Vernisaj cu bădărani
Prima oară când am început să filozofez s-a întâmplat
prin anul 1985. Plecasem cu soţia mea, Maria, la băile Olăneşti. Luasem bilete ieftine, adică
în luna septembrie, când toată lumea
bună se retrăgea din vilegiatură. În anii epocii de aur, tratamentul era de 18 zile, acum s-a
redus la 14 zile. Ar fi trebuit să stăm trei săptămâni, dar, în vile şi hoteluri, venise frigul nopţilor de toamnă. În economia
comunistă caloriferele rămâneau reci (epoca de aur intrase în declin).
După două săptămâni de băut ape sulfuroase, plictisiţi de spectacolul
naturii ( văzusem aproape tot ce
era nevăzut prin împrejurimi, ba
asistasem şi la un
spectacol cu Naarghita celebra
cântăreaţă româncă de muzică indiană,
acum uitată, amintită odată
la Povestiri adevărate), am decis
să plecăm.
În total, la Olăneşti sunt 30 de izvoare pentru varii
afecţiuni, dar pentru bărbaţi, şi nu numai, mai era
unul, al treizeci şi unulea, la barul
turn. Cum preţurile erau piperate, am fost nevoit să refuz tratamentul la acest izvor.
Am vândut biletele de masă pentru ultimele patru zile la jumătate de preţ, la o
pereche sosită atunci. Ne-am făcut bagajul şi ne-am culcat mai devreme, ca
de obicei. La ora două dimineaţa
aveam autobuz de la Olăneşti spre Rm. Vâlcea, iar la ora
patru tren din Rm. Vâlcea spre
Craiova. Mărturisesc, că spre deosebire de soţia mea, am rău de noapte sau rău de somn, cum vreţi
să-i spuneţi, nu pot să pierd o noapte fără să-mi pierd
energia.
Maria îmi spune că, după zodiacul chinezesc, m-am născut în cel mai slab moment energetic. Mă rog, aşa o
fi, de vreme ce maică-mea la vârsta ei venerabilă are mai multă energie decât
mine. La optzeci şi cinci de ani,
bătrâna se învârte ca
prâsnelul prin grădină, nu stă o
clipă locului, nu i-a nici un fel de
medicamente şi crede că cel mai bun panaceu e munca.
Eu, după o noapte de nesomn mă simt ca după beţie, mahmur
(îmi trebuie pe puţin două zile să mă refac). E semn că deşi mama mea cea plină de energie m-a născut, astrele
erau toate la apus (adică la minimum energetic), la naşterea mea. Aşadar, zodiacul
chinezesc ,,m-a citit.’’ De
aceea, călătoria de noapte este pentru
mine un coşmar dramatic.
Noaptea aceea nu o
bănuiam a fi un calvar. Să mă trezesc la
unu, să merg în staţie să prind autobuzul…era pentru mine o alergătură epuizantă. Mă consolam totuşi cu
gândul că voi dormi în tren. Am ajuns la
gară într-o stare de somnolenţă avansată.
Eram somnambul, autist , un zombi
care executa ordinele soţiei. ,,Ia
bagajul! Du-l pe peron! Du-te şi ia bilete! Vezi ai grijă unde le pui să nu le
rătăceşti!’’ Căscam şi executam mecanic
comenzile Mariei.
Pe peron, frigul nopţii mă înţepa violent prin cămaşa
subţire dar nu reuşea să mă scoată din starea de letargie. Abia aşteptam să mă
văd în compartiment şi să
închid ochii, chiar şi în poziţia aceea
incomodă pe scaunul tare de clasa a doua nu era un culcuş comod.
Am intrat în compartiment eu, soţia, o femeie în vârstă
cu fiica ei. Bucuria mea! Cum nu mai erau alte persoane dornice să ne
însoţească m-am
întins pe banchetă cu capul
în poalele soţiei. Pe cealaltă
banchetă s-au aşezat cele două, mama şi fiica.
