pegra…’’ A început să tuşească. N-am reuşit să înţeleg, care pegră se înmulţeşte prea mult. ,, …o să ne copleşească, o să ne domine! Nu ştiu ce-i de făcut!... Ce ştiu, în aceste moment, este că vreau să scriu un poem! Un ultim poem. Am să-l numesc…, oare, ce-ar fi să-i zic: Moartea mea este învierea mea. Se aşeză precipitat pe scaun, în faţa laptop-ului, gata să scrie . ,,…Sau, mai bine îl numesc, Punctul omega! Prea filosofic! Ori Cântecul lebedei?! Nu! E prea livresc. Mai bine-i spun, simplu, Ultimul poem. Prea banal… Sau Farmec şi venin?! Ah, e prea romantic-eminescian. S-ar spune că l-am compilat pe Eminescu. Ştii care a fost ultima poezie al lui Eminescu? Kamadeva. La moartea lui, Eminescu s-a unit cu zeul indian, s-a prins în dansul lui Shiva. Mare înţelepciune a revărsat poetul peste plaiurile mioritice. Dar, o hahaleră l-a numit cadavrul din debara. Atunci, noi românii, ce mai suntem, dacă Eminescu e cadavrul din debara? Nişte patibulari!... patibulari!…, patibulari!… ,, Sorin X… sau Y a rămas tăcut, parcă în transă,cu aceeaşi privire ce se pierdea undeva în gol. Cu fruntea lui înaltă, sprijinită în podul palmei, ca într-o rugă mută. Îi vedeam doar buzele, murmurând ceva fără sunet.’’ ,,Sau, mai bine, zise el, aproape strigând - love-and-hate! Că tot ne-am barbarizat limba. Da, asta vreau, o combinaţie de dragoste şi ură. Ca o explozie nucleară, cu unda de şoc devastatoare, cu lumina ei orbitoare, cu radiaţia penetrantă ucigătoare. O undă de şoc îmi trebuie acum! Asta… îmi poate da inspiraţie. Da, am găsit! Muzica hard. O muzică, care să-mi pătrundă în inconştient, să mă ducă în abisul de-acolo, să-mi extragă toată forţa instinctual-creativă şi poemul să explodeze ca o bombă nucleară. Sau ca un vulcan. O cometă devastatoare. Ca fenomenul Tungus. Asta e creaţia! Răvăşitoare! Devastatoare! Novatoare! Spontană! Un adevărat creative writing. Da , un creative writing, un experiment literar la limita vieţii. Să intru în starea extaz şi să simt iluminarea ca un adevăr orbitor. Să văd spiritul ca o explozie solară. Ar fi fost bună o muză. Dar eu nu am o muză, cum aveau anticii. De ce musai muza trebuie să fie o feminină? Nu ştiu ce inspiraţie au găsit vechii elini în femeie. Eu nu găsesc nici o emoţie creativă. Bănuiesc că pe vremea aceea grecii erau mai emotivi în faţa femeilor. De aceea, erau atraşi mai mult de bărbaţii. Cu excepţia lui Socrate, care tânjea după femei. Din acest motiv, i-a respins ironic avansurile frumosului Alcibiade. Bărbaţii erau buni doar pentru common sense-ul grecesc. Nu şi pentru înţelept. Încă n-am o muză. Dar, voi avea. Da! Ha! ha! ha! Una bună de tot…, totală, la femme fatale, cum spun francezii. Ha!... ha!... ha!..., una beton. Pe Melpomene, cea care cântă şi plânge... Stai, să-mi aprind mai întâi o Amanita muscaria! Ciuperca asta a fost folosită de şamani, pentru călătoriile extatice ale conştiinţei. Conţine psilocibină şi psilocină, doza ar putea fi mortală!... Îmi aminteşte de Valentina Pavlovna , care l-a hrănit pe soţul ei cu ciuperci. Mi-ar fi plăcut o nevasta ca Valentina să-mi ofere, pe tavă, carnea zeilor, ciuperca magică, care să mă facă să călătoresc prin Univers, ca şamanii odinioară. Amanita muscaria e cunoscută şi la noi sub denumirea de muscariţă sau pălăria şarpelui şi e folosită în modul cel mai prozaic: fiartă în lapte, soluţia era utilizată, odinioară, să omoare roiurile de muşte. Ce prostie! Acum o fumăm…, da, e un bun adjuvant pentru a declanşa furia oarbă. Am nevoie de o explozie de adrenalină, o furie, care să scoată din mine creaţia, să mă dezintegrez în ea, să devin eu însumi ultimul poem…aş preferat sucul de soma pe care au folosit-o brahmanii care au descris vedele, dar planta asta s-a pierdut de mult.’’ A tăcut o vreme, cu fruntea sprijinită în palme. ,,Să pun o melodie, una, care să mă inspire. Da, cred că muzica psihedelică e sugestivă. Te duce în abis. Sau te înalţă la cer. Asta vreau! Două trăiri extreme, concomitent. Din Groapa Mariane în vârful Himalaia. O trăire de agonie şi extaz. Numai muzica psihedelică mi-o poate induce… Mişcarea psihedelică a apărut odată cu revoluţia sexuală. Cu mişcarea hippy – flower-power, cu emanciparea femeii şi pornografia. Emanciparea femeii?!... Adică ce-a făcut femeia emancipată? A copiat bărbatul. De altfel, pe măsură ce, omul dezvoltă o spiritualitate culturală tot mai elevată, în aceeaşi măsură, el se coboară într-o instinctualitate aberantă. Este un paradox al existenţei umane: cu cât individul are condiţii mai bune de viaţă, cu atât trăieşte mai instinctual şi mai pervers plăcerile vieţii. Şi femeia se lasă prinsă în capcană , mereu sedusă de instinctualitatea masculinului, deşi, ar trebui să fie invers fiindcă ele sunt marea ispită pentru bărbat. Dar, dacă nu e vizitată de bărbat, femeia e vizitată de demon. Refularea instinctualităţii erotice, la femei, este mai periculoasă decât la bărbaţi. Femeia deţine câteva calităţi, la care raţionalul masculin nu are sau, cu greu, are acces. Intuiţia, viziunea mistică a existenţei, spontaneitatea şi pragmatismul sunt elementele fundamentale ale creativităţii. Nu întâmplător, Simon Magul a făcut din gândirea feminină, prima gândire divină. Ce poate însemna gândirea feminină? Ei bine, o lebădă! ,,O lebădă?!...’’ ,,Da , îţi vine să râzi nu-i aşa? Deşi nu te văd, te vizualizez cu mintea, văd că rânjeşti, aşa cum rânjesc ignoranţii. Aşa rânjea sardonic, caracuda ignară de la Junimea. Era atât de limitată spiritual, încât indivizii aceştia ignoranţi credeau că cea ai înaltă formă de spirit e zeflemeaua şi bancul. Aşa te percep şi pe tine, ca pe unul care spune bancuri. Hai, să nu fiu rău, nu bancuri pornografice. Cred că n-ai trecut de Platon şi ornitorincul intră într-un bar sau Mic tratat de filosdoctică, bestseller-ul celor doi americani, care au găsit o modalitate umoristică de a populariza filozofia prin intermediul bancurilor. Nu cred că te-ai ridicat, mai sus, la Kant şi ornitorincul lui Umberto Eco.’’ ,,Da, e adevărat, nu citisem din filozofie decât bestseller-ul lui Cathcart & Klein. Dar de unde ştie Sorin X toate astea? Înseamnă că s-a informat, mă cunoaşte…’’ ,,Da, prima gândire divină poate fi o lebădă, căci o lebăda e simbolizată în şamanism, ca fiind simbolul iubirii, inspiraţiei şi intuiţiei. La ce te conduc îmbinarea celor trei categorii? Ai ghicit: la creativitate. Nu întâmplător, Eva a fost prima din pomul cunoaşterii binelui şi răului şi apoi, l-a îndemnat şi pe Adam. Înţelegi bătrâne? Sau te gândeşti le vreun banc. Da, uite îţi dau un motiv să faci un banc bun. Îţi poţi închipui că sexul femeii se aseamănă cu o lebădă? Clitorisul are forma simbolului literei greceşti, lambda λ, care, stilizat, seamănă cu o lebădă. Îţi poţi imagina? Fiecare femeie poartă între picioare o lebădă. Nu întâmplător, Bebe Nebunu, culegător de folclor argotic, le spune fetelor (ne) bune, lebede. Ei bine, unele au o gâscă, iar după menopauză, la bătrâneţe, o găină pleoştită. Sexul femeii este o întoarcere pe dos a sexului masculin. De aia arată aşa, ca o lebădă. N-ai văzut niciodată un clitoris, n-ai avut curiozitatea să te uiţi la sexul femeii tale? Nu ai stimulat-o şi dumneata măcar cu degetul , dacă nu cu limba, când ai fost tânăr? Cum dracu v-au tâmpit aşa comuniştii? Numai muncă şi muncă. Propaganda comunistă va refulat sexualitatea. Aţi făcut sex pe ascuns, numai pe întuneric. Să nu vă vedeţi organele ruşinoase. Să nu vă inhibaţi de ruşine. Doamne, ce delicii erotice aţi pierdut… Dragostea este, într-un anume sens, platonică, este contemplarea formelor, restul e doar un scurt spasm. Ştii că şi tantrismul promovează aceeaşi formă de erotism? Contemplarea reciprocă. Ei, acum , tinerii învaţă, mai întâi, totul despre sex şi-apoi celelalte probleme de şcoală , educaţie, filozofie. Ei nu mai au vreme de jocul subtil al contemplaţiei, trec direct la actul sexual. ,,Să-ţi spun una bună, zic eu în gând. Pe timpul lui Ceauşescu, oamenii se iubeau mai mult. Eram toţi egali. Femeile nu erau polarizate de cei bogaţi,ca acum. Pe-atunci, când toţi eram egali în sărăcie, cele mai multe căutau dragostea, nu banii. Acum, în goana nebună după aur şi traiul la dolce vita, sunt mai puţin dispuse, la o aventură romantică. Mirajul mini-orgasmului unei oje, a unui parfum sau a câtorva haine de firmă fac mai mult decât magia erotică. Aşa că, îmi pare rău pentru tine tinere, dar, te-ai născut cam târziu pentru o dragoste adevărată.’’ ,,Aici ai lovit în plin, bătrâne! Da, ai găsit călcâiul lui Ahile. O dragoste adevărată presupune o egalitate socială a celor doi. Prinţul din povestea Cenuşăresei e doar un vis al fetelor sărace… Mai există încă excepţii, dar acestea rămân doar excepţii. Sufletele pereche sunt egale. Te întrebi ce legătură este între prima gândire divină şi sex? Ah, e prea mult de vorbit şi eu am alte treburi acum. Dar, gândirea creativă e sublimarea energiei erotice. Aşa spunea Freud. Şi cred că are dreptate. A fost prim-specialist în probleme de psihologie sexuală. Ai înţeles, bătrâne, cum e cu filosofia?’’ ,,Îmi golise mintea sau mi-o umpluse cu prea multe de nu mai puteam să gândesc coerent şi logic. Nu mă gândeam la bancuri. Nu mă gândeam la nimic sau, mai bine zis, mă gândeam la vorbele lui de filosof imberb, pe care abia le înţelegeam cu pospaiul meu de cultură filosofică. Îl aud continuând ca un profet, care vorbeşte în pustiu.’’ ,,Ce Dumnezeu au femeile astea? Nu pot să fie ele însele? Vor neapărat să fie ca… masculii, să se identifice cu ei. Cred că de la scriitoarea franceză, George Sand, li se trage. Ea a fost prima femeie, care s-a îmbrăcat în pantaloni, a fumat pipă ca masculii, a avut nenumăraţi amanţi şi a luat pseudonim masculin. A vrut să fie şi a fost o masculină. De-atunci femeile vor să-i imite pe bărbaţi în toate, mai ales în vicii, să fie la fel de imbecile sau poate mai ceva decât masculii. Şi unii bărbaţi, cu dominantă feminină, vor să-şi lungească penisul, crezând că un penis mare le atrage pe femei. Ce idioţi. Cojones, ar spune Bebe, asta le atrage. Masculul dominant este acela cu testiculele mari, nu cu penisul mare. N-au văzut imbecilii că toţi masculii dominanţi de la toate speciile de animale au testiculele mari. Nişte efeminaţi, care vor să fie şi ei bărbaţi. Dar nu despre bărbaţi vreau să-şi vorbesc. Am făcut doar o paranteză . Cea mai mare calitate a femininului este supunerea. Aşa spune taoismul. O femeie supusă este o femeie care iubeşte. Iubirea este dominanta femininului, femeia a fost predestinată iubirii, iar iubirea face o fiinţă supusă. Puterea ei stă în iubire, în supunere. Ea, însă, vrea puterea masculului, vrea să domine prin sex, dar sfârşeşte în a fi spusă sexual de bărbat, tocmai fiindcă sexul este natura lui. Deşi, aparent este învingătoare, în realitate ea este mereu cea învinsă. Femeia modernă se pliază dorinţelor homosexuale şi bisexuale ale bărbatului, oferindu-i cele trei orificii ale trupului, în care acesta îşi depune, icrele , vorba lui Bebe Nebunu. Asta îl face şi mai puternic. Supusă sexual , femeia se metamorfozează ea însăşi în păpuşa gonflabilă. Pentru bărbat, sexul femeii şi nu femeia este marea ispită. Pentru femeie, marea ispită este legătura, relaţia. Deplasarea relaţiei spre dominanta sexuală în detrimentul iubirii este împotriva naturii. Sexul face din femeie o fiinţă vulnerabilă, umilită şi dispreţuită de bărbat, o sclavă a poftelor sale, o jucărie erotică. Pe femeie nu sexul, ci adevărata iubire o poate salva. Am căutat şi mai caut încă femeia-lebădă – graţioasă, iubitoare , inspiratoare, intuitivă. Poate am s-o găsesc în călătoria de dincolo… Adler a intuit bine! Sexul frumos suferă de complexul de inferioritate. Le lipseşte acel ceva, care-l au bărbaţii. Şi vor şi ele. Ha… ha!.. ha!... Emanciparea femeii a însemnat demitizarea iubirii – reducerea sentimentului la sex. Vor să fie raţionale ca masculii. Nu realizează că iubirea e superioară raţiunii! Sau poate vor să fie una cu bărbaţii! Ca oamenii să revină la fiinţa aceea primordială de care vorbea Platon - androginul! Dracu ştie, care va fi următorul pas al evoluţiei omului, Teilhard de Chardin nu ne-a spus.’’ ,,Chiar cum va evolua omul?’’ mă întreb sugestionat de gândirea imberbului filosof. ,,Spre unisex, spre fiinţa androgină sau asexuată. Odată cu decodarea genomului uman şi descoperirea celulelor stem, omul va ajunge curând la nemurire. Îţi aminteşti mitul biblic? Dumnezeu, înfricoşat de faptul că omul mâncând din pomul cunoaşterii va întinde mâna să mănânce şi din pomul vieţii să trăiască veşnic, a pus nişte heruvimi cu săbii învăpăiate să-l alunge din rai. Dar, uite că omul a ajuns la pomul vieţii şi Dumnezeu nu-l mai poate opri. Odată decodificat programul genetic, omului i se deschid porţile vieţii veşnice şi, totodată, perspectiva zeificării fiinţei umane. Şi-atunci femeia va trebui să dispară. Misiunea ei fundamentală, aceea de a naşte va lua sfârşit. Căci, ce nevoie va mai fi de femeie, când omul va afla mecanismele vieţii veşnice? Sf. Augustin spune că trăind veşnic, omul va fi pe deplin fericit. Şi oare nu-i mai fericit bărbatul, în absenţa femeii?’’ ,,Atât de tânăr şi atât de misogin! Trebuie să fi avut o experienţă nefastă cu vreo fată, o femeie sau cu propria lui mamă.’’ ,, Atunci, spune-mi tu spre ce formă va evolua omul? Nu crezi că spre Supraom? Or, supraomul nu se poate naşte din femeie. Nu, nu acela al lui Nietzsche, dar oricum ceva pe aproape. Închipuie-ţi omul eliberat de dorinţa sexuală. Ce fericire să scapi de chinuitoarea dorinţă sexuală, care-l face pe bărbat să se joace toată viaţa cu ciucurelul, după expresia amicului Bebe Nebunu. Mă întreb şi eu cum se întreba Marin Preda, în Viaţa ca o pradă, citându-l pe Swift, la ce bun e omul? Să alerge, nebun, după femei desfrânate, să se fandosească toată ziua în preajma lor, precum cocoşul prin ogradă, ca să-şi ostoiască impulsurile sexuale, pierzând timp, energie şi suflu creativ. Să fie mereu contra naturii, să-şi construiască o lume a lui, paralelă cu cea a Creatorului, o lume artificială, de care depinde tot mai mult şi pe care o crede a fi mai bună decât cea naturală, dar, în fundamentul ei , mai vulnerabilă. Ce este împotriva naturii se întoarce împotriva omului. Să poţi accesa ideile pure ale spiritului,fără să apelezi la jucăria erotică pentru a te elibera de dorinţe … Petrini, eroul filosof din Cel mai iubit dintre pământeni, se ridica la sublim, abia după ce se elibera de coşmarurile erotice cu vreo ţărancă decăzută ori vreo mahalagioaică beţivă. Marin Preda a văzut bine cum e prins bărbatul în capcana erotică , în capcana femeii… ’’ ,,Nu ştiam ce să-i spun. Citisem şi eu filozofie, dar nu căutasem răspunsuri la aceste probleme.’’ ,,Pomul cunoaşterii binelui şi răului conţine, în sine, aşa cum spune avertismentul din mitul biblic: moartea. Pomul vieţii conţine, în sine, nemurirea. Omul a ajuns în faza cea mai critică a existenţei sale, în cea mai mare dilemă existenţială, în a alege : Moartea sau Nemurirea. Eu am ales moartea. Căci moartea este nemurirea. Sau îţi închipui , dacă moare trupul, moare şi sufletul! Nimic nu se pierde , nimic nu se câştigă , totul se transformă. O particulă se dezintegrează şi generează o altă formă de energie. Geţii credeau în nemurirea sufletului, după ei aspiraţia fiecăruia era că trebuie să se elibereze de trup să ducă, alături de Zamolxe , o viaţă de zeu. Nu-i de mirare că aveau viziuni asupra celeilalte lumi. Şi dacii fumau etnobotanice Ce ar putea fi sufletul? O formă de infoenergie, adică informaţia individului pe un suport energetic. Aşadar, sufletul trăieşte veşnic, asta înseamnă că voi trăi etern, în a patra dimensiune sau în hiperspaţiu, cine ştie! Nu scapă lumea de mine, chiar dacă voi pleca dincolo. Lui Hobbes i-au trebuit 91 de ani să caute o gaură pe unde să părăsească lumea asta, mie doar optsprezece. Sunt un filosof precoce…’’ ,,Prea precoce! Să mori de tânăr … e aberant, e împotriva naturii.’’ ,,Dar ce mai face omul modern în armonie cu natura? A construit o lume artificială, paralelă cu cea naturală, o lume care o distruge pe cea naturală. Dispar tot mai multe specii, omul creează altele - plante şi animale transgenice, dar toată creaţia sa este vulnerabilă, specia transgenică nu se perpetuează ca cea naturală. Dar, încet-încet va fi creată o lume hibridă, din care omenirea nu-i va mai reveni. Oare îţi închipui că oamenii nu vor vrea să aibă anumite performanţe transgenice?! Ce ştiu, ştiu! Nu mai există iubire. Nu mai există sentimentul sacru. Femeia şi-a abandonat misiunea sa nobilă; aceea de a face din iubire un altar sacru, devotamentul suprem faţă de bărbat, ca cel al Alcestei care s-a oferit ca jertfă, ca soţul ei să rămână nemuritor. Mă voi duce dincolo să-mi caut perechea mea de suflet - mireasa fantomă. Femeia s-a lăsat iarăşi păcălită de mascul, care a atras-o capcana sexuală , devenind nu ceea ce ar face din femeie iubirea o vestală sacră, on sfântă prin iubire, ci ceea ce face din ea sexul – o bacantă. Revoluţia sexuală a adus şi revelaţiile morţii. Închipuiţi eroticul ca un substitut al morţii, sau moartea ca substitut al eroticului. Imaginează-ţii pe Eros şi Tanathos ca fraţi gemeni. Mişcarea psihedelică a adus în atenţie dorinţa de supremă libertate, de eliberare a sufletului din închisoarea trupului. Să-l caut pe Stanislav Grof, Călătoria ultimă? E prea mistic…, prea foloseşte drogul şi tehnici ale respiraţiei, care te duc direct în starea cataleptică. Mai bine o iau gradat, să trec mai întâi prin starea de posesiune şi extaz şi mai apoi…,catalepsia. Ce-ai zici de muzica psihedelică, un rock progresiv la început , care să-mi inducă posesia , să-mi pătrundă până în adâncuri şi să-mi excite facultăţile poetice? Nu poţi atinge iluminarea dacă nu ai trezit facultăţile poetice. Şi când spun facultăţile poetice se subînţeleg şi cele filosofice. Căci poezia şi filosofia deşi aparent îs contrarii în spirit sunt una: cugetare şi visare Ca iubirea şi raţiunea, unificate. …să caut în raft! Da, uite, King Crimson uite aici albumul, In the Court of the Crimson King. Underground, nu! Trebuie să ascult piesa până nu mor. Face parte din nemuritoare… Ascultă! Regele nebun. Sau poate Epitaph ! Da. E colosal, ultimul poem, am să-l numesc Epitaf. Trebuie să compun epitaful vieţii mele. Nu vreau preoţi la înmormântarea mea. Doar muzica celor de la Crimson King! Chiar aşa am să-i spun poemului: Un epitaf pentru Sorin X… Ca un apus de soare. Ca un sfârşit de lume. The end! Simt deja chemarea morţii. E o atracţie fatală. Ca atunci când te arunci cu paraşuta de la înălţime: nu-ţi mai vine s-o deschizi. Sau, mai bine, ascult Yes. Vocea lui Jon Anderson şi geniul de la claviaturi, Rick Wakeman, cu albumul Going for the One din 1977. Ce-ar fi să-i spun poemului, Mergând spre unicul?! Toţi mergem spre unicul … aşezământ de pe pământ. Vado more! Nu-s paranormal, dar văd adânc în viitor. Am să-mi intitulez poemul, Văd adânc în viitor! Sau nu! Mai bine să încerc Genesis! Da, The Lamb Lies Down on Broadway. Se potriveşte mai bine cu starea mea. Călătoria unui tânăr în parareal. Să călătoresc în parareal, dar sunt prins în cuşcă. Adică , sunt prins în existenţă. Am să-i spun poemului, Prins în cuşcă. Dar oare moartea nu e o călătorie în parareal? Aş fi preferat Pink Floyd pentru versurile lor filozofice din albumul, Wish You Were Here, dar Genesis răspunde , mai adecvat, aspiraţiilor mele. Experimentul meu metafizic-literar trebuie să fie o reuşită. Şi va fi o reuşită. Am zis! Dar pentru asta am nevoie să-mi induc transa! Îmi trebuie o excitaţie puternică. O emoţie violentă! Un fisting! Da, un fisting! Nu, genul cioc de raţă! Durere şi plăcere suportabilă. Ca un romantism desuet. Vreau şocul morţii: fisting cu ştreangul de gât! Strâns, în chiar momentul orgasmului. Să-mi iasă ochii din cap! Să-mi ajungă sufletul la gură! Şi deodată să văd… Ah, da, iluminarea! O angoasă paroxistică. Fulminantă! Sadomasochism la limita vieţii. Doamne, e fantastic. Asta da creativitate: să înşeli moartea în ultimul moment. E ca o nouă naştere. La fel ca fătul care se luptă să treacă prin tunelul timpului, să tranziteze blak hole, să treacă de la starea de imponderabilitate, anaerobă, la ponderabilitate, aerobă . M-apucă ameţeala de la Amita asta, mai bine o arunc …, mă face pasiv. E mai mult sedativă decât excitantă. Trebuie să ating extazul! Fără ritualuri. Brusc!Şocant! Deodată! Am nevoie de ceva mai puternic, fir-ar să fie! Nu-mi vine inspiraţia. Ia să văd Van Der Graaf Generator, ce efect are? E colosală muzica lor. Am aici albumul Pawn Hearts, din 1971. Simt, deja un vertij în creier. S-o mai ascult odată! Ultima dată!… Parcă mă văd killer. Cum e să fii, de pildă, propriul tău killer? Să-ţi iei viaţa şi să asişti la propria ta înmormântare! S-o văd pe mama cum plânge, pe tata nebărbierit… Voi cere, pe ultimul drum, să-mi pună muzica lor. Chiar aşa am să-i spun poemului acesta afurisit: Sorin, un killer pentru sine. Ce zici? Sună bine?! Nu, sună aiurea! Nu-mi place! Nu, nu pot să-i ascult până la capăt, prea sunt morbizi-scabroşi.’’ ,,E şocat rău băiatul acesta. Chiar vrea să scrie un poem sau vrea să se sinucidă? Ori vrea să scrie poemul şi-apoi să… Doamne fereşte! ,,Mai bine The doors, îl aud în difuzor. Jim Morrison e superb cu exhibiţionismul lui erotic, la limita riscului. Cred că un ultim auto-erotism nu strică. Chiar aşa am să numesc poemul: Ultima iubire. Un adio sau mai bine, un fisting … O să-mi lepăd sămânţa ca spânzuraţii. Aici , pe parchetul mamei. Uite piesa cea mai bună, The end. E ciudat…, iubesc…, iubesc…, iubesc…, acest sfârşit, ah, wow!... Ce eliberare!..., am stropit parchetul mamei…, Baah! Ultima iubire e o stropeală cam subţire… Caraghioasă e iubirea. ,,E grotesc. Să se masturbeze, în faţa camerei Web! Ca bandele de hippy . Dar ei făceau sex, zicând la fel ca filosoful acela antic, care a făcut dragoste cu soţia sa în agora , în văzul celorlalţi, că e natural, cum îi spune?!... ’’ ,,Crates cinicul şi soţia sa, Hipparchia, îi aud vocea cavernoasă. Acesta spunea că tot ceea ce este natural este onorabil şi decent. Dar, Sf. Augustin, pudibond, a crezut că ei doar s-au prefăcut, fiind acoperiţi cu mantia lui Crates. Ce te miri! De ce ţi se pare grotesc? E ceva nenatural în a te masturba. E mai excitant în faţa camerei Web. Ce vrei s-o fac ca tata, vizionând Caligula? Gândeşti că e ruşinos să te masturbezi? Toţi o fac. Până şi-un ministru s-a iubit cu domnişoara Manuela, pe video-chat. Să vadă ţara întreagă ce minuni face un ministru, pe sub mână. Toţi o facem cu Manuela. În absenţa femeii ce minunată e domnişoara asta! Da , e adevărat, tânjesc după o blak hole. Blondă sau brună! Bebe Nebunu voia să-mi aducă o profesionistă. . ,,O libarcă, după expresia lui favorită, a lucrat, zicea, la fabrica de lustruit bastoane şi e specialistă la bătut ţăruşi cu curul…’’ L-am refuzat. Sufletul meu tânjeşte după altceva. Ceva mortal! O călătorie iniţiatică, o separaţie de existenţa de până acum, o întoarcere din iad în rai. Sau din rai în iad. O folie en deux , cum spun francezii. Să trăiesc Visul şi Abisul iubirii. Visul şi Abisul morţii. Atracţie fatală. O mare şi insuportabilă suferinţă…, teroarea…,chinul atroce. I-aş spune suferinţa nemurii. Ca Orfeu, care a căutat-o pe Euridice în infern. Sau Dante pe Beatrice. Sau Narcis care îşi căuta sora geamănă, anima din sufletul său, sinele său feminin. Căci Narcis nu s-a îndrăgostit de propriul chip , cum eronat se crede, ci de anima sa. Infernul e întoarcerea în arhetip. Călătoria asta mă va ucide sau mă va zeifica. Voi fi Zeul la care se închină vestala. Sau nimic! Nu poţi cunoaşte raiul dacă nu ai trecut prin infern. Colosal seamănă vaginul cu un o blak hole. Cu un mormânt. E un infern. E chiar infernul. Infernul e totdeauna jos, în subteran. Într-un anume sens, femeia e infernul. Ca o călugăriţă îl devorează pe bărbat Să cunosc infernul şi raiul , asta e dorinţa mea, e obsesia mea, să mor şi să renasc. Toţi bărbaţii îşi înmormântează acolo ce au ei mai sfânt…, eu pe parchetul mamei… Săracii spermatozoizi! Privesc la ei, aproape cu milă. Nişte DVD-uri vii. Patru sute de mii de DVD-uri-clone se zbat acolo jos să supravieţuiască. Patru sute de mii de lumi virtuale. Am ucis patru sute de mii de posibili humanoizi. Câtă risipă de informaţie umană! Câte DVD-uri distruse! Aş putea umple Galaxia într-un mileniu. Şi chiar Universul, într-un milion de ani. Mă uimeşte testiculul! Cât de performant este! Nici un calculator nu are un program atât de performant de clone. Câte copii pline cu informaţii despre mine o să moară. Striviţi acum sub piciorul meu. Să nu calc pe ei! Sunt totuşi fiinţe vii. Totuşi vor muri. O moarte groaznică. Să moară din lipsă de energie. Îi văd cum se zbat disperaţi acolo jos. Se zbat, se mişcă,caută cu disperare cetatea…. Se vor usca. Ca pe pijamale, când mă trezeam dimineaţa, ud de poluţii. Făceam hărţi. E un mister visul erotic. Mai sublim decât actul sexual real. Au multă energie micuţii. Dacă pot să supravieţuiască în apa caldă, apropiată de temperatura corpului, încă vreo şapte ore. Probabil, aşa au rămas gravide, fecioarele antichităţii. Au făcut ablaţiuni, după bărbaţi …, aşa se explică naşterea din fecioară… Dar şi vaginul pe cei mai mulţi îi ucide. Doar unul singur, maxim doi au şansa de a ajunge triumfători în cetate să-şi combine genele cu ale ovulului. Cel mai viril, mai plin de energie, ar zice Darwin. Aiurea! Am văzut destui bicisnici. Avortoni! De parcă ar fi provenit din spermatozoizi răpciugoşi, precum calul lui Arap alb. Nu cel mai dotat are şansa supravieţuirii, ci acela acceptat de ovul. Aşa se explică că unele familii au numai fete? Şi altele numai băieţi? Sau cum de se nasc atâţia avortoni? Şi rămân, astfel, toată viaţa. Poate i-a conceput la beţie sau sub influenţa drogului. Se nasc tot mai multe rebuturi umane. Ce bine ar fi să pot păstra un spermatozoid pentru veşnicie! Viitorii geneticieni m-ar putea reconstitui. Există bănci de spermă. Da, uite nu m-am gândit să las o urmă pentru viitor. Un mic DVD. O copie despre mine, într-o cutiuţă mică pe care să scrie Sorin – ultimul spermatozoid . Ar fi chiar un titlu sublim pentru ultimul meu poem Că de-altfel, ce suntem? Nişte spermatozoizi, care ne angajam în cursa vieţii, la fel ca ei. Şi câţi mor?! Câţi abandonează cursa?!... Câţi nu capotează?! Cine ajunge primul în Cetate. Din generaţia mea, să-i zic generaţia X , am să fiu primul… care iese. Vorbesc sub influenţa muzicii lui Jim Morrison. Ca şi cum aş fi unul din spermatozoizii ce se zbat acolo jos şi aş plecat deja din lumea asta… Oricum, băncile de spermă nu păstrează spermatozoizii pentru eternitate. Îi inseminează. O informaţie despre mine s-ar perpetua veşnic. Dar eu opresc aici perpetuarea speciei. Pun punct arborelui meu genealogic. Gata! Am găsit: Sorin - ultimul vlăstar X…’’ Ar fi cel mai bun titlu. Nu mai rămâne nici o urmă materială despre mine. Şi dacă totuşi rămâne sufletul? Şi dacă totuşi sufletul nu are nevoie de suport material pentru a exista? Dar poate exista o informaţie fără un suport material? Până şi Dumnezeu Tatăl, Fiul, Sfântul Duh, maica Domnului îngerii au nevoie de un suport material. E adevărat că e cea mai sublimă materie – lumina. Fiinţe de lumină, aşa sunt percepute de aceia care au trăit experienţa morţii. Nicio informaţie nu poate exista fără un suport material. Atunci, cum poate exista sufletul după moarte? O informaţie trebuie să aibă un suport material, măcar nişte molecule de hidrogen, acolo! Se spune că, sufletul masculin urcă la cer sub forma unui vertij , iar cel feminin sub forma unei sfere. De parcă ar imita forme ale arhetipului celulelor sexuale. Dacă decorporalizarea e posibilă, dacă în moartea clinică muribundul îşi poate vedea , privind de undeva de sus , corpul, atunci e posibil ca sufletul să nu aibă nevoie de un suport material. Dar, e posibilă decorporalizarea? E posibilă oare supravieţuirea conştiinţei după moartea trupului?!... Atunci, nu este posibil să dispar de tot din această existenţă. În urma mea, va rămâne undeva, în cealaltă lume, o urmă imaterială - sufletul. Toate mor spre a se naşte / Şi se nasc spre a străbate/ Cercul ce nu-l pot cunoaşte, spune Eminescu într-o variantă a Glosei. Să străbat cercul şi să cunosc ce nu pot cunoaşte - life after life! Ar putea ieşi ceva din poemul acesta! Am să-l numesc, Sorin – comedy ended. Da, e o idee… Să mai vedem, totuşi! Ce să mai vedem?!... Ah, da, formaţia Nirvana. Îmi sugerează calea spre… beatitudine, spre eliberare de dorinţele materiale, pământene. Ce-ar fi să-i spun, Sorin – suflet nemuritor! Nu! Sună prea mistic. In Utero, albumul lui Cobain, e perfect. E marea călătorie în timp. E transa, e regresia în uter. O întoarcere în trecut, prin tunelul timpului…, în uter. În călătoria asta, psihedelicii trec prin iad sau ajung în rai. Psihologii americani au experimentat-o. Cu droguri, fireşte. Şi au aflat prin regresie izvorul – inconştientul colectiv, arhetipul. Genial Jung. Călătoria ultimă e dincolo de raţiune. Kurt Cobain a numit iniţial, albumul, Mă urăsc şi vreau să mor. Bun titlu! Perfect pentru mine! Dar, eu nu mă urăsc. Nici nu mă iubesc. Nu vreau să mor, dar nici să trăiesc. Sunt, cum s-ar spune …, la hotar. Aş putea să mă întorc …dar, mai bine, trec frontiera!... Îmi este indiferent. Mi se fâlfâie, dacă trăiesc sau mor. Iubirea şi moartea îs una. Numai raţiunea noastră le percepe ca două feţe ale existenţei umane. Faţa şi reversul, Da şi Nu, spune Camus . Viaţa nu e opusul morţii, ci iubirea. Când Eros te-a părăsit se instalează Thanatos. Când nu mai poţi să regulezi, aleluia. Pe noi, bărbaţii, sexul ne ţine în viaţă. Am văzut leul bătrân, bătut , alungat de doi lei tineri. Leul bătrân a mai întors odată capul să privească la femele. Se gândea că poate îl urmează. Dar ele au rămas la fel de impasibile, ca şi în timpul luptei. Era atâta tristeţe în privirea leului …, toată tristeţea învinsului. Toţi ajungem asemenea leului. Nişte învinşi ai sorţii. Groaznic! Nu?! … Moartea poate fi văzută şi ca opusul naşterii: leagănul şi coşciugul par izbitor de asemănătoare…,,Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe, / Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-nveţe;’’ Surprinzător Eminescu! Nu?! Vezi în capăt începutul. Poate moartea, nu e ceea ce înţelegem cu logica noastră raţională. Poate e un nou început. O nouă vieţuire, într-o altă dimensiune, într-un alt univers. Kurt Cobain a experimentat şi el regresia In Utero. După lansarea albumului Cobain a luat o supradoză. Se spune că se ura pe sine din cauza divorţului părinţilor. A tatălui, îndeosebi. A meditat asupra morţii şi a acceptat-o. Deşi, încă tânăr, era un învins al sorţii. Moartea face parte din existenţa asta. Sau din cealaltă? Doar Dumnezeu ştie! Despărţirea părinţilor generează tragedii, drame, sinucideri. La mine nu e cazul. Şi totuşi, ceva mă cheamă imperios dincolo…., în cealaltă lume. Ce i-a chemat dincolo pe membrii grupării Heaven’s Gate? Se spune că Raiul. Un alt nivel al conştiinţei, o călătorie spre alte lumi?! Navele, trupurile lor îmbătrânite, trebuiau abandonate, aici, pe Terra. Vor fi aflat ei raiul? E ceva din orfism în mistica lor . Sau platonism?! Asta mă inspiră! Am să-i pun titlu: Nava părăsită . Sufletul meu decorporalizat, urmând cortegiul deasupra sicriului. Nimeni nu mă vede. Eu văd şi aud totul. Ar fi … ’’ O criză de tuse convulsivă, care l-a cuprins instantaneu, m-a împiedicat să aud toate cuvintele lui. Sper să nu fi pierdut prea mult… ,,… în fondul ei intim, natura este paradoxală. Nu are nimic raţional. Nu are nimic logic. Sau noi nu putem să percepem adevărul cu logica noastră raţională. De pildă cum este să fiu şi mort şi viu în acelaşi timp. Un mort viu sau un viu mort. Cadavrul viu! Şi Tolstoi a sondat adâncimile. Nu înţeleg această existenţă absurdă şi nu mă înţeleg pe mine. Are viaţa vreun sens? Ca fiinţe raţionale sensul i-l dăm noi. Trebuie să te agăţi de ceva, să iubeşti