Eminescu - în zadar?!(V)

Paradoxul   incompatibilității la români 

  

Tendința  opiniei publice  românești  aproape unanime  este  una  confuză, întreținută cu abilitate de  Spâni și de  propaganda acestora:  Toți sunteți corupți, toți sunteți hoți, toți sunteți  la fel:mincinoși și hoți.  Dezinformarea prin   inducerea  de confuzii,  prin  amalgamarea  indivizilor, este cea  mai  periculoasă  modalitate de  manipulare  pentru o societate democratică: omul de rând   nu mai poate alege grâul de neghină. Chiar și  idealiști din  paradigma   Eminescu și Conta, nu mai au credibilitate. Românii nu mai cred în  indivizii mesianici, în luptători pentru dreptate și adevăr. Dincolo de aparențele afișate, oamenii cu adevărat integri  moral,   ca inocentul   erou  Harap-Alb, nu  mai pot fi  văz  ci   majoritatea credem că  ascuns în  hainele lui Harap-Alb  este  Spânul pus pe căpătuială.  Confuzia   indusă  în mentalul  colectiv  face imposibilă sau aproape imposibilă  capacitatea de  a  ne înțelege pe noi înșine.          

Eminescu  îl descoperă  siderat  pe  Conta, un  veritabil  Harap - Alb,  muncind  alături sau în slujba  spânilor   Giani, Caranda, Mihăilescu.  Nu este singurul care a   observat acest  paradox  român, când  Harap-Alb devine sluga spânului.  Norman Manea,  expune  în eseul său   opinia   unui intelectual  american, care afirmă  că  nicăieri , parcă, prăpastia  dintre oamenii buni  și cei răi, mai mult decât   atât , dintre oamenii dedicați Binelui și cei slujind răului, nu pare mai mare. Dar cooperează… Nicăieri conlucrarea uluitoare  dintre incompatibilități nu pare mai ciudată mai de   neînțeles.” (Norman  Manea – Despre clovni:  Dictatorul și Artistul, Ed. Polirom, 2005, Iași)       De aici  survine confuzia care face din noi  - toți  o apă  șiu-un pământ, în mintea celor mai mulți români  despre  români   există același clișeu absolut fatalist  pe care nimeni  nu  le poate îndrepta  toți sunt   hoți, toți sunt corupți, toți sunt  la fel: mincinoși și hoți. Noi  românii nu mai putem face   această  distincție   pe care a  observat-o  acel intelectual american, citat de Norman Manea, că   există      „pe planeta Românica” cum se exprima   insidios,   spânul  procuror Portocală,  oameni buni  și oameni răi , total   incompatibili  dar  care de voie de nevoie   cooperează.                                                                                                                     

                            Această distincție  o facem noi, fiindcă e sigur  că sunt români care se nasc  să fie toată viața   Harapi  Albi și români  care se nasc din Spâni  și predestinați să fie  toată viața  Spâni.   Neimplicarea  înseamnă  lașitate, e într-un  anume sens  o disimulare  și-atunci,  amalgamarea  lui Sorin Alexandrescu,  anume că societatea românească, scoate la iveală tot mai  mulți indivizi, la care se esențializează două instincte primare  disimularea și ipocrizia  e într-un  anume sens  logică și realistă.    Aceste  manifestări   primare ale mioriticului  disimularea și ipocrizia   nu se regăsesc  cum am spus   la toți  românii:   în psihologia  românilor Harapi-Albi, acestea  lipsesc   cu desăvârșire. Cu adevăra  dominante  psihologic  le regăsim   la indivizii spâni. Sorin  Alexandrescu observă  înmulțirea acestora   - tot mai mulți români.   Spânii, cu fiecare   generație  se înmulțesc  mai repede se  pare decât  Harapii-Albi,   fiindcă cei mai  mulți  Harapi-Albi  -  inteligenți, creativi, constructivi și inocenți din nevoia  supraviețuirii au emigrat  în Europa (Italia, Spania, Franța, Anglia), iar  cei rămași    din nevoia de  adaptare la starea dominantă a societății româneștii condusă de spâni  au fost  obligați    de voie de nevoie să se adapteze , să   conlucreze  cu ei .                                                          Disimularea şi ipocrizia ţin de instinctualitatea animală, nu de raţionalitatea umană. Cele două  manifestări ale    imoralității mioritice se asociază de regulă cu  lăcomia, lașitatea și trădarea. Sistemul limbic găseşte metode şi procedee adecvate de adaptare într-o societate dominată de instinctualitate.        Din nefericire pentru oamenii cu discernământ moral, caionii mioritici - disimulanţi şi  ipocriţi se întâlnesc tot mai des. Aproape nu-i mai poţi decela pe instinctuali de oamenii normali, pe Spâni de Harapii-Albi.  Putem schimba, oare, această societatea mioritică    dominată  de  Spân, omul roș?                                                                            

           Eminescu  şi-a erodat sănătatea la Timpul pentru grandiosul său proiect de asanare morală a societăţii româneşti. A  plătit   cu libertatea  demersul  său eroic – singur împotriva  tuturor. Lașitatea  românilor  a ajuns proverbială de-atunci.                                                                                              În Glossă, Poetul-filosof vede imposibilitatea schimbării şi zădărnicia pasiunii pentru împlinirea acestui ideal moral ( care pentru alte popoare nu  mai  e un ideal, ci o normalitate), ca şi cum ai îndrăgi ,,nimică’’ din cunoaşterea ,,măsurii’’ , a adică a limitei şi limitării omului mioritic.