Am stins becul şi
cum era ora când şi pe un paznic
vigilent îl prinde somnul, toţi, de parcă am fi
fost narcotizaţi sau am fi rămas
fără aer, cum se întâmplă în accidentele aviatice, am căzut într-un somn greu,
de plumb, ca să mă folosesc de supra-tocită
expresie, ,,de plumb’’, care sugerează somnul profund.
Ei bine, cînd somnul profund
vine, înseamnă că omul a intrat
în faza ultimă – aceea a visului.
Visam! Nu mai ştiu ce visam, când un ţipăt disperat m-a adus din lumea de dincolo în lumea reală. Am sărit brusc în picioare, buimac şi zăpăcit. Un fum
gros şi puturos plutea în faţa mea.
Sculat din somn nu realizam ce s-a întâmplat. Bătrâna lungită pe banchetă
horcăia, în vrem ce fiica ei striga
disperată. ,,Deschideţi fereastra! Apă!...
Moare mama…’’
Deschid repede fereastra şi desluşesc în faţa mea un individ
gras, umflat parcă cu furtunul, blond, spălăcit. Mă
privea indolent cu nişte ochi
mici verzi, ochi porcini - impasibili la toată
drama declanşată de fumul de ţigară. Individul fuma. Buimac de
somn n-am ştiut cum să reacţionez. Mai totdeauna, ideea cea bună îmi vine mai tărziu, după ce încep să meditez, indice că am stofă de
filosof, dar în acele momente mintea mea
era stand by şi reacţionam cu încetinitorul.
Am
deschis repede fereastra şi m-am întors
spre individ, dar obezul o ştersese hoţeşte, la fel cum se strecurase în
compartiment. Bănuise că îmi venise
gândul cel bun – să-l pocnesc în
mutra lui imbecilă.
,,Mama suferă de astmă…şi e foarte posibil ca inima să-i
cedeze. . ,,Aveţi o picătură de apă?’’ mă întreabă fata cu ochi mari, rugători. ,,Doamne
fereşte să facă stop cardiac, aici în
compartiment. Am oroare de situaţii
din acestea morbide, n-am nici
vocaţie medicală şi nici n-aş şti cum să
procedez. Îmi lipseşte simţul practic.
Fata îi desfăcuse maică-săi nasturii de la bluză, îşi strecurase
mâna la pieptul bătrânei şi-ii masa disperată zona în care era inima femeii Mă uit
la Maria, ea se uită la mine. Nu! Nu, nu aveam nici o picătură de apă.
Mă simţeam jenat şi neputincios. Nu luasem apă cu noi. Până la Craiova era o zvârlitură de băţ. Şi
cine bea apă dimineaţa! Femeia culcată, galbenă ca ceara, aproape pământie abia
îşi trăgea respiraţia . ,,Vă rog,
mergeţi şi căutaţi o picătură de apă…’’ îmi strigă disperată fata.
Am plecat. Deschideam uşa de la compartimente şi întrebam ,,Are cineva o picătură de apă? I s-a făcut rău unei femei, are astmă!..’’ Nimeni nu răspundea. Unii mă priveau sictiriţi că-i deranjam din somn, alţii îmi răspundeau ironici ori nervoşi că i-am
trezit. Ridicau din umeri. Se întorceau pe partea cealaltă, îşi rezemau capul
de suportul banchetei şi plecau iar în
lumea viselor. Nimeni nu avea apă.
Unde să găsesc apă? La WC
nici vorbă. Pe vremea aceea a declinului comunist, ceferiştii nu se mai
sinchiseau să pună apă pentru
spălat, darmite de băut, în trenul personal. Mizeria socialistă putea fi văzută, în toată grandoarea ei, în toate mijloacele de transport în comun, dar mai cu seamă în trenurile personale.
După trei, patru compartimente, convins că a căuta apă
într-un tren personal e o întreprindere absurdă, am renunţat. La capătul
vagonului, individul întors cu spatele, savura
netulburat o nouă ţigară. M-am întors în compartiment! Altfel,
aş fi fost nevoit să-i aplic o scatoalcă în mutra lui porcină.
