Despre dumnezeul pământean şi dreptatea celui mai tare.

Moto: ,,Văd răul pe  Pământ’’ – Jean Jacques Rousseau

   

Care să   fie explicaţia  apariţiei   ideologiilor , utopiilor şi tiraniilor  în secolul al XX-lea ? Să fie cauza cele două mari conflagraţii mondiale autodistrugătoare? Să fi simţit omul acelor vremuri,într-atât o   nevoie acută   a unei imagini protectoare şi dătătoare de siguranţă, a  unui  Tătuc-zeu, în absenţa  fizică a Dumnezeului ceresc, încât să apeleze  la protecţia unui dictator? În vreme  ce democraţia  este regimul ce se fundamentează pe valorile raţiunii,  dictaturile şi a regimurile politice extremiste, la fel ca şi  religiile,  pe iubire necondiţionată   şi pe credinţă acceptată. Dacă, în democraţie, omul de rând  are posibilitatea opţiunii şi prin asta a libertăţii depline, în cazul regimurilor politice totalitare,  libertatea de alegere este draconic limitată.                     

          În veacul al XX-lea treptat, treptat, Dumnezeu din cer   a fost  înlocuit, în inconştientul colectiv, cu unul pământean. Credinţa în Dumnezeul  pământean, în ,,Tătucul cel bun’’   s-a păstrat încă  multă  vreme după  revoluţie. Pe mulţi  i-am auzit  afirmând: ,,Dacă Ceauşescu dădea de mâncare  poporului ar fi condus şi-acum ţara.’’  Îndoctrinarea  a  indus , în inconştientul colectiv,  asemenea confuzii  încât Ceauşescu  era, identificat  cu  însuşi Mântuitorul. Uciderea lui Ceauşescu a echivalat cu uciderea lui Dumnezeu.  El era cel care dădea poporului ,,pâinea noastră cea de toate zilele.’’ 

          Unii erau atât de îndoctrinaţi  cu ideea că Ceauşescu şi partidul  le dă de mâncare,  încât   au suferit efectiv de angoasa existenţială în momentul cînd Ceauşescu a fost împuşcat. La mulţi  le era  teamă că  n-o să mai aibă ,,cine’’ să le dea de mâncare după căderea  lui Ceauşescu şi desfiinţarea partidului - stat     Aceeaşi  stare psihică au trăit-o  simpatizanţii şi gardiştii, după asasinarea Căpitanului.  O stare absurdă, de care oamenii de rând,   şi chiar unii intelectuali,  multă vreme nu s-au putut  rupe.                                                                                                  

           Modelul de dreptate al lui Polemarchos din Republica lui Platon  e un mod de a defini o dreptate tiranică. Prin urmare, sistemul totalitar, ca sistem tiranic,  afirmă  o astfel de dreptate -  o facere de bine celor care se supun  ideologiei şi mai multă facere de bine   celor care s-au remarcat ca fanatici  susţinători ai regimului.  O facere de rău celor care nu se supun sau nu sunt  adepţii ideologii propagate de partidul revoluţionar. 

          Acest mod de a aplica dreptatea e o dreptate bunului plac. În perioada dictaturii proletare această dreptate, á la Polemarchos,     s-a aplicat cu osârdie, confiscându-se ,,bogătanilor’’ şi ,,chiaburilor’’ averile, casele, pământurile. Multe case  ale celor bogaţi  s-au constituit în cadouri ale partidului  -    o facere de ,,bine’’  pentru prietinii partidului  muncitoresc, în timp ce proprietarii  ,,duşmanii   poporului’’ au fost aruncaţi în închisori.            

             Tendinţele grupării oligarhice ale portocaliilor-verzilor  , patronate de cel de-al treilea …escu de a aplica dreptatea lui Polemarchos, îmi dă fiori de gheaţă. Astfel s-a aplicat acel principiu al dreptăţii tiranice prevăzut profetic de Platon – o facere de bine prietenilor  partidului comunist  şi  rău duşmanilor  acestuia, o facere de bine prietenilor partidului de portocaliu şi rău duşmanilor acestuia.  Omul de rând   va crede cu toată tăria, că Preşedintele face dreptate – dar este o dreptate utopică, fiindcă dreptatea unuia nu se poate afirma pe nedreptatea celuilalt.  