,,De te-ating, să feri în lături,

De hulesc, să taci din gură;

Ce mai vrei cu-a tale sfaturi

Dacă ştii a lor măsură:

Zică toţi ce vor să zică,

Treacă-n lume cine-o trece;

Ca să-ndrăgeşti nimică

Tu rămâi la toate rece.’’                                                                                                                   Cu siguranţă, sunt mulţi tineri români cu discernământ moral, idealişti şi creativi,  din tipologia lui Harap-Alb   dar starea naţiunii este, din nefericire, prea pesimistă ca aceşti tineri să nu simtă , asemenea lui Eminescu, gustul amar al zădărniciei.                                                            În condiţiile metamorfozelor kafkiene, în care dominant este în societatea românească,  omul  spân , tinerii fug spre alte spaţii  -  occidentale, canadiene sau americane   unde logica existenţială este mai apropiată  de  uman.                                                                                               Pesimismul eminescian nu este de tip schopenhauerian. Dacă la Schopenhauer pesimismul poate fi transformat de genii  și oamenii dotaţi cu forţe spirituale excepţionale, în optimism, la Eminescu, inspirat de sisificul românesc, pesimismul tinde spre spre dezamăgire, deziluzie, disperare   și  zădărnicia existențială.                                                                                                           Indivizi cu creier reptilian nasc un popor tot mai bicisnic, ,,romunculi’’ spune Eminescu în Ondin şi Poetul ,,un popor ce se dispreţuieşte pe el însuşi’’. Dispreţul de sine conduce inerent la apatie, mefienţă şi anomie. ,,Un popor de curve, beţivi şi puturoşi’’, asta crede un potenţat al puterii  că este poporul român. ( Ziarul Adevărul din 16 noiembrie 2010).                                                      

       Dar cine l-a adus în această stare de mizerie morală? ,,Numai prin laşitatea supuşilor, spune Plotin, ajung cei răi la putere’’ (III,2,8,35).                                                                                           Numai prin lașitatea Harapilor-Albi, ajung spânii  la putere.  Cum am mai afirmat, instinctualii, deşi sunt fiinţe umane dotate cu raţiune, ca noi toţi, fiind lipsiţi de discernământ moral, asemenea animalelor, nu au probleme de moralitate.                                                                     

           Ugolino din Infernul lui Dante, de foame, şi-a devorat proprii copii(,,foamea a răzbit durerea’’,  spre a-şi justifica gestul canibalic( Jorge Luis Borges – Eseuri, p. 331) .  Asemenea lui Ugolino din Pisa,guvernaţii noştri instinctuali  -  Spânii  nu au probleme de moralitate în a-şi devora propriul popor.

Vasile Anton Ieșeanu, 15 ianuarie 2017, Iași

Eminescu - în zadar?!...(II)

Unde  au fost românii?

           

Eminescu a sacrificat   iubirea  lui  cu  Veronica  Micle, singura lui mare iubire  pentru   grandiosul lui proiect  politico-social  național. Caragiale,  amicul  lui Eminescu,  pentru  a  fi numit de  către liberali, revizor  școlar,  sustrage, după  cum ne spune  Nicolae Georgescu, un eminescolog pe care  îl apreciez  mult  pentru  seriozitatea cercetărilor sale și rigurozitatea argumentației,  un dosar  de corupție  care privea  persoane din anturajul conservatorului C. A. Rosetti, prețul sinecurii de revizor.  

 Odată cu  întâlnirea întâmplătoare în capitală  a Veronicăi cu  Eminescu,  Veronica   nu ezită să   se afișează  la braț cu  iubitul ei,  fără reținere, deși  nu   trecuseră  nici trei luni de la moartea  soțului Ștefan Micle (în vreme aceea era obligatoriu un an de doliu).                                                                   

   După   fascinanta aventură  a  Veronicăi, aceasta   a rămas gravidă. Spun   fascinanta,  fără să  greșesc, fiindcă am  convingerea  că după o conviețuire anostă cu Micle  și  o  perioadă  de  totală  abstinență  erotică,  la  întâlnirea  cu Eminescu, Veronica a  trăit  în acea scurtă aventură ceea ce nu cunoscuse   în tinerețe  și în toată  viața  ei de soție   -  dragostea  unui amant,   de  o femeie are atâta nevoie și pe care numai femeia care nu a cunoscut-o în adevărata ei voluptate este capabilă  să o simtă.  Lipsită de mijloace financiare  stabile, cu toate  că Eminescu  îi trimitea   mereu  bani  din salariul lui,  cu  un  copil  în burtă  și două fete de crescut  ale lui Micle,  Veronica a început  să  exercite presiuni asupra poetului, ca acesta să-și ia povara și responsabilitatea căsătoriei. 

   Acum, însă, în 1880, anul în care ne cantonăm -  poetul  nu-și putea permite „luxul” de a abandona   într-un climat casnic – atunci  când avea  hățurile căruței   în mână, când câștiga cel mai important  ziar al opoziției  din țară.  Dacă nunta dintre Eminescu și   Veronica  nu s-a putu face – este pentru că  urgența muncii ( muncă pe care mai  târziu  va ajunge s-o blesteme n. n.) n-a îngăduit pentru  el răgaz, dar și pentru acest mit al moldoveanului care trebuie să românizeze România  a funcționat ca  o atracție( fatală aș  adăuga) către  luptă și  muncă. Ei, acești bărbați ai  vremii lui Conta  și Eminescu, trăiau altfel ideile, și n-ar strica   să  încercăm să-i înțelegem. ( Nicolae Georgescu  - Un an din viața   lui Eminescu, Ed. Floare Albastră,  București , 2006, pp.65-66).                             

