Contingența
este o manifestare a
hazardului. Evenimentul contingent
se întâmplă prin hazard. Contingentul e un eveniment posibil, nu
probabil. Deosebirea între posibil și probabil este că
în posibil evenimentul
este potențial sau virtual, cu șanse de a se petrece
sau nu în proporții egale.
Evenimentul
posibil se află
exact la interacțiunea da și nu. Posibilul păstrează
șanse și proporții egale
pentru un potențial eveniment ; în probabil evenimentul este mai apropiat de credibil, șansele de a se petrece au o proporție mai mare, de
aceea probabilul este mai plauzibil
decât posibilul pentru că șansa ca un eveniment să se
petreacă este proporțional mai mare.
Contingența
este eveniment rar, metaforic poate fi numit o rara avis – cum este spre exemplu lebădă
neagră. Contingența face parte mai degrabă din posibil decât din
probabil.
Faptul de a fi
victima unui accident , circulând ca pieton
sau șofer, e un fapt
contingent. Contingenţa rezultă din autonomia
fiecărui sistem; interacțiunea sistemelor generează întâmplarea, hazardul. La fel
ca şi principiul de incertitudine, nu are rolul fundamental, ci mai degrabă de corector.
Faptul că
oricând poți avea un accident
depinde de suprasistemul numit circulație în care sunt incluse starea
meteo, starea străzii sau a
șoselei, viteza de circulație a vehiculelor,
numărul vehiculelor aflate în trafic,
aglomerația în punctele
nodale starea psihică și luciditatea conducătorilor auto
aflați în trafic.
Sistemul se supune întotdeauna acțiunii corectoare
a suprasistemului. Este un principiu de comandă piramidal, de genul piramidei în
care vârful – suprasistemul – acționează asupra bazei ca principiu
autoregulator .
Hazardul ca întâmplare include contingența. Hazardul
este de inexplicat – nu se cunoaște cauza; inexplicabil - este
lipsit de rațiune; indeterminat
– nu se poate cunoaște și stabili
evoluția; contingent ar fi putut să nu se producă; fortuit
( imprevizibil).
Hazardul poate fi de natură endogenă - generat de factorii interiori a unui sistem
sau suprasistem sau exogeni –
factori exteriori sau o combinație a
acestor factori, naturali ( factori de mediu) sau antropici (apariția întâmplărilor
hazard ca urmare a complexității diferitelor structuri, constante
fundamentale și istorii diferite ale societății umane globale actuale).
Spre exemplu
apariția unei tumori pe un organ
intern, pe rinichi spre exemplu. Nu se
cunoaște cauza, tumoarea are o formă informă (irațională), nu se știe
dacă e de natură malignă sau
benignă, nu se poate stabili evoluția,
ar fi putut să nu apară dar a apărut ca urmare a unor factor necunoscuți interni sau externi.
Tumoarea trebuie extirpată chirurgical cu tot cu
rinichi, dar care sunt urmările?!
Tot hazard este și descoperirea tumorii. Cel mai
adesea nu doare, nu provoacă în primele faze disfuncții
sau chiar dacă le provoacă
ele nu sunt percepute ca un semnal malign sau benign de pacient
și adesea nici de medic. Cel mai frecvent descoperirea tumorii se datorează unui
hazard pozitiv, respectiv
prin control ecografic făcut întâmplător pentru alte investigații
efectuate de pacient.
Este hazardul
o limită a cunoașterii umane?! Caracterul fundamental al hazardului este fortuitul
(imprevizibilul). Hazardul se încadrează mai mult în posibil și mai
puțin în probabil.
În multe situații el este inexplicit, în alte cazuri este acauzal ca un
complex de coincidențe. Realul
unui sistem sau suprasistem este
atât de complex încât știința poate
emite doar posibilități nu și probabilități apropiate de exactitate.