          Retorul Trasymachos, trepidând de enervare, după ce îl acuză pe Polemarchos de ,, colaboraţionism’’, preia ştafeta lampadophoriei şi,  cumulând afirmaţiile celor doi despre dreptate, i-o trânteşte verde, în faţă, lui Socrate, cu dispreţul  îngâmfatului cu frunte mică    – ,,dreptatea e folosul celui mai tare.’’

          Această dreptate este,  evident ,  ,,folosul personal al stăpânului, ori a clasei conducătoare în societate, instituţionalizată ca dreptate şi ca lege de stat şi impus ca normă supuşilor. Injustiţia stăpânului se metamorfozează, prin mecanismul coerciţiei, în <<dreptul>> slugii.’’ (Andrei Cornea, Interpretare la Republica,1986). Dreptate în România  lui Băsescu e dreptatea lui Polemarchos, ,, dreptatea e folosul celui mai tare.’’ Şi cel mai tare este cel de-al  treilea …escu  şi coaliţia -  antiromânească( a se vedea stema Inspectoratului de Poliţie Covasna) .         

          Ce drept avea sclavul comunist?  Dreptul la muncă neplătită sau prost plătită.  În vreme ce  dreptul celui mai tare era dreptul inalienabil al instructorului de partid, al secretarului  de partid, al miliţianului, al securistului, a membrilor  din comitetele de partid  şi birourile permanente, din comitetul central,   a  clicii  şi clanului secretarului general al partidului, a clasei conducătoare, comunistul de rând,  cu atât mai mult, omul apolitic ,  practic, nu avea alt drept decât acela de sclav.

          Până şi dreptul la viaţă era la cheremul tovarăşului sau tovarăşei, mult stimaţilor şi iubiţilor conducători. Dacă cineva se îmbolnăvea  grav, sau un copil avea probleme cauzate la naştere –  a pleca la o clinică din străinătate –  în aşa numita democraţie socialistă – marea problemă era aprobarea plecării de către cabinetul II ,,mult iubita şi stimata tovarăşa Elena Ceauşescu.’’  Îmi amintesc că o femeie a  născut un copil cu capul mare.  Din cauza capului mare copilul a rămas  blocat de oasele bazinului, rămânând de la naştere cu sechele. Mama, ca orice mamă  bătăioasă  a ajuns , după multe scrisori, rugăminţi şi intervenţii la Cabinetul II să obţină aprobare  pentru operaţie  în străinătate. Cabinetul II a refuzat categoric, deşi mama, cu lacrimi  în ochi,  s-a aşezat în genunchi  şi s-a rugat Elenei Ceauşescu,   ca la Sfânta Maria.                                                                                          

         În democraţia burgheză problema sunt banii şi ,,relaţiile’’ la Casa Naţională de asigurări. Sau cine mai ştie, dacă nu şi relaţiile la partidul de guvernământ.       

          Dreptul celui mai tare era evident a comuniştilor de frunte şi a slujitorilor devotaţi. Această putere poate căpăta nu doar aspecte discreţionare , dar,  uneori,  chiar sadice, când puterea   încape pe mâinile unei femei. Nu sunt misogin  şi nu vrea să nu acuz sexul frumos de mai mult sadism decât al masculilor, dar imitarea  Elenei din capul statului se făcea la toate instituţiile unde conduceau femeile, la fel cum, la toate eşaloanele partidului-stat, imitau   mici ceauşei, după chipul şi asemănarea Tatălui-zeu . Elena, din capul  ministerului  turismului şi ce alte ministere i-a mai dat Traian Băsescu ,  nu-i departe de  Elena  din capul  statului  în ceea ce priveşte risipirea banilor  publici. Dacă vrei să   rămâi  fără   bani,  dă-i  pe mâna unei femei!                        

          Comportamentul feminin în postura puterii şi în virtutea dreptului celui mai tare, capătă conotaţii la fel  de  abuzive, adeseori absurde în manifestarea lor.

          Omogenizarea socială în comunism nu permite existenţa claselor antagoniste. Şi totuşi, în contradicţie cu viziunea marxistă, clasele  au  reapărut în societatea socialistă multilateral dezvoltată.          

          Iată cum,  sofistul Trasymachos, în pofida dialecticii lui Socrate, a intuit genial că dreptatea este folosul celui mai tare, adică a celui mai puternic într-un regim totalitar.  Acest caz, al abuzului de putere,  al clanului  Ceauşescu e un mic incident în lungul şir de abuzuri săvârşit   de membrii clanului  de ,,ceauşeii’’  de la toate eşaloanele partidului-stat.              

         Dar  fii  baronilor pesedişti?  Dar a beizadelelor  pedeliste? Mătuşa Tamara, cu termopanele ei, e un mic hoţ  de buzunare pe lângă  marele pirat  … escu.            

          Se spune despre Nicuşor, că printre numeroasele lui abuzuri de putere, la care , în prim plan, au fost manifestările porno-sexuale,  unele ce ţin de ondinism (urinarea, la chefuri, în farfuria cu stridii ale unor generali), una le-a întrecut  pe toate.                                                                              Se spune că a fost odată ca niciodată, o fată frumoasă ajunsă cântăreaţă de care Prinţul s-a îndrăgostit. Spre disperarea lui, fata nu a răspuns avansurilor sexuale. Într-o seară, aflat  la Constanţa cu gaşca  lui,  ar fi zărit-o  într-un local  şi a năvălit imediat cu banda  care îl însoţea şi-ii   ridica osanale. După ce i-a dat  pe toţi afară din local, a reţinuţ-o pe fată şi a cerut gărzilor  de corp să-i aducă  un măgar. Gărzile s-au făcut luntre şi punte şi  i-au adus măgarul.

          Imediat i-a cerut fetei să-i facă măgarului sex oral.  Fata a refuzat categoric această umilinţă  şi ca urmare, orbit de furie şi alcool ,  Nicuşor i-ar fi înfipt furculiţa în falcă şi a desfigurat-o.

          Din acel moment, fata nu a mai apărut la postul de televiziune. E poate doar  un mit   public care-i incrimina  Prinţişorului notorietatea abrutizantă,  sau, cine ştie…, până nu faci foc nu iese fum. De ce Valentin Ceauşescu a fost perceput  de oameni, altfel, decât  Nicuşor?                      

            Scena aceasta, reală sau inventată,   îmi aminteşte de  romanul lui Maria Arsene,  Loess – trenul cu fete, în care un gestapovist zelos, vrând să  demonstreze că evreii nu sunt oameni, a legat în lesă un evreu tânăr, pe care l-a pus să meargă în patru  labe şi l-a obligat să latre.  Evreul s-a supus  o vreme, dar,  în faţa fetelor de companie, din  tren, n-a mai rezistat umilinţei şi s-a revoltat. Cum era de aşteptat,   omul-câine  a fost împuşcat              

Realitatea mirobolantă,   terifiantă în absurditatea ei, constă în faptul că astfel de  scene sunt posibile  în regimurile extremiste. Dovada  a  făcut-o alesul legal de portocaliu care  l-a obligat pe un marinar( pe când era căpitan comunist de vas), drept pedeapsă, să-l care  în spate din sala maşinilor până sus, pe punte.             Scena de-atunci, de pe când era căpitan de vas, e reiterată  azi,  când  s-a urcat în spatele   poporului mioritic,  el şi familia lui şi, alături de el,  oligarhii de portocaliu , verde sau mai ştiu ce culoare şi-or schimba până la alegeri. Astfel de scene sunt posibile  şi în democraţie, când o grupare politică tinde spre dictatură , ca cea de portocaliu-verde. Alunecarea spre extremism se face mimând  acte democratice.                                                                                                                                                                    

          ,,Văd răul pe pământ’’ , spune în Emil, Jean Jacques Rousseau prin glasul vicarului savoiard. Răul, după filosoful din Geneva constă în denaturarea omului – prin trecerea de la starea naturală la starea civilă, adică la constituirea în societate printr-un contract social, respectiv prin libera aderare la o comunitate.                                                                       

              În atare condiţii, răul constă în servitute,  arbitrariul politic, ipocrizie socială, artificiu şi calcule egoiste. Răul constă în pierderea inocenţei, în ascunderea intenţiilor, în absenţa comunicării sincere – omul fiind astfel  despărţit de sine şi de semeni.  Prin urmare, genealogia răului se regăseşte în trecerea omului de la starea naturală, la starea civilă.                                 

 Aceeaşi viziune o regăsim şi în mitul biblic, numai că răul aici e dezvăluit de cunoaştere; odată ce omul  mănâncă din pomul cunoaşterii binelui şi răului el  e predispus a comite răul. În fond, fiecare copil în procesul formării raţiunii, repetă comiterea păcatului originar, acela de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului, la fel ca Adam şi Eva, căci pe măsură ce el  îşi  formează raţiunea, în procesul cunoaşterii realităţii imediate, va începe să deceleze binele şi răul, imaginarul  şi realul.   

         Fiecare pas în cunoaştere îi aduce omului un bine mai mare, dar şi un rău pe măsură de mare.

          Ce pot face oamenii? Se pot întoarce la starea naturală – cea a inocenţei,  când erau egali şi liberi? Nu! Este imposibil! Dar omul, ca să ajungă la o stare similară, va trebui ca sinergic să parcurgă odată cu cunoaşterea  şi etapele binelui şi răului, până va ajunge la acel grad de cunoaştere şi  înţelegere morală a binelui şi răului ce îl va determina să  renunţe la manipularea binelui şi răului,  pentru a  preveni  auto-exterminarea.

          Erau oamenii liberi şi egali  în starea naturală? Conform viziunii sale privind dreptul celui mai puternic, oamenii nu erau egali şi liberi  şi aici Rousseau se contrazice. 

            El susţine că superioritatea fizică a determinat   dreptul unora în a-şi impune voinţa în faţa altora. Or , această superioritate exista şi se manifesta chiar  în perioada stării naturale a omului. Era superioritatea tatălui asupra fiilor şi fiicelor, aceea al lui Iacob asupra odraslelor provenite de la cele patru femei. Aşadar, superioritatea fizică a tatălui a generat, deja, dreptul celui mai tare şi servitutea şi obedienţa progeniturilor. E  similară , oarecum,  statutului   masculului dominant din lumea animală – recunoscut de ceilalţi masculi, ca atare.                                                                            Să fie aici genealogia răului? Da, dacă se aplică dreptul forţei. Nu , dacă se aplică forţa dreptului.  Dreptul forţei reclamă o stare psihică afectivă – în general de ură.  Forţa dreptului reclamă analiza raţională.                      

          Nu doar superioritatea fizică, cât  mai cu seamă, cea mintală şi tehnică de luptă  au determinat  dreptul  unora de a-şi impune voinţa asupra altora  şi a obţine servitutea şi obedienţa  acestora. Să amintim  doar povestea micuţului David, care l-a răpus  pe uriaşul filistin Goliat.                                                    

                                                               

          Cu toate acestea Polemarchos este silit, de dialectica socratică, să admită  că  dreptatea este superioară nedreptăţii. Dar unde-i Socrate, acel Socrate mioritic, care să ne scoată din cercul vicios? Petre Ţuţea a murit, iar majoritatea intelectualilor filosofi, care mai trăiesc, fac jocul  puterii portocalii-verde. Oare Noica nu s-a întors  în  mormânt, văzând trădarea zeloşilor săi discipoli?