ceva sau pe cineva, mai presus de tine, ca să supravieţuieşti. Aşa spunea Socrate: a trăi pentru ceva e mai presus decât a trăi pur şi simplu. Aşa spunea şi evreul acela scăpat din lagărul nazist. Ca să supravieţuieşti trebuie să iubeşti. Moartea pândeşte la tot pasul. Fără iubire te dedai morţii. Numai o mare iubire ne poate salva. Dar eu nu pot iubi pe nimeni. Nu pot iubi nimic. Doar poemul…ultimul poem. Ca un condamnat la moarte, care cere o ultimă ţigară. Într-un fel sunt un condamnat la moarte. Trebuie să scriu poemul, în ultimul meu ceas! Cine sunt eu? Un nimeni, un nimic, nu exist. Sunt o fiinţă sau un proces, în care sunt permanent acelaşi şi mereu un altul, un program, care derulează o formă dinamică de spaţiu-timp. Când regele Midas l-a întrebat pe demonul lui Dionysos, pe Silen, ce e mai bine pentru om, acesta a răspuns: A nu te fi născut, a nu fi , a nu fi nimic. Binele, e să muriţi. Iată un mare adevăr. Moartea nu e un sfârşit absolut şi irevocabil. Mai avem o şansă…, dincolo. O societate tot mai avansată tehnologic îşi creează şi mijlocele cele mai puternice de autodistrugere. Ceea ce distruge cel mai mult modernitatea este sentimentul apartenenţei, sentimentul de comuniune socială. Nu mai există sentimentul familiei. Te înstrăinezi. Devii un alienat. Individualismul este catastrofal pentru specia umană. Nu iubesc nimic pe lumea asta. Nu iubesc pe nimeni. Nu mă iubesc nici pe mine. Nu mai există sentimentul de comuniune universală, pe care-l clama Adler, care dădea sens vieţii. Nu mai există unire prin iubire. Doar unire prin sex . Atât! Sex pot să fac şi cu un Ciber Pussy. Şi femeile cu un dildo. Atunci ce nevoie mai avem unii de alţii? Doar o poezie… , o ultimă poezie. O poezie care să ţâşnească din spiritul meu excitat . Ca o cometă!…Ca o violentă iubire… Am atâtea ,,muze’’ pentru inspiraţie…, atât de repede pot să pătrund în inconştient …, cu psihedelice, droguri, etnobotanice. Şi cu obiecte…, atâtea obiecte, care pot aduce iluminarea. Nu ca Plotin, care se rupea de lumea asta prin meditaţii. Sau ca misticii budişti…, prin posturi şi meditaţie... Brr! Căci, vreau nu prin ritual sau meditaţie să ajung în nirvana , ci printr-o experienţă şocantă. Îmi trebuie o emoţie brutală, violentă, instantanee. Ca în şcoala Rinzai a doctrinei zen. Să-mi crească adrenalina, brusc, la maxim. Să nu mai simt nici dorinţă , nici durere, nici suspin…, doar eterna pace. ,,Da, am găăăăsit!’’ strigă el, lovindu-se cu palma peste frunte. … pistolul tatei! Totul este relativ pe lumea asta. Numai moartea este certă. Să priveşti moartea în faţă! Asta da, e o mare tensiune, o adevărată shilkan-taza. Numai japonezi zen au simţit-o. Cu sabia sau cu pumnalul. O tensiune maximă de trezire a conştiinţei. În chiar momentul când îşi făceau seppuku…. Ca jocul acela stupid din copilărie…, când jucam lovitura cuţitului. Îmi răsfiram degetele pe o scândură şi apoi loveam cu lama în spaţiul dintre degete. Tot mai repede şi mai repede…, până când greşeam. Urlam de durere. Atunci simţeam iluminarea. Da, asta caut o iluminare, un străfulger din conştient sau inconştient. O lovitură de trăsnet… O întâlnire între Yin şi Yang. O scurtcircuitare a energiilor ce trezeşte şarpele kundalini - iluminarea erotică. Nebunia şi moartea! Sau nemurirea! Ceva la limita conştiinţei. În copilărie jucam răţoiul cu cei mari, eu un copil. Cine m-a pus să mă joc cu cei mari? Totdeauna cei mari te pot ucide. Mai cu seamă cei care deţin puterea. Nu, nu cred că Basil avea asta în intenţie. Nu cred să-mi fi dorit moartea. Era doar o joacă de copii. Periculoasă pentru mine. Nu-mi pot explica nici acum, cum a încercat să mă atragă în apele adânci ale râului. A sărit peste mine şi s-a scufundat în apa adâncă. Eu, răţoiul, trebuia să-l prind. El ştia să înoate, eu nu. M-am luat după el. Apa mi-a trecut dintr-odată peste cap. Când am simţit primejdia am luat-o într-o parte, unde îmi imaginam că este malul. Am văzut pentru o clipă moartea, acolo, sub apă. Am înghiţit câteva guri zdravene din apa murdară a Jijiei, dar scăpasem cu viaţă. Aş fi putut , din eroare, s-o iau de-a lungul râului. Cum să te orientezi sub apă? Malul a fost o iluminare. Îmi venea să plâng şi să râd. Nu ştiu ce m-a salvat. Poate inconştientul meu, instinctul de supravieţuire… M-am lecuit de joacă de-a răţoiul o vreme. Apoi am uitat. Între timp învăţasem să înot. Sau povestea Alba ca zăpada! Îmi va rămâne în minte până-n clipa din urmă povestea asta. Şocul emoţional se înscrie în memoria de lungă durată. Oare când mori informaţia se şterge? Ca la calculator, când n-ai salvat şi s-a oprit brusc alimentarea cu curent. Sau pleacă odată cu sufletul?! Poate este chiar sufletul în care e codificat tot ce-ai gândit, tot ce ai făcut în viaţă. Da, altfel cum să judece Fiul Domnului, vii şi morţii la învierea de apoi? Cum s-ar putea recupera informaţia din creier. Ar fi o chestie să afli ce-au gândit savanţii, filosofii, marii creatori, conducătorii sau criminalii. Conducătorii sau criminalii? Interesant, cum se alătură cele două categorii, de parcă sunt fraţi gemeni. Eram într-o vacanţă la bunici la ţară. Satul nu avea curent electric. Dar avea cinema. Curentul era produs de un generator cu benzină. Rula Alba ca zăpada. Eram încă la vreme poveştilor. M-am dus la cinema sedus de poveste. Sala mică era arhiplină. O mare de oameni veniseră să vizioneze povestea. Mai ales, femei şi copii. Am găsit loc, jos pe podea, aproape de ecran. La jumătatea filmului a izbucnit incendiul. Undeva, într-o magazie în spatele sălii de cinema, era depozitată benzina. Operatorul, beat fiind, a aprins un chibrit să vadă câtă benzină a vărsat. Balaurul cu limbi de foc s-a năpustit în sală. Oamenii s-au prăvălit, ca un val mugind. Am fost aruncat jos, călcat, strivit în picioare de puhoiul de oameni, care, panicaţi, voiau să iasă toţi deodată pe uşa strâmtă . Eram sigur că voi muri. Mă împăcasem cu ideea. Mă invadase un calm de neînţeles. Şi afară era beznă. Ca niciodată, în noaptea aceea cerul era acoperit de nori. Fără lună, fără stele, planeta părea a fi intrat într-o gaură neagră. Bezna pusese stăpânire peste sat. Doar limbile de foc spintecau întunericul din sală. Gurile flămânde ale balaurului îi înfricoşa visceral pe cei aflaţi în spatele sălii. Un vacarm de glasuri îngrozite strigau a disperare. Două sute de glasuri ţipau, urlau, gata să sucombe din cauza fricii viscerale, a panicii. Toţi deodată, îmbulziţi în uşa strâmtă a sălii de cinema, blocaţi acolo, în vreme ce alţii împingeau, făcând imposibilă scăparea. O mâna nevăzută m-a luat pe sus şi m-a aşezat pe capetele oamenilor. Cineva mă ajutase… M-am trezit deodată , mergând în patru labe, îndreptându-mă, sugestionat de mulţimea, la fel de disperat, spre prima fereastră. Toate ferestrele aveau gratii. Doar copii se puteau strecura printre ele. Sub mine, oamenii formau o masă compactă. Călcam peste capete, peste feţe, auzeam câte un vaiet în urmă, dar nu-mi păsa. Instinctul de supravieţuire mă făcea imun la durerile lor. Voiam să ajung cât mai repede la fereastră, să scap de sufocare, să scap de frică, să respir aerul curat al nopţii. Trebuia să ies, cât mai repede, din acel infern. Am coborât în mâini, m-am strecurat printre gratii şi mi-am dat drumul în cap. N-am simţit durerea. Adrenalina anihila efectele loviturii. Ieşisem din infern şi nimic nu mai conta. Maică-mea mă căuta disperată printre grupurile de oameni. Cum să afli pe cineva în întunecimea de-afară! Doar pălălaia din spatele sălii de cinema mai arunca câte o geană de lumină. Toţi îşi strigau copii, fraţii, surorile, într-o viermuială haotică. Cu greu ne-am regăsit. Până la urmă nimeni nu a păţit nimic. Cu excepţia bunicului, căruia i-a luat foc piciorul pe când încerca să scoată din magazie butoiul cu benzină. O vară întreagă a stat culcat, întins pe jos la răcoare, să se refacă pielea arsă de la picior. Se dezinfecta cu apă oxigenată, se ungea cu jecozinc, fuma şi înjura că nu poate merge la muncă. Nu ştiu cum poate să apară fulgerul acela, iluminarea. Numai budiştii o ştiu. Nu am răbdarea lor. Cine mai are răbdare în ziua de azi? Toate îşi reduc timpul de facere. Mai rapid, tot mai rapid… şi mai multe, tot mai multe…. Până la urmă o să se scurteze şi durata gravidităţii, de la nouă luni, la nouă săptămâni. Vor scoate plozi in vitro, pe bandă rulantă. ’’ Mă pregăteam să sun la poliţie, când l-am auzit strigând: ,,Bătrâne nu suna la poliţie! Nu strica jocul!... Ţi-e teamă de consecinţe? Crezi că vei fi acuzat de complicitate? Că ai asistat şi nu ai raportat autorităţilor, cazul meu! Ce treabă au autorităţile cu viaţa mea? Dacă vreau să mor, mor! Dacă vreau să trăiesc, trăiesc! De ce trebuie să-mi controleze viaţa sau moartea? E dreptul meu să-mi iau viaţa când vreau, cum vreau, unde vreau. Nu suntem în Atena sau Roma antică să cer aprobare vreunui judecător. Eu îmi sunt propriul meu judecător. Şi-apoi, nu plec până nu scriu poemul acesta afurisit, ultimul meu poem… Şi Socrate a scris un ultim poem, înaintea morţii. E un non-sens, să spun că Socrate a scris. Socrate a compus. Înţeleptul grec nu ştia să scrie. Era împotriva scrierii. Spunea că scrierea este o iluzie a ştiinţei. Cum este astăzi calculatorul. Dar cine ştie?!... Poate că Socrate s-a înşelat. De-atunci ştiinţa a progresat. Mă întreb, cum de a fost considerat Socrate cel mai înţelept, dacă nu ştia să scrie? Înţelepciunea lui cred că se referea la morală, nu la cunoaştere. El vedea o atât de mare anomalie, în nerespectarea principiilor, încât moartea era de preferat chinului de nesuportat al unei vieţi corupte. A trăi pentru bine este fundamentul moralei sale . Să nu uit să aduc pistolul tatei. Am să-l pun aici, pe masă, în faţa mea. Să-l am la îndemână. Da , uite aici în dreapta şi să scriu acum,titlul, Ultimul cartuş. Ah, ce truisme îmi vin în minte! Nu am pic de inspiraţie. Am să-l numesc: Un pistol pentru Gandhi. Ce paradoxal a fost destinul acestui mare moralist! Pentru un pacifist ca el, pentru apostolul non-violenţei, care a refuzat războiul armat şi i-a bătut pe englezi fără să tragă un foc de armă, să moară împuşcat! Da, e un titlu inspirat. Dar, e departe de a exprima starea mea.’’ Se întoarse repede cu un pistol Carpaţi, din cele folosite de poliţie. ,,Muzica psihedelică, reluă el cu vocea cavernoasă, e prea slabă. Îmi trebuia această armă. Da, o armă este un stimulent psihic mai brutal, mai violent. E înlocuitorul perfect al muzei. E excelent pentru un poem violent. Să-mi bag ţeava în gură şi să trag. Dacă aş fi fost japonez, aş fi folosit peştele fugu. E un peşte mortal. E ca şi cum ai mânca moartea. Bestial, nu?!... Nu! Mai bine joc ruleta rusească. E un joc potenţial mortal. Pentru ruletă, ideal este un revolver. Eu am un pistol. Ce rece ţeava pistolului! Dar, să vezi, după primul glonţ, cum se va încălzi. Ce joc! Pistolul se va încălzi , eu mă voi răci. Ce paradoxală situaţie! Excelentă pentru poem. Cald şi rece. Exact ca-n doctrina budistă: voi realiza unitatea contrariilor. Dincolo de cele ce ne apar a fi opuse, toate sunt identice. Ca polii opuşi! Sau ca bărbatul şi femeia. Poţi să-ţi închipui ce sunt bărbatul şi femeia. Sunt fraţii gemeni. Nu crezi că soţul şi soţia sunt fraţi gemeni? Narcis nu s-a îndrăgostit de propriul său chip, cum eronat s-a crezut, ci de sora sa geamănă, anima din sufletul său. Adică de soţia sa virtuală. Întâlnirea celor doi reface androginul, fiinţa primordială, descrisă de Platon. Nu ţi se pare că experimentez aici, o mare iubire. Ca aceea al lui Narcis. Că vreau să mă întâlnesc cu sora mea geamănă, cu anima, cu imaginea mea în negativ, cu fiinţa mea complementară, cu simetria mea antinomică? Asemenea palindromului binar 1001. Teribilă e această întâlnire! Poemul va fi o revelaţie... Am să pun doar un singur cartuş, într-un încărcător, iar celălalt îl las gol. Aşa! Le introduc în fes! Acum închid ochi şi extrag unul. Încarc şi cum mi-o fi scris destinul. Trebuie să aflu dacă cineva acolo sus mă iubeşte! Dacă mă iubeşte, mă va lua la El. Nu aşa se spune?! Când te iubeşte Ăl de Sus, te ia la El. Se spune că-i ia la El pe cei buni. Acum a sosit momentul să aflu. Voi vedea, dacă sunt bun sau rău… Dacă nu mă iubeşte, sau dacă sunt rău, păcătos, cum spun creştinii, mă va lăsa aici, pe pământ, să mă chinuiesc, să-mi duc crucea…, Dar, unde-i Cel de sus să-mi oprească gestul suicidar? Nu este! Asta înseamnă fie că mă doreşte la El, fie că nu-mi poate schimba destinul. Altfel ar fi trimis un mesager, cum i-a trimis gnosticului Zostrianos, când vrând să se sinucidă în deşert prin inaniţie a fost mustrat şi trimis să-şi împlinească misiunea de pe pământ. El era un gnostic, avea de predicat o gnoză, eu n-am discipoli şi nu am nicio învăţătură de predicat. Doar moartea. Ea mă va face nemuritor, adică Zeu. Ca pe Empedocle, care s-a aruncat în Etna, să devină Zeu . Se zice că Empedocle a auzit chemarea divină. Eu n-am auzit chemarea lui Dumnezeu. În absenţa unei translatio a deos, în absenţa unui mesager al Lui, eu sunt propriul meu Dumnezeu. Eu sunt Stăpânul sorţii mele. Eu decid, dacă trăiesc sau mor. Ca un şaman în ex-stasis, am să pornesc în ultima călătorie. Ies din mine, adică din conştientul personal şi intru în universal, în inconştient colectiv. Moartea e tranziţia de fază a sufletului, e trecerea acestuia prin gaura neagră din centrul galactic în celălalt univers. Căci unde poate fi cealaltă lume? Platon spune că sufletul lui Er a făcut o călătorie spre centrul Universului, unde, unele suflete urcă din iad spre rai şi altele coboară. Nu există un centru al universului. E demonstrat că sfera, de la o anumit mărime, poate avea oriunde centrul. Dar, există un centru al Galaxiei, iar centrul fiecărei Galaxii, există o gaură neagră…’’ Îl vedeam cu goleşte cartuşele, lăsând doar unul singur, în unul din încărcătoare, cum le doseşte în fes, cum închide ochii şi extrage un încărcător. Se vedea clar că era cel cu cartuş. Am văzut cum încarcă arma. Gata! Cartuşul era pe ţeavă, doar să apese pe trăgaci. Doamne fereşte! Era doar un joc absurd, periculos, sau chiar îşi pregătea moartea?! E un cabotin, care pune în scenă o farsă? Vrea să intre în transă sub şocul adrenalinei şi să scrie poemul lui afurisit. Să scrie ultimul lui poem. Şi cine l-ar fi citit? Gata! M-am hotărât. Sun la 112, să le spun că e unul pe video chat care vrea să se sinucidă. Dar, chiar dacă l-ar fi depistat, ar fi ajuns poliţia la timp? ,, Te-am mai rugat! Nu strica jocul! E zadarnic să opreşti ceea ce este programat. Dacă nu vrei să înţelegi, întrerup transmisia. N-ai să mai vezi nimic din experimentul meu. Priveşte! Doar atât îţi cer! strigă el. Uită-te la acest experiment metafizic literar! Nu face vreo prostie. Nu strica jocul! Ce ne este scris în frunte ni-i pus! Inconştientul lucrează. Ce este programat acolo, în lumea virtuală din inconştient, se va petrece în real. Nimeni nu se poate sustrage programării. Am zis!‚’’ Cred că îşi pregătise din timp scenariul şi prevăzuse reacţiile. Mi se adresa mie unui interlocutor anonim, ca şi cum m-ar fi cunoscut! Mă vizase pe mine , mă inclusese în scenariul lui?! ,,Vreau să scriu poemul acesta de viaţă şi de moarte. La asta mă gândesc în acest moment. N-a fost nimic planificat. În actul creaţiei totul trebuie să fie spontan. Nimic chinuit. Să fie ca în dicteul automat. Sau ca în întinderea unui arc. Să devii una cu arcul. Să fii chiar arcul şi săgeata! Asta este marea iubire. A sosit momentul pentru ultimul poem. Ultimul poem trebuie să fie ca o lumină orbitoare. Tot spiritul meu aprins într-un fulger. Dintr-odată! Ca o particulă ce se dezintegrează şi generează o pereche. Există şi nu există acea particulă. Nici cuanticii nu ştiu. Dar lasă o urmă. O urmă de lumină. Şi eu asta vreau! Să las o urmă! O urmă de spirit. Brutală şi violentă ca în romanul Tragemi-o! Ce minte diabolică pe franţuzoaica asta ? A descris teroarea , scriind prin baruri, cu un pahar de absint în faţă. O dirty mind de care numai femeia e în stare. Se zice că s-a inspirat de la americani, din cazul acela,Bonnie & Clyde. Nu-i de mirare. Toţi avem ceva murdar în mintea noastră. Inconştientul colectiv ne murdăreşte, ne induce răul. Informaţia circulă la nivelul inconştientului. Cei mai labili percep răul şi trec la acţiune, tâlhării, violuri, crime. Gândul obsesiv comun te pune în legătură cu obsedaţii comuni. Dacă vrei să comiţi o crimă intri în legătură cu toţi criminalii. Dacă vrei să te sinucizi, inconştientul se cuplează automat cu toţi prezumtivii sinucigaşi. Informaţia circulă telepatic. Intri în legătură, te cuplezi, aderi la dorinţa celorlalţi, nu mai poţi da înapoi. Inconştientul te programează pentru ceea ce îţi doreşti mai mult. Aşa se întâmplă cu o societate care decade. Nimic nu-i mai poate opri căderea. Ne molipsim unii de la alţii, ne complăcem în mizeria morală generală. Informaţia circulă la nivelul inconştientului; e ceva contagios, copiem unii de la alţii, răul. Inconştientul colectiv lucrează pentru marea decădere a individului. Nu poţi elimina răul, spune înţelepciunea budistă. El convieţuieşte cu binele. Dar, trebuie să menţii un anumit echilibru, un anumit raport între bine şi rău, înc are dominant să fie binele. Dacă nu am avea ceva murdar în noi, n-am fi oameni. Am fi îngeri! Dar, avem. Decăderea e în noi … Cred că pistolul tatei e cel mai bun obiect psihedelic…, a inspirat atâţia scriitori şi poeţi… Mă gândesc la poetul florilor, Dumitru Anghel. Ce moarte sublimă! Absurd de sublimă. Cât de inspirat a fost s-o împuşte pe Natalia Negru în fesă!... Natalia a supravieţuit, el a dat colţul. Vezi ce înseamnă o crupă de femeie - o adevărată vestă antiglonţ… Hi! hi! hi!..., râse el sardonic. Da, femeia totdeauna supravieţuieşte. Nu că ar iubi mai mult viaţa decât bărbatul, dar e o supravieţuitoare. Îşi conservă viaţa mai bine decât bărbatul. Miloasă şi crudă este femeia. Adică malefică! La fel a fost şi Natalia Negru, eN. eN., o dublă negaţie. E de analizat numele ei. Parcă ar fi fost posedată de energia neagră. O adevărată blak hole, femeia asta. Era o săgetătoare…şi săgeţile ei otrăvite i-au ucis pe toţi… Cine s-a apropiat de ea nu a mai avut scăpare. Altfel, cum să-mi explic gestul lui Anghel, care crezând ca ucis-o şi-a îndreptat arma spre piept şi şi-a plantat, acolo, un trandafir roşu. Sau primul ei soţ! Şt. O. Iosif s-a sinucis cu paharul. Şi unica ei fiică a murit ucisă de o bombă, în prima mare conflagraţie. N. N. a murit bătrână, văduvă. Bine că i s-a stins sămânţa că cine ştie ce malefici mai puia… Cine a zis că nu suntem proprii noştri stăpâni, că nu suntem liberi să ne alegem soarta, că Universul e stăpânul nostru? Nu mai ştiu! Un francez. Dar, uite, eu voi demonstra că sunt propriul meu stăpân, că nimeni nu mă va opri să-mi trag un glonţ sau să-mi fac seppuku ori să beau otrava, să zbor prin fereastră ca un kamikaze sau să-mi pun gâtul în laţ. Chiar dacă Universul ar complota împotriva mea. Am găsit poarta de aur ce duce spre celălalt tărâm. Trebuie să găsesc cheia cu care s-o deschid… ’’ Ce-i asta? mă întrebam năuc, eu însumi urmărind video chat-ul. Ce vrea să facă băiatul acesta teribilist? Sinucidere în direct?!... Un joc de-a moartea?!.. Sau vrea să joace o farsă stupidă? E un film sau ce văd sau se petrece aievea?!... ,,E doar un joc, îl aud continuând . Nu-ţi place jocul de-a moartea? Da, ştiu, nu-ţi place! Voi bătrânii sunteţi conservatori înrăiţi. Iubiţi mai mult viaţa, decât noi tinerii. Cu cât vă apropiaţi mai mult de moarte, cu atât că cramponaţi mai mult de viaţă . Acceptaţi orice compromis, numai să mai trăiţi o zi, un ceas, o ultimă secundă, o ultimă clipă. Credeţi că moartea e cel mai mare rău?! Nu , nu moartea e cel mai mare rău. Socrate a spus că cel mai mare rău este pierderea raţiunii, că poţi să pierzi tată, mamă , frate, soră, fiu , fiică, patria , orice , dar dacă ai pierdut uzul raţiunii ai pierdut totul. Îţi poţi închipui un bătrân care suferă de Alzheimer şi dă în mintea copiilor sau unul care suferă un a. v.c. şi e redus la mintea unui copil de trei ani, se scapă pe el… şi câte alte şotii poate face. Oare nu crezi că e mai bună moartea? E moartea cel mai mare rău? Dacă nu aţi fi voi atât de compromişi, nici noi nu v-am urma exemplul. Dar aşa, nu putem ieşi din mocirlă, din cercul vicios. Istoria se repetă. Nu-ţi place jocul de-a moartea?! Dar, jocul cel mai stupid, de-a războiul? Ce zici de cei cincizeci de milioane de oameni ucişi, în al doilea mondial, cei mai mulţi nevinovaţi?! Dar în primul mondial, câţi şi-au dat duhul? Ce zici de cel mai stupid joc, războiul, iniţiat de voi bătrânii, înţelepţii lumii!... Am să încerc jocul cu cuţitul. Să-mi tai jugulara! Durează câteva secunde… E o idee mai bună cuţitul. O armă care a inspirat din cele mai vechi timpuri. Dacă nu mă înşel chiar pe Cain l-a inspirat, când şi-a ucis fratele. Da, e un obiect bun pentru un ultim poem. Este un obiect, care mai inspiră încă, deşi a pierdut mult din aura romantică. Odată, a fost o armă pentru high class. Aristocratică, aş spune! Cum să-i zic poemului? Cuţitul de argint? Pumnalul a făcut minuni în cultura japoneză. Pentru samurai, nu era doar inspiraţie ci o adevărată meditaţie divină. Seppuku era un ritual, o onorabilă moarte, impusă de codul bushido. Puşi în situaţia de a alege între viaţă şi moarte, codul