Am revenit jenat că n-am reuşit să-i fiu de folos femeii. ,, Îmi pare rău. Nu găsesc apă!’’, i-am spus fetei. ,,Mama şi-a mai revenit… aerul curat de-afară i-a făcut bine…’’
Femeia
stătea cu capul în poala fetei, respira
mai uşor. Şi culoarea feţei părea să-i fi revenit la normal. Mâna fetei
continua să-i maseze zona inimii. ,,Lăsaţi doar geamul întredeschis!’’ m-a
rugat fata. M-am
sculat, am făcut sul perdeaua de
la fereastră şi am
folosit-o ca tampon între fereastră glisantă şi rama de sus, suficient pentru a lăsa aerul proaspăt să pătrundă în compartiment. Odată
cu aerul pătrundea şi zgomotele de-afară,
aşa că mi-a luat adio de la somn.
,,Cum a putut individul să aprindă ţigara în compartiment
cu geamul închis cu uşa închisă’’, întreabă revoltată Maria. ,,Ei cum?’’ ,,Un individ cu cât se îngraşă mai mult cu atât devine mai nesimţit. Un
bădăran, la care nesimţirea e direct proporţională cu grăsimea,’’ am zis eu,
emiţând prima mea cugetare
filozofică.
Am trăit multă vreme convins de
acest mare adevăr filozofic general valabil, anume că un individ cu cât se îngraşă mai mult cu atât devine mai nesimţit. De atunci, i-am
suspectat pe toţii obezii de nesimţire. Nesimţirea, ziceam, e direct proporţională cu greutatea pe care o un individ peste standardul normal de greutate.
Pe vremea aceea, a
epocii de aur, politica de stat
a înfometării populaţiei, impuse de Ceaşcă şi comitetul său central ,
producea puţini oameni graşi. Astăzi,
însă, din nefericire şi eu mă număr printre ei. Totuşi, bunul simţ nu mi s-a
atrofiat.
Atunci ce produce nesimţirea? Nu obezitatea, ci altceva
îl face pe om nesimţit.
Zilele trecute, un asemenea individ avea să-mi probeze indubitabil, un
alt adevăr universal valabil cu privire la nesimţire. Numai într-o proporţie foarte
mică supraponderalii corespundeau
cugetării mele. Cum aceştia tind, în
zilele noastre să ia proporţii de masă,
kilogramele în plus produc
nesimţire, doar într-un grad mic. Cu adevărat nesimţit este parvenitul sau
arivistul, fie de pe malurile Dâmboviţei, fie de pe malurile Bahluiului.
Zilele trecute, poeta
ieşeancă, Dorina Violeta
Neculce, m-a
invitat la Casa Pogor, la fosta sală a
Junimii, la vernisajul pictorului
Constantin Severin. Am pătruns cu emoţie , nu doar pentru că era prima oară când puneam
piciorul pe-acolo, ci pentru că, acolo,
la Casa Pogor, ,,M. Eminescu, filosof’’(aşa
semna la 29 mai 1870, în albumul asociaţiei ,,România’’), îşi făcuse intrarea în lumea literară. Am făcut
cunoştinţă cu gazda, d-na Rodica
Rodean, cineva ne-a făcut poze, m-am
uitat la tablourile expuse şi apoi s-a
făcut linişte.
Criticul Valentin Ciucă a ţinut un mic
discurs în care a prezentat pictura ardeleanului Constantin
Severin, din Baia de Aramă ,actualmente
stabilit în Suceava, ca o inspiraţie din Gauguin. Artistul, emoţionat, după cum vedeam, după
terminare discursului s-a îndreptat spre un bărbat, dacă nu obez, oarecum corpolent, l-a luat de mână şi l-a postat în
stânga lui. M-am gândit că e un prieten,
cunoştinţă veche.
În dreapta lui se afla o doamnă mică
de statură. Nu ştiam ce hram poartă. A început să vorbească
şi mi-am dat seama că şi această
doamnă trebuie să fie un om de cultură, un critic de artă. Ea a precizat că
pictura lui Constantin Severin s-a inspirat din arhetipul jungian şi a definit
pictura acestuia drept o
filozofie a ,,expresionismului arhetipal’’.
Devenisem mai atent la ce spunea
doamna, când corpolentul din dreapta pictorului a întrerupt-o brutal, fără să-i ceară
acordul şi a început să peroreze despre
imoralitatea tineretului de
astăzi. Nu l-am mai ascultat. Mi-am îndreptat
privirile spre tablouri. De mine s-a apropiat o doamnă în vârstă, am
aflat mai apoi că se numeşte Livia Ciupercă şi îmi zice: ,,Îmi venea să
intervin şi să-l opresc… pe
acest…’’ Doamna se abţine să-i pună vreo
etichetă. ,,Dar cine e domnul?’’ ,, Nu ştiţi.’’ ,,E
doctorul Hortensiu Aldea, colecţionar de
artă.’’
A, mă dumiresc eu. Aşa se
explică de ce pictorul a mers la
el, l-a luat prieteneşte de mână şi l-a
postat în stânga lui. Pictorul vrea
să-şi vândă tablourile şi este nevoit
să accepte abuzarea invitaţilor de
către acest bădăran cu ifose de
mare telectual.
,,E
un bădăran, un trouble fête’’, îi spun eu
doamnei, ,,insul care strică buna dispoziţie, la orice distracţie. Şi
doamna aceea mignonă, care a întrerupt-o, acest
individ cu peroraţia lui imbecilă, cine e? E
profesoară, doctor în filologie, cu
multe studii şi cercetări, şefă de promoţie la colegiul Racoviţă, a venit cu studenţii la vernisaj.’’ ,,Şi cum e posibil să nu
reacţioneze la mojicia acestui colecţionar? A desconsiderat-o în faţa
studenţilor ei, iar pe studenţi, adică pe generaţia tânără, i-a admonestat, erijându-se în mare moralist,
el, un parvenit care a făcut avere,
ştim noi cum…’’ Am plecat, împreună cu doamna
Livia Ciupercă, n-am mai rămas să-i
ascult absurdităţile pe care le
debita preopinentul doctor , ajuns
colecţionar de artă.
Cum poate să se manifeste astfel? Eu
sunt pentru prima oară aici, nu cunosc
pe nimeni, decât pe doamna Neculce şi nu
pot să fac pe-a cavalerul dreptăţii,
dar, cineva ar fi trebuit să-l
admonesteze elegant pe
impardonabilul bădăran. Chiar doamna
profesoară pe care individul a anulat-o. Asta-i filosofia vanitosului - te
anulez pe tine să mă ridic pe mine.
Bădăranul nu a avut respect nici pentru
femeie, nici pentru cadru didactic, nici pentru
studiile ei cu atât mai puţin pentru străduinţa profesoarei
de a ţine studenţilor o lecţie de
cultură. Nu, el era cel important, cel căruia publicul , adică noi nu-i acordam suficientă importanţă: ,,Sărut mâna coane Aldea!’’
Pe drum, spre casă mi-am revizuit maxima mea. Am ajuns
la concluzia, că nu obezitatea, ci bogăţia îl face pe om bădăran. Dar cum bogatul e şi obez, maxima rămâne valabilă. Bogăţia,
mai ales, bogăţia obţinută prin mijloace
ilicite, îl umple pe individul parvenit de
vanitate şi de nesimţire.
Cu cât un individ devine mai bogat, mi-am zis, cu atât devine mai nesimţit în relaţiile cu
ceilalţi. E suficient ca un individ să-şi cumpere o maşină mai scumpă, atunci începe să
creadă că este mai deştept, cu
exact 30 de centimetri ( distanţa de la pământ la punte), faţă de ceilalţi oameni. Inflaţia minţii îi creşte în aceeaşi proporţie cu starea de
bogăţie. E o psihologie de bădăran, care se formează în timp, pe de o parte provocată de propria
inflaţie, pe de altă parte susţinută de lingăi, care îl linguşesc.
Un individ, care se îmbogăţeşte peste noapte din venituri
ilicite, de regulă, acela este nesimţitul. Parvenitul din zilele noastre
se erijează pas cu pas în omul
tiranic, abuziv şi bădăran.
