Autor: VASILE ANTON IEȘEANU; În articolul „ Incomodul Eminescu nu mai tace - ieri și azi, publicat de Christian W Schenk în revista Art-Emis, magazin cultural publicație românească, editată în Germania, face o analiză exemplară al „incomodului Eminescu” Cu acordul domniei sale redau articolul din Art- Emis Poezia „La 1 Mai” (1873), publicată în revista „Timpul”, surprinde cu forța sa egalitaristă: „Muncitorii zidesc cu sudoare/ Un viitor de aur pe pământ”… Aceste versuri au produs un „zgomot” în cercurile conservatoare din redacție - era o lăudare a colectivului și a muncii grele, într-o epocă dominată de elite boierești. Riscul? Poezia a fost percepută ca „periculos-socialistă”, etichetă care i-a rămas poetului până târziu, chiar și până în realitățile contemporane! Ca impact imediat, Eminescu nu a fost urmărit penal, dar a fost întâmpinat cu suspiciuni, i s-au atribuit dorințe nemaiauzite de reforme sociale. A fost vorba de o stigmatizare ideologică - poetul a fost catalogat ca „periculos” pentru stabilitatea socială.
Poezia „Epigonii” (1870) e un manifest programatic despre datoria autentică a poetului: „Când privesc zilele de-aur…” (la înaintași, o „mare de visări dulci și senine”), urmată de reproșuri dure la contemporani: „…privirea scrutătoare/ ce nimica nu videază” - poeți fără viziune, doar mimetici.
Eminescu cere sinceritate și rol social real pentru poezie: „Poezia e sacralizarea realului” - nu o repetiție sterilă, ci o transformare a lumii concrete. Eminescu nu era doar poet, ci și publicist etic, un etalon al corectitudinii: în articolele din „Timpul”, critica era direcționată spre demagogie, pe care o vedea ca „răul esențial”. Insista pe meritocrație: „Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului.”
În literatură și politică, era un avocat al justiției, mobilizat pentru cinste și transparență, cu o viziune morală puternică. De ce a rămas nepopular printre cei puternici? Elitele conservatoare l-au dorit un poet „naționalist”, dar nu și critic. Pentru că a vorbit despre eșecul mediocrității, nu i-au iertat atitudinea.
Socialiștii l-au proclamat „avansat”, dar au refuzat critica sa față de demagogie forțată și colectivism mecanic. Autoritățile regimului comunist l-au invocat, dar i-au șters libertatea de critică adusă în aceste texte.
Mulți se regăsesc în critica sa la adresa unor „pseudo-elite”, acei „epigoni” care s-au înălțat fără valoare reală, dar au dobândit putere exact ca și în zilele noastre. Ei l-au perceput ca pe o amenințare - iar azi? Mult zgomot încă stă ascuns în umbrele responsabilităților publice. Autenticitatea e rară și incomodă. Ca și în timpul lui Eminescu, azi e mai ușor să fii conform decât să fii original și sincer. Poetul‑moralist rămâne activ relevant. Avem nevoie de critici ai demagogiei, nu doar de confirmări ale status-quo-ului.
Nici o putere nu-l iartă pe critic. El deranjează - și asta e, de fapt, rolul său civil fiindcă Epigonii încă există! Vedem replici lipsite de substanță, reacții lipsite de viziune. În politică și cultură, „epigonii” domină scena deci atenție la iluzii.
Mihai Eminescu nu e doar poetul favorit al românilor - este un veritabil luptător moral în arenă. Îl apreciază cei care au curaj, îl ignoră cei slabi de caracter. Dacă îl ignorăm astăzi, nu e vina lui, e vina noastră. Eminescu a fost un pionier al jurnalismului polemic de înaltă ținută, impunând o retorică echilibrată, evitând atacurile la persoană. A ținut să demonstreze că lupta argumentelor stă în forța ideilor, nu în insulte: „Dacă combateţi formele exterioare ale fondului, băgaţi de seamă a o face din punct de vedere absolut estetic, rece și judecător raționalist … nu cu pamfletul ridicol …”.
Astăzi, paradoxal, teritoriul polemicii se confundă adesea cu tribunalul afurisirii - descurajând dialogul rațional care l-ar fi onorat pe Eminescu. Ironia lui nu era gratuită - era calculată, o justiție zâmbitoare: „Ura noastră pentru voi nu va mai fi un simţământ, ci o raţiune … ura cea surâzândă a logicii … e justiția”.
Această retorică a contrastului - umor înfiorător, nu ură - este azi aproape dispărută din dezbaterile publice. Un instrument esențial: întrebarea care nu caută răspuns, evocând indignare, neliniște, autoprovocare: „Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?…” (din „Dumnezeu și om”). Prin aceste fraze, Eminescu direcționează privirea cititorului spre propriile lucruri nerezolvate - o metodă pedagogică pierdută azi.
La „Timpul”, împreună cu Partidul Conservator, Eminescu critica valorile burgheze, dar nu refuza modernizarea. Cerințele erau stricte: Administrația trebuie să fie profesională; nu să fie plină de „nulități venale”. Politicienii să evite frazele goale și patriotismul teatral.
Dureros de actual - în era discursurilor de presa promisiunilor preambalate.
După moarte, Eminescu a devenit simbolul național - recitat și expus în școli, lansări culturale și campanii politice. „Observator Cultural” remarcă că semnificația acestui simbol a fost redefinită: din poet liber în instrument ideologic. În interbelic: unirea prin cultură. În comunism: ideologizat, dar selectiv - „național-comunist”. Astăzi: folosit de cele două tabere (unionistă și moldovenistă) în Republica Moldova.