Eminescu  era atât de pătruns de misia sa  pentru românism, încât nu a luat  în seamă suferința  femeii iubite,  nu s-a lăsat înduplecat nici  de  lacrimile  Veronicăi, nici de   situația ei  disperată. Spiritul  critic moldav, scrie   în continuare Nicolae Georgescu      are , iată  o cauză precisă și va da naștere   unei paradigme a intelectualului  moldovean.  L-am numit pe Vasile Conta,  îl avem în vedere pe Eminescu însușii - și ne vom  întâlni cu un alt caz, cel al lui P. P. Carp , cel mai rezistent dintre ei toți. Desigur , revenind   la cele pământești,  dintre Eminescu  și Veronica Micle ea rămâne cea sacrificată.( ibid. p.66)                                                                                              

  Refuzul lui Eminescu  de a răspunde  dragostei ei disperate  o va împinge spre răzbunare. Împreună cu  Caragiale, pun la cale să dea în  vileag relația amoroasă al lui  Maiorescu cu  cumnata sa, Mite Kremnitz,  cu argumentul credibil  că „știe totul de la Eminescu”.                                             

 În timp ce Eminescu  este tot mai prins  la Timpul în realizarea   grandiosului său  proiect   politico-social,    Veronica Micle   împreună  cu Caragiale  pun la cale  scenariu de presă.  Caragiale  pune  mâna  pe scrisorile   lui Eminescu , însă  nu le-a  returnat nici posesoarei să nu le dea altui jurnalist, nici  lui Eminescu care   dezvăluise  în scrisorile  către Veronica secrete de grup politic  și literar  importante.. Am avea în acest scenariu, scrie   N. Georgescu, chiar subiectul „Scrisorii pierdute” (ibid. p.67)  Eminescu a sacrificat  iubirea pentru un  proiect  ideal  zadarnic.                                                                                                                          Ce mai poți  simți  decât o cruntă  dezamăgire  și zădărnicia neputinței  când,  după  atâtea  sacrificii ești pur și simplu scos  din luptă  și aruncat afară ca  un obiect lipsit de  utilitate.  Eminescu, ca și Conta, credea   fanatic în  idealul lui mesianic.  Ceilalți, mai realiști, prieteni, mai ales prieteni  apropiați(Maiorescu, Slavici  și  junimiștii  din Partidul Conservator)  cei care trebuie să  sară  să-l  apere,  s-au  lepădat de el, s-au  ascuns,  la fel de lași ca și Petru  în noaptea din grădina Ghetsimani.                      

 S-au lepădat de el cum s-a lepădat  Petru de  Isus,  de trei  ori  până  la ziuă.  Așa s-au lepădat   de  Eminescu în fatidica zi de 28 iunie 1983. Anul  1881 este anul deplin al lui Eminescu, spectacolul său ziaristic este fără egal și cu adevărat fascinant. El a făcut, acum, o spărtură în cetatea   liberală, dar… Imaginea pe care o  avem  în vedere este, desigur, aceea a lui  Alexandru Macedon  în bătălia de la Gaugamela: a sărit singur  zidul cetății - iar generalii săi și ostașii au alergat din toate părțile să-l scape  rezultând, astfel,  una din cele mai strălucite victorii  ale macedoneanului. El a rămas  Alexandru-Macedon-de-unul-singur, fără generali, fără armată.                                                             Se potrivește întrebarea pe care și-o punea, retoric,P.P. Carp  în legătură cu Alexandru Ioan Cuza: Unde au fost țăranii să-l apere când a fost arestat, tocmai e, care   i-a  dezrobit și i-a  împământit? Unde au fost conservatorii să-l urmeze la victorie pe  redactorul șef al ziarului lor? Dar unde au fost ei, să-l apere pe Eminescu la  28 iunie 1883? Partidul său dormea pe laurii uscați, așa zișii săi prieteni de la Timpul  au părăsit corabia care cum a putut. P.P. Carp însușii transmitea mesaje de la Viena: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!” (Nicolae Georgescu  - Un an din viața  lui Eminescu – Ed. Floare albastră , 2006, București).                                                      

 Eminescu a rămas  singur împotriva tuturor.  Toți l-au abandonat, toți  s-au lepădat de el.   O lașitate care se perpetuează  la nesfârșit   pe plaiul mioritic. Unde au  fost  românii,  tinerii  care iubesc democrația  când  Traian Băsescu a  urinat pe  voturile noastre la Referendumul din 2012 ,  subminând în modul cel  mai  umilitor  și  nedemn demnitatea   noastră,  uzurpând  fundamentul Democrației -  votul popular?  A, erau în vacanță sau la o bere… Abia s-au strâns, la îndemnul Antenei 3(Mircea Badea și Mihai Gâdea) vreo două  mii de Harapi-Albi în jurul  palatului  Cotroceni  și  doar câțiva  politicieni, Gabriela Firea(PSD), Codrin Ștefănescu(PSD) și Ioan Ghișe(PNL).  Nedreptăților    spânului  trebuie să i se răspundă   imediat în forță , altfel  escaladarea abuzurilor  este, cum de altfel  s-a  putut vedea în cazul  lui  Băsescu, fără  ca  cineva să-i mai pună stavilă.

Eminescu a  rămas singur împotriva  liotei de spâni.  Unde erau poeții tineri  și toți acei  adolescenți  romantici  care iubeau poezia lui Eminescu? Încă din  septembrie 1881, vajnicii junimiști conservatori (P.P. Carp, Titu Maiorescu și  Iacob Negruzzi) au sărit în  barca  liberalilor. Și-atunci se explică de ce toți  „nu au știut”  și au aflat  despre  boala lui Eminescu abia după 28 iunie 1883, după  ce a fost  închis  de poliție la casa  de nebuni a doctorului Șuțu,  unde a fost  tratat cu mercur, să  nu mai fie om întreg la minte până la moarte.  Sugestia lui P. P. Carp  „Și mai potoliți-l pe Eminescu!” a  fost profetică. L-au potolit de tot pe Eminescu                                                                                             

 Ca și  în  cazul   Referendumului, spre a   compromite votul  românilor  în fața  opiniei publice naționale și  internaționale  și ai mai marilor planetei, procurorii,   trimiși  în teren de   șefa  DNA  la  indicațiile   prețioase ale  spânului  trebuiau  să   găsească  niște  țărani cu frică de Dumnezeu puși să jure cu mâna pe biblie că au   votat de două ori și un țap ispășitor  în persoana lui Dragnea care ar fi falsificat votul.                                                                                                  Eram sigur    în dimineața aceea  că  Spânul Băsescu va primi ceea ce merita. În dimineața  aceea  din tabăra de creație și recreație de  la o pensiune de lângă Avrig  și m-am oprit  la prima secție de votare să-i spun  și eu spânului să plece, săturat  de mascarada lui  până la vomă. Eram sigur  în  dimineața  aceea că  spânul  Băsescu va primi ceea ce merita.  Apoi am aflat că votul  meu alături de cele  7,4 milioane care  i-au dat  un șut  spânului  au fost aruncate la  groapa de gunoi. Ce-am  putut simți atunci? O nemăsurată ură a disperării  ca plânsul  omului învins de o mare  nedreptate.                                 

        Ca și în zilele noastre  dezinformarea  și manipularea au avut efect. Gr. Ventura  scrie primul,  la 15 august în L’indépédence Roumain  despre nebunia  poetului, prefăcându-se  că  îl apără împotriva epigramei, absolut infecte al lui Macedonski despre „pretinsul poet”  nebun. „Sărmanul  Eminescu!”  scria Iosif  Vulcan în revista Familia, prima  publicație care  i-a editat  poeziile.  Sărmanul  Eminescu nu a fost victimă a unui sistem politic la fel de corupt ca cel din zilele noastre, Eminescu a fost un martir al neamului român.      

Vasile Anton Ieșeanu, 14 ianuarie 2017,Iași

            

Eminescu – în zadar?!...

        Moto: ,,Există adevăruri atât de clare, încât  pentru a le vedea  este de-ajuns să deschidem ochii.” Jorge Luis Borges   

 Cunoașterea  - o zădărnicie!             

Poezia  lui Eminescu, care dă nota  maximă  filosofiei sale extremist sceptică  și  extremist  pesimiste,  este ,,În  zadar în colbul şcolii…’’  

   

În zădar în colbul şcolii,
Prin autori mâncaţi de molii,
Cauţi urma frumuseţii
Şi îndemnurile vieţii,

Şi pe foile lor unse
Cauţi taine nepătrunse
Şi cu slovele lor strâmbe
Ai vrea lumea să se schimbe.

Nu e carte să înveţi
Ca viaţa s-aibă preţ —
Ci trăieşte, chinuieşte
Şi de toate pătimeşte
Ş-ai s-auzi cum iarba creşte.(M. Eminescu - În zadar în colbul şcolii)         

           De multe ori m-am întrebat siderat: de unde  acest scepticism extremist  - zădărnicia  cunoașterii, la Eminescu?!   ,,În zadar  în colbul școlii / Prin autori mâncați de molii / cauți urma frumuseții/ Și   îndemnurile vieții,”                                                                                           
              El, cel  mai  avid  de cunoaștere (citea într-un an cât alții în cinci și-i depășea cu mult  chiar   și pe  titrații contemporani lui), vede, ca cel mai inveterat sceptic și un  incorigibil  pesimist,  zădărnicia cunoașterii  și implicit  trăirea vieții   în chin și  pătimirea  și renunțarea la viață.                                                                                                                       Dezgustul din suflet pe care nu l-a putut împăca în a sa minte toată viața? ,,Sunt sătul de-așa viață…”  Și cum să nu fie sătul  când,  lucrând la  Timpul cunoștea câte mârșăvii făceau oamenii politici  și cât de abuzivi  erau  cei de  la guvernare, cu nimic mai puțin   abuzivi  ca cei  din zilele noastre. Nu! Un om onest ca  Eminescu, un kavi  -  un înțelept, cum îl  numește  indianca Amita Boshe,  nu-și poate împăca dezgustul din suflet în a sa minte, dar  animalul politic, guvernantul  lacom și  perfid, o face fără nici cea mai mică   mustrare de  conștiință.                                Dar are oare omul politic  conștiință,  simț moral și etic?! Te-ai   aștepta, tu, alegătorule, ca aleșii neamului să fie acei bărbați integri (acum și femei), incoruptibili, mândri și mult așteptați, cum spune Nietzsche, dar, paradoxal, în clasa  noastră politică se selecționează rapid,  nu oameni altruiști, curajoși,  iubitori de neam  și făuritori de bine, ci, canaliile, lipsite  de orice morală  - ipocriți, lăcomi,   trădători, duplicitari  și lași.                                                                                                                               Lașitatea, constata preotul Zamisnicu Dumitru, un martir  moldovean  al  comunismului, asemenea lui Arsene  Boca,   crește  cu un grad  pentru fiecare  treaptă   urcată de  un individ pe scara socială.                                                                                                                                           
                Oare va  reuși vreodată clasa   noastră politică  să  se mai însănătoșească moral vreodată ?! Nu mai am nicio speranță.   Îmi vine să-mi pun traista în băț și să iau drumul băjeniei, sătul de  această  societate românească  aflată sub blestemul  pedepsei  sisifice într-o  eternă rotire în același vicios ce  generează voit sau nevoit  o clasă politică mai lacomă,  mai perfidă  și mai lipsită de  simțul moral, de  onestitate și,  implicit, mai imbecilă decât aceea de pe vremea  lui Eminescu, decât aceea din vremea interbelică și decât aceea imediat  de după revoluție.                                                             
                Ceea ce au reușit  portocalii, în  frunte cu urâțenia  pământului (,,Negru, cocoșat  și lacom, un izvor de șiretlicuri”,   ajuns pe scaunul prezidențial  cumpărând  voturile prostimii cu doi pești și-o pungă de mălai  și fraudând alegerile cu concursul nostru al  tuturor), este  o anomie generalizată.          În  cretinismul lui  demențial,  a  aruncat societatea românească   într-o  stare de mefiență  generală,  o copleșitoare  și devastatoare degradare morală,    instigând  pe toți     împotriva tutor   în care  omul  mioritic  - alegătorul onest, manipulat abil de propagandă, la fel a Cetățeanul  turmentat, nu a mai știut  cu cine să voteze căci  nu mai crede în nimeni  și nimic – toți sunt o apă și-un pământ  - toți sunt  hoți.                                                                                                                             
               Dar noi, noi cei  care îi alegem  suntem mai buni ca ei?!  Noi nu avem  nicio vină?!  Suntem oare  atât  de inocenți?  Nu poți să nu fii orb  și surd  la toate abuzurile comise de Tiran  Băsescu decât fie  că  porți ochelari de cal sau ai orbul găinilor, fie faci parte din ,,canalia  de pe uliți”  - zestrea electorală  portocalie,  ori beneficiezi de vreo sinecură de la aceștia ca  jurnaliștii  propagandei, mercenari ai scrisului. Cine-s  portocalii îmbrăcați  în cămăși albe?    Lupi îmbrăcați în piei de oaie!   ,,Toți pe buze având virtute, cum spune Eminescu, dar în eu monedă calpă / Chintesență de mizerii  de la creștet  până-n talpă. Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască / Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască.”(Scrisoarea III) .                                                                               
              Noi toți, mai lași, mai lipsiți de mândrie  și de bărbăție   ne lăsăm, generație după generație,  cumpărați, manipulați  de gașca de oligarhi care își dispută la  nesfârșit bogățiile țării, munca   și    sudoarea frunților noastre, în vreme ce, unul  ca Patapievici, Liiceanu, Pleșu,. Cărtărescu,    urinează glorios pe noi  - ploaia de aur ce vine  de la Cotroceni  direct în buzunarele  propagandei de partid.                                                                                                                                      Ca oile la strungă  am mers la vot.  Și ei, ca toți îmbuibații, grobieni și aroganți,  ne sfidează, apărați de  instituțiile puterii. Și noi iarăși îi votăm.  Și ei  iarăși urinează pe votul nostru. La fel au făcut cei din vremea lui Eminescu, la fel o fac cei din zilele noastre ,,ne fac legi și ne pun biruri , ne vorbesc filozofie”                                                                                                                Trăiască sfânta imbecilitate  în care ne complăcem! Noi suntem români! Noi suntem pe veci aici slugi la Spâni. Halal popor, halal  conducători! Cred că starea  imorală a societății  mioritice, aceea dominată de instinctualități primare  - lăcomia, disimularea și ipocrizia a   făcut  imposibili  realizarea  proiectului  politic și social  al lui Eminescu  de   asanare a societății mioritice  - un proiect  politic și  social  la  care  s-a înhămat, în calitatea sa de redactor șef  la Timpul, asemenea  marilor moraliști ai lumii Socrate și Isus. Eminescu a întrevăzut  încă dinainte de  iunie 1883  nimicnicia luptei sale  și  la fel ca baciul moldovean  din Miorița s-a lăsat pradă   pesimistei fatalități.                 
             