le recomanda să aleagă onorabila moarte. Ritualul morţii îl pune pe samurai în armonie cu karma, lăsa o urmă pentru mai multe generaţii…Japonezii au această vocaţie de a face, din orice, o artă. Chiar şi a muri, la ei, este o artă. Nu, nu găsesc încă şocul care să mă inspire. Am să pun cuţitul, aici, lângă pistol. Poate, între timp, îmi vine inspiraţia. Am să încerc otrava. E mai sugestivă. A inspirat-o pe Caterina de Medicis. Şi pe câte alte femei!... Nu! Otrava e o armă mult prea feminină. Dar, având în vedere că Socrate a fost nevoit să bea paharul cu cucută…. Ce rău îmi pare că nu am găsit cucută! Aş fi vrut să mor fericit ca Socrate. Da, căci Socrate, cel mai înţelept dintre pământeni spunea… Doar un pic de răbdare, să-mi aduc paharul de otravă, uite , în paharul de cristal de lux al mamei. Ce obsesie a făcut mama pentru lux! Da, unul din colecţia ei’’, rânji Sorin. Ce ochi o să facă mama! Dar, mai bine să mă gândesc la un titlu de poem, să-i zic, da… am găsit, cred că e cel mai bun găsit până acum - Paharul lui Socrate. Ce spunea Socrate? A, da! Când şi-a încheiat discursul la proces, a spus: Dar a sosit timpul ca să plecăm; eu ca să mor voi - să trăiţi. Care dintre noi se îndreaptă spre un bine mai mare, nimeni nu ştie, nimeni altcineva decât Zeul. Citatul acesta mi-a intrat adânc în memorie; se află implantat , acolo, undeva în creier, în memoria de lungă durată. Nu-l pot uita. Sau Isus, pe Ghetsimani. Emoţionant moment. Ca acesta al meu. Ştia că va muri. Da, ca mine acum! A zis: Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de mine paharul acesta. Dar nu a fost cu putinţă! Cum nu e nici pentru mine. Tatăl meu nu mai poate depărta paharul acesta. Ar fi putut, dar acum e prea târziu. Am să-i pun titlul: Paharul lui Isus. Sau de ce nu, Paharul lui Sorin X?!... Am nevoie de mai multă excitaţie pentru inspiraţie. O ţigară etno! Am învăţat să fac ţigările artistic. Ca bunicul. El avea tutun, foiţă, piatră şi amânar. Bătrânul nu voia în ruptul capului ţigări fabricate. Zicea că put rău. Avea dexteritate bătrânul: făcea ţigările mai ceva ca cele din fabrică. Scotea nişte rotocoale albastre ce se ridicau şi pluteau un timp, ca nişte farfurii zburătoare. Îmi venea, să zbor ca rotocoalele acelea de fum. Nu! Mai bine renunţ la etno, mă moleşeşte… N-am să mai scriu ultimul poem. Nu am inspiraţie şi bună pace. Fereastra? E o minune, fereastra! S-o deschid larg şi să zbor…, Câtă libertate îţi zborul. Voiajezi, în acele clipe, prin tot Universul. Ce senzaţie de eliberare, la impact. Pe câţi a inspirat fereastra! Am citit undeva că şi pe un secretar de stat american. Zicea că e urmărit de nu mai ştiu ce serviciu secret. Prietenii de la CIA au crezut că e paranoic. L-au închis la balamuc, undeva la etaj. După ce a zburat pe fereastră s-a dovedit că, ce spunea el, era real , că l-a urmărit un serviciu secret. Dar, mortul de la groapă nu se mai întoarce. Să nu uit de bani! Politicienii totdeauna îmi amintesc de bani. Au o atracţie mortală la euro. O sută de mii de euro, pe care i-am găsit, dosiţi de tata în seif…’’ Se ridică anevoie aproape clătinând-se şi se întoarse cu 10 pachete mari de câte o sută de euro. Aşeză în faţa laptop-lui , bancnotele una peste alta, construind două turnuri. ,,Uită-te! Sunt ca cele două turnuri gemene. Mai întâi, am vrut să le trimit colegilor. La fiecare câteva mii de euro. Nu le-ar fi stricat, acum în vreme de criză. Mai apoi, m-am gândit să le dau la săraci, la o instituţie de copii abandonaţi. M-am răzgândit. Banii aceştia nu-s curaţi. Au ceva malefic în ei; posedă o energie negativă. În loc să le facă bine, le-aş fi făcut rău. Oricui le-aş fi donat , le dăruiam, odată cu banii aceştia, răul. Imaginează-ţi ce-am să fac cu banii! Am hotărât să-i ard. Odată cu ei voi distruge şi energiile negative. Priveşte! Uită-te cum arde răul!’’ ……………………………………………………………………………………… ,,Nu te holba aşa lacom la ei. Ţi-au ieşit ochii din orbite, nu-i aşa?! Ai putea să mă ucizi pentru aceşti bani! Ai vrea s-o faci? Ce zici?! Batem palma! O sută de mii de euro pentru suflet meu. Te prinzi în joc? Îţi trimit adresa prim mail şi vii la mine. Priveşte! Bancnotele sunt reale, nu-s false, Nu e cacialma! Ai un minut - gândire. Dacă te hotărăşti, trimite-mi un mail! Opresc imediat experimentul. Pun banii într-un cont şi, la noapte, când vii să faci, ce ai de făcut, îţi spun numărul de cont. Ce zici?! Te prinzi în joc?! Eşti prea bătrân pentru un gest de killer? Sau prea fricos? O sută de mii de euro! Gândeşte-te! Mulţi şi-ar ucide şi mama şi pentru o mie. O sută de mii de euro ! Aştept!’’ ……………………………………………………………………………………… ,,Am glumit! Nu vreau să mă aibă nimeni pe conştiinţă . Nici chiar un killer profesionist. M-am gândit şi la asta. Nu! Mai bine o fac singur. Şi banii?! … La dau foc. Priveşte, cum îmi aprind o etno cu o bancnotă! Aşa făceau bancherii, pe vremuri. Îngâmfaţi până la prostie, îşi aprindeau trabucurile cu hârtii de o sută de dolari. Eu le dau foc. Fac un bine societăţii. Distrug răul.’’ Îl vedeam cum apucă bancnota, cum îi dă foc cu bricheta. Apoi a început să aprindă una de la alta. Continua să le ardă până a terminat toate pachetele. În cameră, plutea fumul mişcat de curent spre fereastra deschisă… ,,Odată, continuă el, stăteam întins în pat , şi priveam în tavan, cum privesc acum la bancnotele ce ard. Priveam în gol. De o bună bucată de vreme numai acolo priveam. Veneam de la şcoală, aruncam geanta, mă aruncam în pat îmbrăcat şi rămâneam cu ochii pironiţi în tavan. Într-o zi m-a surprins mama. Îmi aducea mereu, la prânz, mâncare caldă. Nici măcar n-am catadicsit s-o onorez cu privirea. ,,Ce faci Sorine, mamă ? De ce stai aşa?’’ m-a întrebat îngrijorată de privirea mea pierdută în tavan. ,,Ce fac?!... Ei ce fac, sar eu, încercând să-mi schimb figura crispată, mimând un zâmbet, mai mult o grimasă… ,,Meditez mamă, meditez la o problemă de filozofie. Azi profu’ de filozofie ne-a povestit despre Socrate, cum l-au condamnat la moarte şi cum l-au pus să bea paharul cu cucută. Ce vor fi având, oare, oamenii cu moraliştii? Că pe toţi i-au asasinat. Pe Socrate l-au pus să bea cucută , pe Isus l-au crucificat, pe Gandhi l-au împuşcat , unii spun că şi Eminescu a fost asasinat. Lumea asta e o cloacă de bestii, mamă, animale bolnave - mâncare, băutură, sex. Exact ca în vechea Romă, panem et circens.’’ ,,Sorine, nu-mi spune mie de astea!…’’ ,,De asta a decăzut Roma. Noua morală a iubirii, propovăduită de Isus, avea să-i fie fatală trufaşei Rome.’’ ,,Lasă-mă, pe mine, cu astea! Hai, mai bine la masă, mamă!’’ ,,Nu mi-e foame! Am să mănânc mai târziu… , acum e important să meditez. Mâncarea mă face obez, ca pe tata.’’ ,,Dar, uite, copile ce slab eşti! Numai piele şi os…’’ ,,Lasă-mă , te rog, lasă-mă! Nu mai sunt copil şi nu mă mai bate la cap cu mâncarea că ştii când am chef să mănânc, mănânc. Acum, lasă-mă să meditez la problema mea de filozofie! Te rog , mamă, lasă-mă!... Mâine mă ascultă proful de filozofie…’’ ,,Bine , te las, dacă asta vrei!’’ M-am aşezat din nou în pat, mi-am pironit din nou privirile în tavan şi n-am vrut să mai ştiu de ea. ,,Sorine , mă copile, tu mă îngrijorezi!’’ Mama rămăsese în pragul uşii. Mă privea îngândurată. ,,Mamă, te rog pleacă, te rog!…, Pentru meditaţie, am nevoie de singurătate, nu mă pot concentra! Du-te mamă! Lasă-mă!’’ ,,Să ştii că-l trimit pe taică-tău!’’ mă ameninţă ea. ,,Am să-i spun să nu te mai lase, singur, la vilă! Nu-mi place, defel! Credeam că te găsesc şi eu cu o fată… Şi tu?! Stai singur şi cloceşti gânduri negre… Aş fi vrut să-i spun: ,,Ca tine mamă cu bărbaţi…’’ Am tăcut. Din laşitate, din jenă. ,,Cum să-i spun mamei? Cum s-o acuz, fără s-o…, Doamne fereşte! Ca Oreste, băiatul acela pe care l-au înnebunit Eriniile. Mi-e lehamite… Şi la urma urmei, ce rost ar fi avut? Că doar nu l-a ucis pe tata, cum a făcut Clitemnestra. Dar , în fiecare femeie adulterină, există o potenţială Clitemnestra. Sau o Dalila, spune Eminescu. Puteam eu să îndrept lumea?! Nu i-am mai răspuns Întrasem în muţenia mea obişnuită, din ultima vreme. Nu vedeam nimic, nimic…, acolo, doar neantul… Uneori mă apuca amocul. Mă apuca, aşa o furie,că-mi venea să sparg totul. Simţeam, cum o gheară îmi strânge laringele, simţeam că nu mai pot respira, că mă sufoc… Nu mai suportam să stau în vilă. Parcă era bântuită de entităţi malefice. Şi-atunci, o luam pe coclauri. Odată, am ajuns, pe la nişte stâni, în Rarău. Altădată, am ajuns la un schit uitat de lume, undeva pe Kogaionon - muntele sacru al dacilor. Viaţa asta e absurdă. E o prostie să mai rămân …, să trăiesc, ca să ce?! Să mă însor, să mă înşele iubita mea , ca mama pe tata… Sau să fac schimb de dame ca swingers. Viaţa este o iluzie. Cu vălul ei, Maya ne îmbrobodeşte. Nu mai vedem adevărul. Nu-l mai distingem de minciună. Cine i-a pus pe ai mei să mă aducă pe lume? Ziceau că din iubire. Aiurea! Ce-i iubirea? E doar sex, capcana speciei, aşa spunea Schopenhauer. ,,Vai, te iubesc!’’ ,,Şi eu te iubesc!’’ Şi în acele momente chiar crezi, devii nebun de fericire… Şi începi dragostea, noua modă: oral, anal, fisting şi toate alea pe care le vrea femeia modernă. Dragoste murdară! Şi tu crezi că asta e iubire. Şi ea se dovedeşte a fi the ginger sau o Dalila, iar tu, îndrăgostit până peste urechi, crezi, te minunezi şi te împăunezi că eşti unicul. Abia acum în era dezordinii amoroase, omul a descoperit adevărata sexualitate. Ştii ce va să însemne sexul pur? Sexul fără nici o implicare erotică? Ce-i iubirea? Un instinct atât de van, răspundea Poetul, ce le vine şi la păsări câte două ori pe an. Asta-i iubirea! Un act pur biologic. Doar, n-o să mă facă ai mei, să cred că m-am născut din ceva sacru… Un bou şi-o belea au aruncat informaţia lor. Dintr-un spermatozoid şi un ovul am ieşit eu, nou nouţ, un androgin cu jumătate din cromozomii tatei şi jumătate din cromozomii mamei. Bine că erau treji când m-au conceput. Câţi alţii, alcoolici sau drogaţi, nu concep oligofreni! Tata la Parlament …, Deh! Se crede mare politician. Ţine de politica asta împuţită, mai ceva ca de mama. Zice că munceşte, să-mi fie mie bine. Mama… deh, ca femeia neiubită. Sau, care nu-şi mai iubeşte bărbatul. Mama, vorba proverbului, ce ştie satul, nu ştie bărbatul. Ah, mama mea! Când am văzut-o goală în braţele acelui bărbat! Două zile am umblat ca un nebun. Am băut, am fumat etno, eram gata s-o mierlesc. Un amic, Bebe Nebunu, mi-a adus Pokemoni. ,,Lasă dracu’ etno, ia de ici euforice să te simţi bine. Să vezi viaţa în roz, frate-meu. Ai să simţi cum îţi trece beleaua…’’ Pe dracu! Beleaua nu mi-a trecut. După starea euforică, durerea a revenit şi mai acută. Simţeam nevoia de mai multe pastile. Dar, Bebe nu mai avea. Nu i-am spus nimic de mama. Doamne fereşte! I-am zis despre o decepţie în dragoste. ,,Mişto, zicea el, eşti emo… Io nu pot să fiu! Io i-o trag azi uneia, mâine alteia, cum îmi pică. Facem sex în grup, poştă – double teamed teens. Ai văzut filmul Caligula?’’ ,,Da, îmi aminteam, cum îl prinsesem pe taică-meu uitându-se la filmul ăla naşpa … se masturba! Am rămas blocat. El nici nu m-a văzut, aşa era de concentrat. Intrasem în sufragerie să caut o carte de filozofie, Camus, mi se pare, cu omul lui absurd…sau Mitul lui Sisif. Am crezut că doarme, dar el şi-o freca de zor. Am închis uşa repede, îngreţoşat. Multă vreme, am rămas, cu capul în mâini. Nu mi-a mai ars de omul absurd al lui Camus. Mi se părea că tatăl meu e omul absurd. N-am mai reuşit să învăţ în ziua aceea. Nu-mi mai ardea de nimic. Am plecat de-acasă, dar cum n-am niciun prieten, nici prietenă. Filosofii, mai ales cei tineri, nu au prieteni, nu au discipoli, iar un maestru de care să mă ataşez, cum făceau tinerii greci, n-am găsit. ,,Eşti prea tânăr pentru filozofie mi-a zis proful de filozofie. Grecii îi acceptau numai pe cei trecuţi de treizeci de ani… Şi Socrate, abia după treizeci de ani, Isus la fel, iar tu la optsprezece ani vrei să fii filozof? Trăieşte-ţi mai întâi viaţa, copile! Carpe diem!’’ Dar, profu’ nu mi-a spus ce înseamnă să-mi trăiesc viaţa. N-am pe nimeni apropiat. N-am prieteni, n-am un erastes, căruia să mă confesez. Profu’ mi-a respins oferta mea. În Bebe Nebunu nu am încredere. Nu colaborez decât pentru droguri. Tata nu-mi este cel mai bun model. Cu mama nu comunic. Nici cu colegii de vârsta mea nu pot comunica. Cu fetele şi mai puţin. Care fată se apropie de un filosof? Cicero a fost nevoit să aleagă între filozofie şi cea de-a doua nevastă, frumoasa Pubilia. Şi a ales, filosofia. Spunea Cicero că e greu să te ocupi de filozofie şi de femeie în acelaşi timp. S-a despărţit de frumoasa Pubilia, ca să se dedice filosofiei.. Se vede că femeia este o adevărată filozofie, dacă Cicero a fost nevoit să aleagă, între filozofie şi nevastă. Dar Cicero avea 63 de ani Eu m-am apucat acum de filozofie. Cum să-mi dedic viaţa unei femei? Şi Eminescu a iubit filosofia,încă de tânăr. Era gata să renunţe la filozofie pentru Veronica. Era deja format ca filosof, creaţia sa ajunsese la apogeu, avea 32 de ani şi tânjea după o familie. Dar Maiorescu l-a împiedicat. Mare eroare! De altfel, toată relaţia lui Zeus cu Eminescu a fost un lung şir de erori. A fost o relaţie nefericită, nesinceră din partea criticului. De aceea, dorind să-i facă bine, i-a făcut mai mult rău. N-am întâlnit încă o fată, căreia să-i placă filosofia. Cu atât mai puţin, filosofii. S-au mai văzut şi excepţii . De pildă, Simon Magul. Gnosticul a scos-o pe Elena dintr-un lupanar din Tyr. Era proprietatea lui, o răscumpărase de la bordel, a salvat-o; într-un fel, îi era îndatorată şi devotată. A prezentat-o lumii, drept Ennoia - prima gândire al lui Dumnezeu. Cu ea, gnoza simoniană a instituit cultul gândirii divine, ca principiu feminin. Se spune despre ea că ar fi fost reîncarnarea Elenei din Troia. Numele mamei mele este Elena. Oare mama mea nu este reîncarnarea Elenei din Troia?!... Prima gândire, ca principiu feminin, rămâne un paradox pentru soarta unei comunităţi. Ca de pildă, pentru naţiunea română. Cred că ştii mai bine decât mine, anume că, Ceauşescu a făcut din soţia sa, Elena, prima gândire a statului român. Ba, chiar şi a lumii, conferindu-i titlu de savant de renume mondial. Iată cum, o prostituată, ca Elena, poate ajunge prima gândire a lumii, ba chiar prima gândire divină. Dar, prima gândire divină poate fi, o malefică. Probabil, mie îmi lipseşte aura erotică, de aia nu atrag femininul. Sau dracu ştie ce îmi lipseşte! Ceva îmi lipseşte de mă ocolesc fetele. Testosteronul! Sau poate, lor le plac zănatici ca Bebe Nebunu. Sunt la modă rockerii. Emană mai mult testosteron. Şi pe fete, asta le atrage. Eu am ales filosofia, m-am izolat de lume. Fetele mă cred un ciudat. Un ciudat e insul cu nasul în carte, care meditează, care cugetă şi visează. Da, pentru spiritul comun, dar mai ales pentru mediocritatea feminină sunt un ciudat. Sunt un ciudat şi pentru ai mei. În ziua aceea am luat-o iarăşi razna. Am umblat aiurea pe străzi, am intrat prin cluburi, am băut, dar n-am reuşit să mă îmbăt. Ai mei m-au căutat disperaţi, după ce s-au certat la cuţite toată noaptea, învinuindu-se, ca de obicei, unul pe celălalt. Au sunat la poliţie, dar până la urmă am revenit singur acasă… Pe vremea aceea, Caligula era în alb negru. Circula pe sub mână. Dracu ştie, cum trecuse de vama comunistă, de securişti… Era un film subversiv . Îl prezenta pe dictator în toată nebunia lui. Caligula se credea zeu. La fel se credea şi Ceauşescu. De aceea şi grandioasele manifestări de adulaţie pe stadioane. Cei mai mulţi nu vedeau asemănarea cu dictatorul comunist. Vizionau filmul mai mult pentru scenele pornografice… Fireşte, unii mai pătrunzători vedeau dincolo de orgiile sexuale. Tata e un oportunist. El a fost mereu pe val. Mereu cu cei de la putere. Înainte cu comuniştii, revoluţia a făcut-o în faţa televizorului, dar a făcut rost de certificat de revoluţionar. Acum trece dintr-un partid în altul, după sinecură, îi linge pe toţi în partea dorsală pentru o sinecură… Cred că, încă de pe atunci, începuse să se împuţească regimul. Era prea mare presiunea. Şi nici securiştii nu mai erau ca aceia de la începutul regimului comunist; începuseră să se mânjească. Deh, banul ochiul dracului. Şi ei erau sătui de-atâta rahat, de ideologia care tot promitea un viitor de aur şi care nu avea să mai vină … Cea mai umană societate, pe care o propovăduia ideologia comunistă, se dovedea a fi cea mai inumană. Când m-au întrebat de ce-am plecat, aşa de-a surda, de ce nu le-am spus, că ei mi-s părinţii mei, că ei îmi sunt cei mai apropiaţi … bla! bla! bla!..., nu cei de pe stradă… am tăcut. Ce era să le spun? Adevărul?! ’’ ,,Ah, spunea, cu vervă, Bebe , ăl bătrân are un hârb de video, l-am pus pe Caligula, după ce luasem nişte albitură şi Ecstasy. Ne-ar fi prins bine un 420, da n-am găsit. Marfa naturală e mai cool. ,,Ca alimos!’’ îi spun eu. ,,Ce e aia?’’ m-a întrebat Bebe. E o plantă, pe care o foloseau vechii grecii, le tăia foamea şi îi transporta la ceruri, unde se întâlneau cu zeii. Epimenide a folosit-o şi a trăit peste o sută cinzeci de ani.’’ ,,Wow! Marfă, frate… Să faci hâţa-hâţa un veac şi jumătate, e ceva. Poţi s-o procuri?’’ Am ridicat din umeri. Cu toată durerea mea, n-am putut să mă abţin şi am râs de ignoranţa bezmeticului. El a dus un deget la cap, ca şi cum ar fi vrut să-şi lipească informaţia în minte, cum lipim notiţe să ne amintim de ceva şi a continuat. ,,Ne-a prins babacu, taman când îi dădeam exviagra scoţiană unei blonde … , cum îi spune… cu limba…’’ ,,Cunilingus…’’ ,,A da! Ce denumire haioasă! Cunilingus , am să ţin minte… Unu îi dădea la balcon, albuşul. Eu tocma’ luasem foc şi voiam să trec la doua oară la gâfâială. Motanii ăilalţi şi-o frecau la rece. Erau la gioco del mano, cum spun broscarii, aşteptând să le vină rândul! Pe limba noastră, tocma’ îi lingeam bombonica , când m-am trezit cu trei palme, jap!jap! jap!… Mi-au ars bateriile …’’ N-am mai schiţat nici un zâmbet. Revenisem la durerea mea. Plângea sufletul în mine. Altădată aş fi râs în hohote, imaginându-mi scena povestită de Bebe Nebunu’ , ,,… o aguridă cu forme de alivancă, cu double s, dolofane mamă, mamă, şi o târtiţă, da ce spun eu târtiţă, o adevărată piersică zemoasă… şi ce creastă de cocoş avea…, îmi curg balele şi-amu, marfă, frate-meu, şi două mâţe zglobii şi jucăuşe, era aşa apetisantă amazoana. Clişeu farmazoana, ce mai! Io eram la prima love story. Abia mă golisem că-mi venise din nou apetitu’. Tocma’ mă pregăteam să-i sparg rozeta, să-i sondez abisu’, da ăl bătrân mi-a stricat planul. Fufa a fugit, la baie, ţipând. Numa’ să ţipe e bune fufele astea! Ai văzut în filmele ’orror, ele bagă toată groaza, nu ştiu decât să ţipe şi să geamă. Atât! În rest, nimic, nexam gândire, nexam creaţii, o vorbă de duh, o poezea,acolo, filozofie, ceva, aşa ca tine …. Frate, da’ tu cu filozofia tre’ să ai mulţi greieri în cap…, ele nimic, zero tăiat în patru , sunt naşpa rău bambilicile. Numai la budigăi , muzică şi dans li-i capu’ …’’ ,,… ce ai bă cu mine, m-am întors spre ăl bătrân, înfruntându-l , acu’ nu-mi dai voie nici să fut? Îi spun mamei ce orgii faci tu cu vecina, în lipsa ei. L-am lăsat mască. Ăl bătrân a pus botu’ la şantaj. S-a întors şi-a trântit uşa. Fufa a fugit de-acasă. N-am mai văzut-o. O fi plecat în ţări străine, în Italia mi se pare… Ne-a donat la toţi o acnee sifilitică. Mie pe limbă mi-a apărut mai întâi. Am băgat antibiotic, frate-meu… O juma de an, n-am mai pus în gură pic de albitură. Uitasem gustul la Rusalkă…. Toţi s-au tratat cu antibiotice, numa’ frumosul Paul, emo şi timid, abia de i-a atins armonica. Nici măcar nu i-a băgat regele în castel şi i s-a vărsat uleiul, ante portas. Nimic mai mult, nici măcar nu i-a despărţit cat-flaps-uile, că a luat spirochetu’. Ruşinos, ca o belciugată, era frumosul Paul! N-a vrut în ruptul capului să meargă la doctor. Babacilor nu le-a spus nimic, a făcut complicaţii, hepatita C şi a mierlit-o… Păcat, era aşa boghet, un adevărat adoult baby. Ca Alcibiade ăla de spuneai că umblau toţi grecii să-i culeagă ghinda, mai frumos ca agurida erea …, i-aş fi cules şi eu ghinda…, că-s AC-DC. Eu îţi vorbesc de frecangeală şi tu eşti în amăreală, te-ai bescuit rău , frate-meu… ’’ Avea aşa, o detaşare de toate, Bebe Nebunu, nu avea nimic emo băiatul acesta. Doar instincte primare. ,,Eu, bă frate, n-am întâlnit încă o alivancă, pentru care să-mi curgă balele ca la câine, tre’ să fii emo rău să simţi că mori dupe o bibilică sau vreo baldâră, toate e la fel, să mor io! Io mor de n-am aer, când… cad leşinat, ca un cotoi. După ce mă golesc îmi aprind o ţigară, dau un vânt, beau o bere să-mi revin, apoi mă golesc din nou. O zaharină era înnebunită să vadă ploaia de aur. Venea cu mine la closet să mă vadă când urinam. Nu puteam să trag pârţul de rigoare, că hop şi ea lângă mine. Lasă-mă Bebe să văd, zicea ea. Ce ai fato, ai sisi la balcon? Da’, ea nimic! Voia să vadă cum e adică la băieţi. Şi mă venera , zicea, cum îi venerau novicii pe cavalerii aceia cu cruce roşie …, cum le spune? ’’ ,,Cavalerii templieri! ’’ ,,Da, văd că le ai cu istoria, cu filosofia…, ai biblie, nu glumă, omule! Oafa, cred că avea complexe de inferioritate, erea curioasă sau cine ştie poate erea urofilă, poate îi plăcea să bea urina… Mă venera, cum îl venerau vrăjitoarele de sabat pe ăl cu coarne. Poate e vrăjitoare… Po’ să ştii ce puteri diavoleşti au zaharinele astea?!... Avea nişte hulube…, farmazoană rău, erea cât pe-aci să-mi pună pirostriile Puah! E scârboase rău, oafele! Io nici nu le mai săru’. Adică cum s-o săru’ pe una care a băgat botu’ la ecler. Io trec direct la acţiune, oral, anal. Vaginal, mai rar. Asta e viaţa fără cusur: o păsărică, un păsăroi şi o gaură-n cur…’’ ,,Da’, cum poţi să trăieşti aşa emo? Te pomeneşti că scrii şi poezei de dragoste, ca Eminescu! ... Dulcea mea doamnă şi Veronica, vai, Emul meu iubit. În astă vreme, Verona şi-o trăgea cu cel mai bun amic al lui, cu nenea Iancu şi cu alţii. Şi el, sireacu’ era-n limbă dupe ea. De aia a luat-o razna, poetu’. Bă, frate, vezi ai grijă …, eşti tripat rău!