În
fizică hazardul a fost
demonstrat de Heisenberg, anume ca principiu de
incertitudine, un principu al fizicii cuantice care asociază proprietățile
fizice ale particulelor în perechi ce nu pot fi măsurate simultan cu o precizie mai mare de un anumit grad, confirmat de experimentul mintal al lui Einstein-
Podolsky-Rosen și de teoria lui Bell,
care spune că un model
local de realitate nu poate
aprecia corect un comportament cuantic; toate conexiunile cauzale se propagă cu o viteză mai mică decât viteza luminii. Faptul
că știința nu poate calcula cu exactitate evenimentele și fenomenele imposibil de determinat științific cu
exactitate individul recurge adesea la filosofiile oculte - astrologie, numerologie, alte forme de ghicire a viitorului apropiat sau mai îndepărtat,etc.
Fizicienii
și biologii epocii
postmoderniste se raliază tot mai mult
conceptului numit determinism aproximativ. Este
exact ce
am numit eu prin conceptul
- programare la marginea haosului, concept care impune pentru
întreaga realitate existența a doi
factori fundamentali - invariantul
în proporție de 70% și 30%
variabilele. Dumnezeu nu joacă zaruri cu lumea.
Elementele de incertitudine sunt variabilele multiple, care, în pofida analizelor
probabilistice și a legilor statistice,
nu pot fi calculate cu exactitate.
Aristotel
numește hazardul drept o
iluzie a finalității – poate
avea un sfârșit nefast pentru un anume
individ uman, animal sau plantă sau,
dimpotrivă, salvator.
Bergson crede că hazardul este un mecanism care s-a comportat ca și cum ar fi existat o intenție. Atunci întâmplarea-hazard poate fi percepută ca un efect de bumerang - o pedeapsă imanentă pentru un anume gând (invidie, răutate, iritare, enervare) sau faptă
comisă asupra celuilalt care se întoarce sub forma
energiei negative la nivelul inconștientului și care, poate
declanșa inițierea unei
amorse maligne în organismul
făptuitor sau a unei întâmplări nefaste.
Putem considera oare blestemul, ura, invidia drept
forme de energii negativă ce acționează asupra inconștientului pe
durate lungi de timp determinând o anume autoprogramare a destinului.Aceste fenomene care țin de psihism s-au constituit într-o armă la fel
de periculoasă ca și cea nucleară Este
vorba despre așa numitul război
psihologic. Se spune că rușii și
americanii au făcut experimente
în acest sens cu rezultate apocaliptice. Cu războiul psihologic nu e de glumit
este la fel de dezastruos ca și unul nuclear.
Hazardul ca
eveniment nefast, poate să fie
declanșat de factori psihici în momente
de șoc psihotraumatic, un șoc existențial - moartea
subită a unei ființe dragi,
pierderea rolului social și a modului de a fi în lume, pierdere sensului
vieții și a dorinței de a trăi.
Declanșarea
sau activarea genei sau a celulelor
generatoare de tumori poate fi
determinat de acest moment nefast?
Nu toate personale cu tumori au suferit de șocuri psihice.
Cert este că în actualul stadiu social
în postmodernitate predispune pe
tot mai mulți
la asemenea fenomene nefaste. Presiunea
factorilor de stres asupra psihicului
uman este din ce în ce mai mare
și prin urmare numărul bolnavilor psihici și oncologici e în continuă creștere.
Sabia lui Damocles stă agățată de un fir tot mai subțire deasupra capului fiecărui individ uman. Oricât este de avansată știința nu poate să decodeze hazardul.
În cazul maladiilor vârful piramidei este
constituit de societate în ansamblu care
cumulează factorii de stres tehnologic, economico-sociali ce acționează negativ
asupra psihomentalului individului. Viața
individului în lumea creată de om, o lume tehnologizată, paralelă lumii naturale, este din ce în ce mai puternic supusă
hazardului. Pentru societate hazardul e un
factor autoregulator; pentru individ,
hazardul poate fi destin nefast.