             Toată   învățătura  lui  din școală   i-a apărut  din această perspectivă, fără sens zadarnică. Viață  bună vreodată/ De-am gândit c-am să trăiesc/ N-a fost chip nici cu putință/ Că-n tot ceasul pătimesc”( Când însuși  glasul gândurilor tace -   din ciclul celor trei sonete, tipărite la sfârșitul  anului 1879, scrie Perpessicius, în Eminesciana,  Ed. Minerva ,1989, București.            
                          
           În  disperarea zădărniciei chiar și   glasul gândurilor tace, căci poetul care s-a luptat pentru  dreptatea celor mulți și obidiți și pentru adevăr, iubind dreptatea și adevărul  mai presus de sine,   a  fost, la fel  ca cei doi mari moraliști ai lumii compromis social (l-au închis la casa  de nebuni) și  mai apoi l-au asasinat.  Eminescu  nu a fost  în zadar. Acolo,  în regatul  unde huzureau  spânii, s-a născut   poetul - cel  mai  înțelept dintre români. 

Vasile Anton Ieșeanu, 14 ianuarie 2017,Iași             

LIBERTATE ÎN IADUL DE LUX

„LIBERTATE ÎN IADUL DE LUX este o carte mai tare și mai profundă decât cartea lui Mugur Ciuvică - ZECE ANI RĂI” profesor Pascal Petru

 

Vasile Anton Ieșeanu,8 ianuarie 2017, Iași

Pledoarie pentru o democrație bipartită

Cea mai bună formă democratică   nu  este  multipartitismul  ci așa cum  demonstrează democrațiile consolidate   bipartitismul.   

În țările  marilor  democrații, cu democrații   consolidate și puternice există două partide   mari,  în general  unul de centru stânga , celălalt de centru dreapta.   

 Bipartitismul este   forma politică  cea mai eficientă  de funcţionare democratică  a unei societăţi; acesta răspunde cel mai bine naturii duale a omului, natură duală generată de programele mintale ale celor două emisfere ale creierului. 