… Priveşte în soare, la lumină! Nu te mai cufunda, în umbra ta, că e de rău, frate. Ia zi, eşti în turnesol cu ea?...’’ Am ridicat din umeri. Ce să-i spun? Să încropesc o poveste, nu mă pricepeam să mint. Parcă eram făcut din alt aluat, nu ca tata. Da poate chiar nu eram băiatul lui. Mai ştii! ,,Ai grijă …, viaţa e plăcută dacă apuci gaura aia dintre buci, perora Bebe. Tre’ să ai şi tu o bucurie! Ce Dumnezeu! Stai cu sămânţa în cojones? O să-ţi pice cucul cloşcă. Sau te dedai la orgii cu domnişoara Manuela? Nu-i bine, nu e bine deloc! Tre’ să te eliberezi, să poţi gândi din nou la ideile tale, cum spunea scritoru’ ăla, de-a scris, Cel mai iubit dintre pământeni. Puloş parcă sau cum îi zice?!.. ,,Marin Preda!’’ ,,Da, da, Marin Preda! Am bunghit ceva la şcoală despre el. Era superdotat, ăla, prietenul lui, Puloş. Îi crescuse mandravela până la genunchi, se împiedica în ea… Tre să aflu cum se lungeşte burlanu’! Că amu e la modă. Aşa vor cheratiţele, bucurie mare de gigolo… Cu burlanu iese banu’ … ’’ ,,Nu-l mai ascultam. Bătea câmpii obsedatul ăsta. Gândurile mi se întorceau la ai mei. De-ar şti tata! Dar, mai bine să nu ştie ce face mama prin paturile altora. Şi eu? Eu ce-am să fac cu viaţa mea? Ce-am să fac? Să mă însor, să fac un plod, apoi să-mi pun filme porno şi să mă masturbez?! Ca tata! Viaţa asta nu are nici un sens, mi-am zis. Mai apoi, mi-am revenit. M-am gândit că astea nu-s păcate capitale, că deh, asta e viaţa. Taică-meu, ditamai senatorul, în faţa căruia tremură o turmă de femei, se masturbează acasă… Şi maică-mea! Dar, cum poţi opri asta? Evola spune că sexul este cea mai mare forţă a naturii. Când te-apucă amocul, de-i spunem dragoste, o iei razna. E ca telegarul cel negru, al lui Platon. Nimeni nu-l mai poate stăpâni. Şi tata, cu filmele lui porno… A devenit dependent de ele. Cred că trăieşte sexul numai în imaginar. De aia, nu se mai culcă cu mama…, realul îl face impotent. Am vizionat şi eu Caligula… Mi s-a scârbit de specia umană. Faci o obsesie pentru o fată, dracu ştie cum se întâmplă, că toţi bărbaţii când se îndrăgostesc, fac o obsesie pentru o femeie. Cei care se îndrăgostesc sunt mai rari. Pe majoritatea îi împinge nebunia erotică. Li se urcă hormonii din testicule la cap. Nu mai gândesc cu cel de sus, ci cu cel dintre picioare. Îşi pierd capul, pentr-un petic de negreaţă… Dar, cei care se îndrăgostesc cu adevărat?! Se transformă ei înşişi în domnişoare. Devin timizi şi fără iniţiativă. Pasivi, ca nişte fetiţe. Trebuie să tragă fata de ei . Adesea, sunt ocoliţi de fete. Simt la ei mai mult estrogen decât testosteron. Îi consideră nişte fătălăi. La fete e invers: îndrăgostite se metamorfozează în masculi. Sunt gata să sară pe băieţi. Se spune, că atunci glandele lor produc mai mulţi hormoni masculini şi de aceea, în acele momente, sunt aşa de uşor de sedus. Sunt cele mai sigure victime ale escrocilor sentimentali. Pe asta mizează când le seduc. Dracu ştie, că eu nu m-am îndrăgostit până acum. Sunt, cum s-ar spune, cu aţa neruptă… Într-o zi, eram singur acasă. Soră-mea la o prietenă. Mama la treburile ei, tata la Parlament. Căutam o carte în biblioteca tatei. Tata nu citea, ci doar se împăuna cu cărţile. Îşi făcuse biblioteca pentru impresie şi decor. În spatele cărţilor am dat peste cheile de la seif . Ce idee pe tata să ascundă cheile după cărţi! M-am gândit, imediat , la pistolul lui. Simţeam furnicături în palmă. Tata îmi arătase pistolul, se lăudase cu el. Îşi dădea importanţă. O armă te face important şi puternic. Îl luase, după revoluţie, de la poliţie. Zicea el: ca politician, nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla. Îmi arătase cum se încarcă, cum se descarcă, mă pusese chiar să ochesc cu el. Apoi, o speriase pe mama, zicând că o împuşcă. Scosese, între timp, încărcătoarele. Mama ţipa! Tata alerga după ea. Era un joc, mai mult erotic. Dar, la atât s-a redus jocul lor. Seara, tot separat s-au culcat. Am luat cheile, în mână, cu o plăcere maladivă, cu gândul imediat la pistol tatei. Am decis să-l iau cu mine la vilă, unde locuiesc singur. Dacă vine noaptea vreun hoţ? Aveam câini şi alarme instalate, dar o armă bună trece primejdia rea. Era o justificare, în cazul în care, tata ar fi descoperit dispariţia pistolului. M-am dus glonţ la seif , dar mai trebuia şi codul. Cum să aflu codul? Caut în laptop-ul lui personal. Cum era de aşteptat, îl parolase. Tastez în ordine toate numele din casă, al mamei, Elena, al soră-mii, Augusta. Se născuse la 23 august şi era de bonton să-i pună acest nume. Până la urmă am aflat parola. Era numele meu Sorin, dar anagramat, Noris. Am căutat prin documente, erau tabele, ordine, legi, HG-uri . Nimic, nici un indiciu , nici un document cu coduri secrete. Am încercat mai multe variante, dar , în cele din urmă mi-a picat fisa. Era 1975, anul când terminase facultatea. Sau, anul când fusese primit în PCR. Era acelaşi cod de la alarma de la vilă. Am fugit repede la seif, am format cifrul, am răsucit cheia şi am zis: sesam deschide-te! Minune. Am tras de mâner şi uşa seifului s-a deschis. Sus, un dosar, iar jos, într-o cutie metalică se afla pistolul şi încărcătoarele. Sub cutie, într-o pungă ponosită, am găsit o sută de mii de euro. Wow! Am luat dosarul, l-am deschis. Primul lucru, care a alunecat din dosarul plic a fost carnetul de partid al tatei, membru PCR din 1975. Fusese primit imediat după absolvirea facultăţii. În dosar erau încopciate Note informative. Am citit, încet, una câte una. Pe măsură ce citeam, mă treceau transpiraţiile. De asta şi-a luat tata pistol... De frica de a fi deconspirat. De teamă, că unul din cei trimişi după gratii, se va răzbuna… Numele de informator al tatei, n-o să-ţi vină să crezi, era Noris. Pe câţi îi dăduse taică-meu în gât?! Cine era acest om?! Nu-mi mai era tată. Nu puteam accepta să-mi fie tată, un Iuda, care-l vânduse, pe Isus, pentru treizeci de arginţi. Era prea de tot! Tatăl meu – atât de abject?!... Abject e individul neputincios, un handicapat social, care vrea să parvină, să fie mai mult decât este cu adevărat şi decât îi poate acorda natura lui. Când îi văd pe politicieni la televizor, vorbind, de parcă ar fi cine ştie ce somităţi, îi asemăn cu tata, toţi pozează în oameni de bine, ca să mascheze abjectul din viaţa lor. Nu întâmplător, Platon a spus că homosexuali sunt singurii care intră în politică. Au, cred, acelaşi caracter pidosnic, ca al homosexualilor. În orice caz, comportamentul tatălui este împotriva naturii şi ce-i împotriva naturii se întoarce împotrivă-i. În viaţă, totul plăteşte. Eu am fost cel ales să plătesc pentru tata. Trecusem peste celelalte, care păreau omeneşti, dar aceasta!…’’ Sorin a tăcut o vreme. …………………………………………………………………………… Apoi , l-am văzut mişcându-se precipitat. A aşezat pistolul în dreapta, lângă pistol, cuţitul, a pus, în faţa lui, paharul de whisky şi cel cu otravă. A privit spre candelabru unde atârna un cablul, făcut laţ, apoi, spre fereastră. S-a aşezat tacticos în faţa camerei web şi a continuat. ,,De la etajul vilei, unde-i dormitorul meu, până jos, sunt 20 de metri. Am să zbor 20 de metri. Ca băiatul acela îndrăgostit de profesoară, care a fost aruncat sau s-a aruncat zănaticul. O ieşire emo din viaţă… Sau ca Sobaru, care nu s-a vrut erou, dar vrut să trezească lumea românească, care doarme, doarme, doarme… Eu am vrut să vă trezesc, le zicea Socrate concetăţenilor săi, dar voi o să continuaţi să dormiţi… Stau şi meditez în faţa acestor ultime bunuri materiale, pe care le vezi. Sunt în dilemă, într-o mare dilemă. Ce să aleg?! Un pahar de whisky, un Jack Daniels sau cel cu otravă. Am să închid ochii şi pe care îl voi nimeri. Am timp suficient. Am tot timpul din lume, am chiar timpul din Univers. Intru de-acum în circuitul lui. Ai mei mă cred la şcoală, dar eu m-am învoit de la dirigintă, pe motive de sănătate. Sau să aleg spânzurătoarea. Că tot ne-a gratulat, omul recent, cu eticheta de patibulari? Să optez pentru pistol? Baah! Este o moarte prea rapidă. Şi prea uşoară. Să beau paharul cu otravă ca Socrate? Sau să-mi fac seppuku? Ori cablul, ca o ultimă iubire … Da, asta e pentru mine! Stai! Nu încă! Nu am scris poemul. Sunt surescitat! Acum, e momentul creaţiei. Angoasele morţii mă strâng de gât. Doamna cu coasa e foarte aproape. A pătruns în mine. Spiritul ei mă îndeamnă, cu o forţă pustiitoare, să scriu ultimul poem. Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată! Eminescu a învăţat ars moriendi! Asta a făcut din el un mare înţelept. Ars moriendi este marea înţelepciunea vieţii. Da, am găăăăsit! urlă Sorin atât de tare, încât difuzoarele erau gata să-mi spargă timpanele. Am găsit! Gata! Acum pot să plec liniştit la Zamolxe, să-l întâlnesc pe zeul străbun. E cel mai bun titlu: De ce nu…, de ce nu acum?!!! Scrise repede, pe laptop, titlu mare cu Times New Roman , 24, italic . Rămăsesem paralizat. Va scrie poemul sau se va sinucide?!... În acel moment, soneria de la intrare m-a izbit şi pe mine ca o piatră-n cap. Prin fereastră deschisă, sunetul strident al maşinilor poliţiei şi pompierilor pătrundeau în difuzor. L-am văzut pe Sorin X … cum apucă precipitat pistolul, îndreptându-l spre gură. Din cauza surescitării, abia apucase să-l ridice de pe masă, când se auzi bubuitura. Glontele se izbi, mai întâi de perete, apoi ricoşă în oglindă. Suprafaţa oglinzii se sparse în aşchii multiple, ca fulgerele într-o zi furtunoasă de vară. Rămase, o clipă, uluit. Apoi strigă, disperat: ,,Ce-ai făcut? Ai stricat jocul Ai să regreţi amarnic, bătrâne!’’ Sări în picioare, parcă percutat de resort. Mişcarea lui panicată împinse masa. Paharul cu alcool şi otravă se vărsară laptop. Alergă la fereastră, dar probabil pompierii instalaseră deja scara. L-am văzut întorcându-se în fugă şi sărind pe scaun. A întins mâinile spre cablul legat de candelabru. În acel moment imaginea a dispărut…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu