Pe vremea când eram
tânăr și nemuritor
nu mă gândeam să scriu, când am
început să îmbătrânesc și să mor în fiecare zi, m-am gândit să scriu, să
rămân nemuritor. Ce
să scriu la o vârstă așa de înaintată?
Să scriu poezie nu se cădea. Deși
cei mai mulți au debutat cu
poezie lumea ar fi zis
despre mine că m-am scrântit la bătrânețe.
Așa că, am considerat că cel mai potrivit pentru vârsta mea era eseul
filosofic și am debutat cu cartea
Cum să scriu un eseu…
Femeile,
mai cu seamă, debutează cu poezie. Firi romantice,
tânjind după iubire, ele vor să
rămână mereu adolescentine.
Hegel spune că filosofia este ultima treaptă a spiritului.
El se referea la rațiunea
pură al lui Kant. Eseul e prima treaptă a
ultimei trepte a spiritului, adică
e clasa întâi a filosofiei. Cei mai mulți cititori ai mei au fost medici. Când mergeam
la medic îi dădeam o carte. Era o mică păcăleală, ca să evit să-i dau bani.
Cum, odată cu
îmbătrânirea, am mers din ce în ce
mai des la medici, cu ei mi-am lărgit
numărul de cititori. Unul dintre ei a
spus despre cartea mea că este interesantă; în
mentalul medicului poate
fi un caz interesant de boală.
Un
chirurg mi-a zis că e o carte practică. Nu am înțeles dacă e malpraxis sau benepraxis. Criticul cel mai vizionar al cărții mele este o necititoare. Nepoțica mea,
Ligia, pe când era în
clasa a doua a mers la librărie, împreună cu colegele ei, să cumpere cărți. Colegele ei
au cumpărat cărți pentru copii; ea a cumpărat cartea lui
Noica -
Despre lăutărism.
Intrigată,
vânzătoarea i-a spus: „e o carte de
filozofie. Citești tu așa ceva?”
„Am cumpărat-o pentru bunicul meu. El e filosoful familiei…”
Vasile Anton Ieșeanu, 6 august 2015, Iași
http://victor-revnic.blogspot.ro
RăspundețiȘtergere