Nu
pot să trec peste incident. Mă obsedează
ideea şi mă gândesc tot mai mult să scriu la un pamflet. Nu pot să dorm. Trebuie să
scriu despre asemenea specimene!
O întreb pe poeta Dorina Neculce, dacă supăr pe cineva
din Asociaţia Universul prieteniei, dacă am să scriu un pamflet despre colecţionarul-bădăran, Hortensiu Aldea. Nu,
îmi răspunde poeta, dar e
omul care poate cumpăra jumătate
de oraş. Au! Ca-n America lui Al Capone. Ei, îmi zic eu, o cumpăra gangsterul-colecţionar jumătate din Iaşi, dar eu fac parte din
cealaltă jumătate, aceea pe care indivizi de tipul lui Aldea, nu o pot cumpăra.
Îmi amintesc de cartea ,,Miliardarii şi mieria lor morală’’ , a unui coleg de
facultate şi de breaslă al lui Păunescu, a ziaristului Dumitru Constantin. Vorbind despre Zaharoff,
autorul afirmă că ,, filosofia lui continuă
să facă mulţi aderenţi’’. Da,
bogăţia atrage ca muştele la miere
şi bogaţii îşi formează imediat o anume
filozofie, aceea al lui Callicles, care-i spunea înţeleptului Socrate, că înţelepciunea este o imbecilitate. Se formează astfel o filozofie a bădăranilor, care contestă tocmai
fundamentele înţelepciunii. Eu sunt cel
ce sunt, adică un fel de dumnezeu , care
poate cumpăra ,, jumătate din oraş’’ sau chiar
oraşul întreg, a cărei vocaţie
este filosofia machiavelică a omului
lipsit de scrupule şi de umanitate,
pentru care unica valoare este banul.
În aceeaşi filozofie
a bădăranilor se înscriu politicienii, pe care noi, inocenţi şi
creduli, îi alegem ca
pe cei mai drepţi, iar ei servesc
interesele lor şi ale bogaţilor care i-au corupt. Cum spunea G. B. Show, în
celebra sa piesă de teatru, Major Barbara. ,,Iar
dacă alţii doresc altceva, care-mi va
micşora dividendele, atunci vei recurge la poliţie, armată. În schimb, ţi se va acorda protecţia ziarelor
mele. Şi tu vei putea savura că eşti un mare om de stat.’’
Iată cum, un bădăran
ca cel de-al treilea … escu, care a ajuns mare om de stat - primul om în statul român, cu ajutorul unor
asemenea îmbogăţiţi. Fără îndoială că
realegerea lui Traian Băsescu poartă
girul unor asemenea parveniţi bădărani. Altfel, nu se explică logica cu care politica portocaliilor este îndreptată împotriva propriului popor.
Traian Băsescu plăteşte acum ,, mogulilor’’ săi, realegerea în funcţia de preşedinte. A lua de la cei mulţi şi a da
celor puţini, iată politica lui de haiduc reconvertit sau de
pirat îmbogăţit. Toată filozofia bădăranilor se reduce la excrocherie şi abuz de
încredere. Logica lor este aceea a
minciunii - sofistica, în care
individul bogat ca şi cel ajuns
la putere crede că ,,este măsura
tuturor lucrurilor, a celor ce
sunt pentru că sunt şi a celor ce nu sunt, pentru că nu sunt.’’
Pentru
politicieni, a face din negru alb şi din alb negru sau din ţânţar
armăsar ori din armăsar ţânţar ţine de această filozofie a omului-bădăran
pentru care bunul simţ şi înţelepciunea
sunt imbecilităţi pentru omul
comun.
Pictura-pamflet a pictorului Ştefan Potop cu Pinalty
ţinând-o în braţe pe Elena Udrea este sugestivă. Expoziţia cu realizările oraşului
pe care a iniţiat-o pictorul
nemţeam ar fi trebuit să se intituleze ,,Vernisaj cu
bădărani.’’
.jpg)