 Sistemul bipartit corespunde în mod ideal naturii sufletului uman dominatei sale masculine şi feminine. Sufletul uman reclamă puterea bivalentă - stânga şi dreapta  -   corespunzătoare mentalului omenesc a dominatei  masculinului şi femininului. Sufletul uman nu este doar cel masculin  pe care l-a avut în vedere Platon la întocmirea imaginară a cetăţii sale  ideale, ci este bivalent; masculin şi feminin , în egală măsură la bărbaţi şi la femei.                                        

Bipolaritatea  există   în întreaga natură  biologică, există în natura umană , există  ca principiu filosofic  descoperit de   Heraclit, acela al contradicției  interne,  contradicție  generatoare  de  dreptate, adevăr  și armonie socială. Acesta este  Logos  sau Rațiunea  existenței   umane  și principiul  fundamental al  Democrației.                                                                                          

Ca să fie oportună puterea trebuie să fie bivalentă.   Puterea bivalentă   e   asemenea unei familii -  e  bună dacă se ocupă de educarea progeniturilor  şi administrarea bugetului de venituri şi cheltuieli pentru bunăstarea  şi buna educaţie a  acestora. Analog, cetatea trebuie să se ocupe de educarea cetăţenilor şi de  buna administrare  a bugetului de venituri şi cheltuieli pentru bunăstarea  cetățenilor. Cetăţenii trebuie priviţi de conducătorii cetăţii, la fel cum familia îşi priveşte progeniturile.  Existenţa a două centre de putere politică este măsura democratică cea mai rezonabilă, o măsură care  menţine  cel  mai bine tendinţele extremiste în limitele căii de mijloc a raţiunii.                   

Spre deosebire de sistemul bipartit, sistemul  pluralist, cu mai mult de două centre de putere  este un sistem  mai degrabă anarhic  decât  democratic.     Trei sau mai multe centre de putere de putere politică sunt generatoare de  conflicte anarhice. Poate degenera în  varii împrejurări în   extremism   iar   extremismul politic  reclamă   totdeauna  dictatura. Pluralismul politic înseamnă o pluralitate de centre de putere şi de interese conflictuale, care cel mai  adesea subminează  interesul naţional.         

Pluralismul are mai degrabă  analogii cu celălalt pol social-politic  extremist – anarhia. El constituie şi pentru  alegător un mare neajuns -   îngreunează opţiunea în alegeri. Statele  în care funcţionează mai mult de două partide sunt cele mai uşor  predispuse la haos social, la  extremism  și   anarhie .                                                                                                     

Mai mult, neatingând procentul de 51% sunt  mereu nevoite la guverne de coaliţii   cu   partide  având  interese divergente şi prin urmare mai puţin responsabile, care vor întâietate, se suspectează reciproc,  își consumă neeconomic   energiile   creative  și se lasă  prinse în varii conflicte de putere  în loc să   se înhame la treabă,  din opacitatea paranoică  de a nu se înhăma la căruţa celuilalt, de a nu face jocul politic al celuilalt de a nu fi  pus în  situația păcălitului.  Guvernele de coaliţie   și mai cu seamă   de largă coaliţie, induc o psihologie de ambiguitate în răspunderea ministerială şi administrativă a ţării şi, implicit,  lasă o marjă mare de compromisuri şi potenţiale  acte de corupţie.                                                                                                                                                        Deşi sistemul bipartit  nu elimină posibilitatea  existenţei  partidelor constituite  pe criterii etnice –  ca UDMR   care pune condiţii  tot mai aberante   cu fiecare nouă guvernare la care sunt  invitaţi să participe de către partidul care a câştigat alegerile, dar nu are  majoritatea – cum e cererea de autonomie teritorială, un stat în stat, un asemenea sistem ar  satisface procentul de peste cinzeci la sută şi ar elimina  de la guvernare partidul etnic.                                                                                            

 În anumite împrejurări internaţionale ambigui, solicitarea autonomiei poate fi împlinită iar clivajul ţării un fapt legitimat.  În sistemul partinic partidul etnic nu ar a ajunge la guvernare şi prin asta nu  şi-ar  împlini scopul  orgolios  de a conduce şi administra România.                                           

 Mai mult ei n-ar putea să impună condiţii, cum le impune în prezent partidelor româneşti pentru susţinere parlamentară  şi prin asta o diminuare  a  prestigiului în electoratul etnic, condiţii în care şi ataşamentul  electoratului faţă de partidul etnic s-ar diminua.                                                    

 Menţinerea deliberată,  din interese oculte şi implicit antinaţionale, a pluralismului, în detrimentul bipartismului înlesneşte  etnicismul  partinic şi sugerează viziunii constituţională de ,,stat  naţional unitar’’ un statut mai degrabă de deziderat pur teoretic. În contrapondere cu  neseriozitatea parlamentarilor  români se observă seriozitatea etnicilor, care îşi urmăresc cu tenacitate scopurile.           

 Nu întâmplător André Santini, un anume politician francez şi-a intitulat manualul critic şi autocritic pentru uzul oamenilor politici, Aceşti imbecili care ne guvernează.                                             

 Cramponarea  unor lideri ai partidelor  de pluralism, iluzionaţi de putere, în detrimentul  bipartismului, denotă mai degrabă  interese pecuniare pe care sub oblăduirea puterii şi le pot satisface, decât preocupare pentru interesul  public şi naţional.                                                                     

 Existenţa a două partide puternice ar elimina din start compromisurile şi politicile conciliate în faţa pretenţiilor, adeseori absurde ale etnicismului politic.   Dacă   stânga a  reușit de bine de rău să  mențină un PSD, puternic, dreapta e într-atât de fărâmițată și divergentă încât , vorba  politiciene  franceze  Marine  Le Pen,  unificarea  în aceste condiții  este o fantezie.  La dreapta  trebuie un lider   puternic, constructiv, însă în condițiile în care  Iohannis   menține PNL ca partidul lui de buzunar,  avansând în fruntea acestuia niște  blonde proaste, după chipul și asemănarea lui, pe care  le poate lesne   manipula, este imposibil a aduna dreapta sub  auspiciile  PNL.  Cel care  trebuie eliminat  din cursa pentru  unificarea dreptei este în primul rând  spânul Băsescu care este prin construcția  genetică un dezbinător,  apoi ieșirea  PNL  de sub tutela  lui Iohannis, care  are  menține în acest partid   disensiuni imposibil de  armonizat.  Mă întreb dacă  cei doi  spâni , Băsescu și Iohannis  nu au tocmai această   misiune distructivă asupra  dreptei spre a nu se reuși  formarea  la dreapta   a unui partid, la fel de puternic ca PSD.                                                                                            Orgoliile şi mai absurde ale liderilor  unor  partide, care vor cu orice preţ o existenţă de sine stătătoare, efemeră în sine,  numai cu speranţa deşartă de a ajunge la putere, subminează acest interes naţional, deloc de neglijat. Iluzia puterii îi orbeşte până la iresponsabilitate imbecilă.                                  