În cazul societăților ideologizate, vârful politic acționează ca un
centru de comandă de reglare absolută asupra indivizilor. Ideologiile și regimurile
totalitare impuse de acestea determină
o dependența aproape totală
a bazei sociale față de vârful piramidei. Destinul individului într-un sistem totalitar
este supus cheremului
și capriciilor dictatorului și a micilor
dictatori de la toate nivelele economico sociale.
În cazul democrației există o interdependență
și o intercondiționare reciprocă; programarea informațională a unui sistem
poate face ca acel sistem să funcționeze autonom, societatea să se autoregleze în cadrul
suprasistemului, dar acest lucru este posibil doar într-o democrație autentică, nu
și-n democrațiile corupte.
Aici manifestările de
tip totalitar exercitate
asupra individului sunt mai perfide și
mai sadice decât în sistemele
totalitare oficializate de ideologii.
Individul se simte abandonat, fără protecție din partea statului, aruncat în
propria lui nimicnicie. Aparent
ideologiile și sistemele
totalitare par a fi mai umane,
dar ele nu iau în calcul
individul ci doar masa, colectivitatea
unde individul nu mai contează
sau contează foarte puțin. Din acest motive cumulate ( democrația
coruptă, dezinteresul manifest al
guvernanților și starea aparentă de bine
indusă de ideologie și dictatură) apar
mulți nostalgici care regretă sistemul
comunist și doresc revenirea puterii
totalitare de genul comunismului.
În
cazul naturii factorul regulator este informația suprasistemului, în speță a
ecosistemului poate determină apariția unui organ la un
animal sau dispariția unui organ. Mediul ca suprasistem regulator de sisteme și
subsisteme nu poate schimba bauplanul unei ființări
- a soiurilor de plante sau a
speciilor de animale.
Tocmai aici s-au înșelat existenţialiştii; ei
au crezut că autonomia existenței este generată de hazard. Dacă ar fi fost astfel regnul
vegetal și animal ar fi suferit o hibridare haotică
iar lumea autocreată ar fi
fost imposibilă fiind
neviabilă. Existențialiștii au văzut numai contigentul existenței, nu şi
ordonarea existenței soiuri de plante și
specii de animale. De aceea, scrierile existențialiștilor se
opun ideii că universul este un sistem inteligibil, închis şi coerent,
considerându-l dimpotrivă contingent şi
din acest motiv lipsit de sens rațional ce induce individului
uman angoasa și sentimentul absurdității existenței umane. De aici toată lamentaţia lor.
Într-un Univers contingent cum este cel
imaginat de existențialiști oamenii sunt
zvârliți în propria lor libertate. Dar este omul liber în mod absolut
cum cred existenţialiştii?! Dacă fiecare dintre noi existăm datorită
programului genetic transmis de genitori,
nu existăm doar la întâmplare, ci programați. Ne naștem cu un program ereditar,
căruia vrem - nu vrem, ne supunem, iar libertatea, către care suntem azvârliți,
nu ne poate scoate în mod radical din închisoarea minții programate ereditar.
Cu
toate acestea programarea ereditară nu
conduce, ca la animale, la un
cerc vicios, ci la o mișcare în
spirală. De altfel creierul uman se
definitivează în timp foarte îndelungat ( peste 20 de ani), proporția cea mai mare o deține informația dobândită cea ereditară. Cu cât
o societate este mai avansată tehnologic și mai liberă din punct de vedere economic și
social omul are
posibilități multiple de alegere a
destinului, iese din paradigma sisifică, are,cu fiecare generație,
o libertate mai mare și
șanse mai mari de realizare a
viselor existențiale decât părinții genitori
tocmai datorită hazardului
generat de complexitatea societății
moderne. ( fragment din Libertate în iadul de lux)
Vasile Anton Ieșeanu,3 februarie 2016,Iași