 În statele cu vechi democraţii funcţionează sistemul bipartit -   SUA, Anglia,  şi după al doilea război mondial Germania şi Japonia. Experienţa acestor state demonstrează că sistemul politic bipartit este modelul cel mai  optim pentru democraţie. De ce consider sistemul bipartit  ca fiind cel mai optim pentru democraţie? Fiindcă atât  tendinţele anarhice , cât  şi tentaţiile totalitare  sunt mult mai uşor controlabile, mai uşor de stăpânit şi de limitat. Dar şi sistemul bipartit are un mare cusur –  posibilitatea rotaţiei mecanice la putere, cum de altfel s-a întâmplat  cu primele două partide româneşti – conservator şi liberal.                                                                                                           

Orice democraţie funcţionează pe baza încrederii cetăţeanului în actul guvernării. Încrederea cetăţeanului se bazează pe seriozitatea actului guvernării. Seriozitatea este un concept moral care presupune conştiinciozitate, profunzime, intensitate, autenticitate şi respingerea cu orice preţ a falsului, al lui pseudo. Acest  concept  moral  vizează  calităţile morale ideale, cu toate acestea     încrederea cetăţeanului în instituţiile democratice depinde de gradul de seriozitatea a parlamentarului. Între încredere şi seriozitate există o relaţie direct proporţională.                                          Cu cât  seriozitatea lui zoon politikon  este mai mare, cu atât încrederea cetăţeanului alegător creşte.  Cu cât   actul politic al animalului politic este mai lipsit de seriozitate cu atât scade încrederea  cetăţeanului în cei aleşi să exercite actul guvernării. Seriozitatea nu presupune neapărat inteligenţă deosebită, ci un caracter ferm , muncă  asiduă  și conștiință civică .                                       Seriozitatea lui zoon politikon este conferită de cinstea  şi corectitudinea acestuia. Asta presupune şi o inteligenţă ştiinţifică şi nu viclenia  cu care s-a văzut este înzestrat instinctual orice individ cu predispoziţii tiranice. Din nefericire s-a văzut că  în politică şiretenia , viclenia sunt atuuri ale   abilității  cu şanse de ascensiune, mult mai mari, cel puţin la noi, decât ale omul  politic realist, ancorat mai bine în realitatea socială.  Totuși PSD-ul   condus de  Liviu Dragnea a demonstrat  că,  cel   puțin în  alegerile de la 11 decembrie 2016,   inteligența  creativă,  prin  promovarea  programului economico – social   riguros  întocmit,   învinge  viclenia persuasivă  și distructivă.                     

Vasile  Anton Ieșeanu , 5 ianuarie  2017, Iași           

Băsescu și Iohannis - spânii distructivi ai propriilor partide și sabotori ai Democrației

       

„Democrația  este cea mai rea formă de guvernare, cu excepția celor încercate deja.”  Churchill   

Pentru atingerea  interesele lor de un egoism  feroce, cum  numai  indivizii spâni  își  pot  trăi existența și satisface orgoliile și vanitățile  lor deșarte  cei doi spâni, Băsescu și Iohannis au distrus în modul cel mai eficace  și lamentabil ,  propriile lor partide  de dreapta.                                                

Băsescu a distrus PDL-ul, de la care și-a luat adio, iar acum Iohannis face pentru PNL același joc distructiv. Practic dreapta în aceste momente nu mai există. De fapt nici nu a existat, fiindcă nici fostul PDL, nici PNL-ul  după  debarcarea lui  Crin Antonescu nu și-a stabilit clar și coerent o  ideologie a dreptei.                                                                                                                        

Ce mai există,acum   în a așa zisă dreaptă   PMP, USR nu au nimic comun cu dreapta, nici program , nici obiective politice clare și coerente, ci doar interese de  gașca . Pe acest vid politic al dreptei se afirmă formațiunile politice   ale  extremei drepte.                                                                        

 Dacă la stânga forțele extremiste sunt anihilate de colosul PSD, formațiune   de centru stânga, acum  în colaborare cu ALDE(  formațiune de centru dreapta,  liberală) a  acceptat în programul de guvernare  și măsuri  liberale  care s-a afirmat la ultimele alegeri cu o  altfel de politică, o politică  nouă -  aceea a  programelor, în  locul  acuzelor denigratoare la adresa  adversarilor   politici  fără a se lăsa provocat sau atras în conflicte sterile,  cum a făcut PNL în mod   obsesiv  și  falimentar posibil. Fărâmițarea  dreptei  face  posibilă apariția extremismului politic, tocmai pe acest fond al degringoladei PNL  și cele două  partidulețe   intrate în parlament  USR și PMP  deja se manifestă  ca promotori  ai extremismului politic.  Este  o  încercare   evidentă, mai cu seamă  a  spânului  Băsescu de  a   menține   o pseudo-democrație, cum de altfel  am simțit-o  poporul român  în   cei zece ani de dominație   băsisită, insistând la  Iohannis  pentru refuzul de  a desemna   un premier  numit  de  partidul câștigător, ales democratic.                                                                                       

 Dorința oarbă a spânului Băsescu  de a ajunge la butoanele puterii   și a transforma    Democrația   românească   încă fragilă  într-o  mascaradă politică fără sens, în scop  clar de a se  îmbogăți prin  furturi  și corupție   și mai mult, știind  că cel care deține   banul , deține puterea  și poate   face orice abuz.   De altfel   și  în prezent strecurat   târâș grăpiș în Parlament , deși ar trebui să fie   în închisoare, acest spân cu  sprijinul  absolut   irațional al binomul încearcă să submineze   democrația. Iohannis  vrând  să   arate  românilor că e singur la butoanele    binomului   și nu ascultă de sfaturile  „bune”   ale  spânului  Băsescu, nu  i-a dat  credit, i-a dejucat planurile ascunse  și   a  numit   un premier  de la adversarii lui politici care au   câștigat alegerile. Dejucându-i planurile   în interes  propriu, spre a nu   fi suspendat și probabil, cu certitudine demis, Iohannis  și-a   consolidat  propriul scaun care se clătina, dar implicit  a  dat  și  curs  acțiunii  democratice normale. Spânul   Băsescu ar fi   recurs la un război total  în speranța că  va  mitui mai marii  planetei,  pe   Donald Trump spre exemplu cum l-a mituit pe Obama și acolitul acestuia, trimisul special al înaltei porți americane,  cowboy Philip Gordon, cu  zece miliarde  de euro  împrumutați   de la FMI  și   cu care chipurile  a cumpărat bonuri  de tezaur  de   la trezoreria americană.                                                                                                                                                    

 Oamenii judecă  și votează  cu cei mai  apropiați  de  adevăr  și de real , nu  cu cei care  promit  mai mult ,cum  spre exemplu   au promis demagogic  dublarea salariilor  cei de la PNL, după  promisiunea PSD de   15%  mai realistă și mai adecvată economiei  naționale.                                     

 Asta ne arată  că atunci când   unul din partide   judecă   poporul ca o mulțime de proști   și  le poate   vinde gogoși, poporul nu pune botul , nu se  lasă  înșelat de  promisiuni demagogice  care   nu   pot fi îndeplinite  sau   îndeplinite   sine  die  sau cum spune  românul,  la Sfântul Așteaptă.  Ceea ce  PSD-ul a învățat  în cursul   unui  exercițiu  îndelungat  de peste  un sfert de veac  de politică, dreapta   nu a   învățat   și nici nu vrea  să învețe, crezând  că accesul la  guvernare   se poate face  nu prin mijloace democratice, ci prin  antrenarea  de către președintele  în funcțiune a instituțiilor de forță, respectiv a binomului  SRI-DNA. „Noua clasă politică   și societatea   ca întreg  trebuie să învețe, scrie  sociologul   maghiar Elemer Hankiss, cum să construiască și să conducă  un sistem democratic . Aceasta   va fi o experiență nouă și un  proces de învățare lung. Poporul trebuie să înțeleagă  că lupta pentru o societate liberă  și prosperă  este o misiune mult mai dificilă și mai complexă decât  și-au  imaginat în anii de   și deceniile de  disperare și înrobire. Epoca de aur a inocenței și simplicității a luat sfârșit.”(  Richard  Rose , William  Mishler, Christian  Haerpfer  -  Democrația și alternativele ei, Ed. Institutul European, 2003,Iași  add. Hankiss,1990:7)                                                                    

 Democrația  trebuie  învăță  nu doar  de   politicieni sau  cei care vor  să ajungă politicieni. Democrația   trebuie învățată de popor  spre a putea face  în primul rând  distincție  între  propaganda  subversivă  a   jumătăților de adevăr și  posturile  de televiziune cu adevărat democratice,  a decela  între   promisiunile   realiste  și cele demagogice, între  dreptate  și  adevărul obiectiv și  paralogisme   idealiste, lipsite de  suport   obiectiv și  veghea permanentă   a factorilor de decizie care  recurg  frecvent  de  la   calea de mijloc a democrației,   de  la supremația  Constituției  și a legilor în vigoare  și la înșelarea  diversionistă  a  alegătorilor.  În Democrație   orice   decizie    înalților demnitari de stat, bună sau rea,  trebuie justificată  în fața   poporului                                                                     

 Democrația   este virtutea cea mai de preț   a unui  popor puternic  și  demn, cunoscător  al valorilor  democratice  și  permanent   participativ  la  veghea  continuă  a  factorilor politici decizionali.                                                                                                                                                              După cum s-a  putut observa   la ultimele alegeri   cetățeanul  român   mediu este  adept al democrației   și   foarte puțini  au votat  cu  extremiștii   naționaliști  ( de regulă  fanaticii sau   fanatizații  de propagandă), ceea ce arată că românii  iubesc Democrația  - calea de mijloc  și refuză  categoric   alternativele  nedemocratice , în speță  formele extremiste de stânga sau de dreapta.  Totuși Democrația are un mare cusur  - este legată nemijlocit de dezvoltarea economică. Crizele economice   fac  lesne   posibilă  deraierea de la Democrație  spre una din formele extremiste.   Românii trebuie să înțeleagă că cea mai bună formă  politică   este calea de mijloc  - Democrația  și pentru menținerea ei  este necesară   o continuă   participare,  supraveghere și   sancționare   a oricăror deraieri de la  supremația legii.    Principalii  dușmani ai democrației sunt, în cazul  României,  instituțiile statului  care  trebuie să   pună în aplicare  supremația legii  și care  au fost   transformate    de către  spânul  Băsescu  și apoi   întărite de  spânul Iohannis, în   principalele   forțe oarbe( binomul Coldea SRI  -  Kovesi  DNA)   de   sabotare a   Democrației                                                                                               

 Cel mai   important  factor  de stabilitate a  democrației  este  economia liberă ca factor de   progres continuu.    De aceea  forțele  economice naționale trebuie să  primeze în fața   concernurilor   multinaționale  și să fie întărite   printr-o politică coerentă  judicioasă  și rațională     din  partea statului,  de protecției a economiei  naționale.  

Vasile Anton Ieșeanu,  3 ianuarie  2017, Iași