Iată o lecție morală pentru vremurile noastre: argument și stil - polemica nu e documentar TV, e duel de idei. Ironia rațională - atinge mai profund decât urletul ideologic. Politica ca datorie, nu spectacol - Eminescu a cerut meritocrație și onestitate. Azi, lipsesc ambele. Simbol viu = responsabilitate - folosirea lui pentru scopuri electorale trădează lipsa de respect.
Așadar, stilistic și retoric, Eminescu a fost jurnalist și poet cu rigoră logică, umor atent, întrebări neînecate - nu vorbe goale. În timp, a fost transformat în simbol politic maleabil, dar poeția și publicistica lui rămân monumente ale cinstirii argumentului și a justeții.
Și acum la urmă câteva întrebări pentru noi azi:
- Cât de mult ne folosim inteligența retorică pentru a trage la răspundere discursurile politici - fără a defăima oamenii?
- Cât de des preferăm urletele populiste în locul motivațiilor drepte, argumentate?
- Dacă ar recita Eminescu azi, unde l-am auzi - pe o scenă electorală sau într-o dezbatere cinstită?
Rămâne un reper - dacă mai vrem reper în culturile publice. Vasile Anton Ieșeanu; Christian W Schenk! De ce românii l-au votat în masă în primul tur al alegerille prezidențiale pe Călin Georgescu - coada de topor al Marelui Prădător de la Răsărit?... Pentru că în „incoștientul colectiv ”, (conceptul psihologic de arhetip al psihanalistului elvețian C.G. Jung ) în inconștientul colectiv românesc arhetipul „conducător” este Dictatorul! În imaginarul votanților Dictatorul este Salvatorul! Arhetipurile se manifestă prin imagini arhetipale (în toate culturile şi doctrinele religioase), în vise şi imaginar. Mulți emoționali nostalgici ai comunismului ceaușist l-au indentificat în incoștientul lor pe acest Călin Georgescu , un Iuda spurcat cu tovarășul Nicolae Ceaușescu Dictatorul care a ucis poporul român! În toată pledoaria lui Eminescu la Timpul a fost un propovăduitor a al
Rațiunii și Democrației autentice, cum excelent ați sesizat prin citatul „Dacă
combateţi formele exterioare ale fondului, băgaţi de seamă a o face din punct
de vedere absolut estetic, rece și judecător raționalist … nu cu pamfletul
ridicol …”. Dar românii nu vor să judece nici rațional și nici Democrație în a
noastră Românie! Ei vor Dictatură! De ce români l-au votat în masă în primul
tur al alegerile prezidențiale pe Călin Georgescu coada de topor al Marelui
Prădător de la Răsărit?... Pentru că în „inconștientul colectiv ”, (conceptul
psihologic de arhetip al psihanalistului elvețian C.G. Jung ) în inconștientul colectiv
românesc „Dictatorul este Salvatorul”! Arhetipurile se manifestă prin imagini
arhetipale (în toate culturile şi doctrinele religioase), în vise şi imaginar.
Mulți români emoționali și nostalgici ai comunismului ceaușist l-au identificat
în inconștientul colectiv pe acest Iuda spurcat cu tovarășul Nicolae Ceaușescu
- Dictatorul care a ucis poporul român dar ei cred că l-a salvat! A spune
adevărul crud și crunt în perioada incipientă a Democrației românești, din vremea lui Eminescu, în
realitate o democrație sub dictatura „păturii superpuse” , aproape similară cu
Democrația postdecembristă a echivalat cu punerea lui Eminescu în cămașa de
forță și trimiterea la spitalul de psihiatrie Caritatea , a dr. Alexandru Șuțu
, la 28 iunie 1983 , fiind diagnosticat drept „nebun” și apoi asasinat, lovit
cu o piatră în cap în 1889 de „nebunul ” Petre Poenaru după ce articolul său de
la Timpul a dus la căderea guvernului liberal. Exact cum sfârșeau românii în
timpul dictatorului Ceaușescu, când fie erau trimiși la spitalele de psihiatrie
sau asasinați prin accident, curajoșii care își exprimau nemulțumirea față de
regimul comunist care înfometase poporul spre a plăti pe repede înainte datoria externă și a deveni un stat
„suveranist” sub cortina de fier a Moscovei!
Am fost primul și singurul stat care
a achitat integral datoria
externă. Nici un alt stat nu achitat datoria externă! Aceasta a fost „cea mai mare realizare” ceaușistă! Nota bene:„Pătura superpusă” din vremea lui
Eminescu = Nomenclatura comunistă= Pătura superpusă actuală!
AutorChristian W. Schenk;
Vasile A. Ieșeanu Eminescu a fost internat la nebuni pentru că a fost lucid. I s-a dat cu piatra în cap nu pentru că era „periculos”, ci pentru că spunea adevăruri pe care nici liberalii, nici conservatorii, nici actualii „suveraniști de partid și de stat” nu le pot suporta. Și astăzi, orice tentativă de a raționaliza discursul public e echivalată cu „instigare la destabilizare”. În fond, pătura superpusă — fie că era a pașoptiștilor, a comuniștilor sau a actualilor corifei ai democrației mimetice — e aceeași hidra cu mii de fețe: înghite tot, molfăie tot, digeră tot. Iar poporul, sărmanul, aplaudă: că doar așa i s-a spus că trebuie să facă. Nota bene: România — primul stat din lume care și-a plătit integral datoria externă prin înfometarea propriului popor. Și încă mai există nostalgici care-l plâng pe „tătuc”!
Vasile A. Ieșeanu
Christian W. Schenk! Când unul ca Călin Georgescu ( scuzați cacofonia intenționată) este văzut ca Dumnezeul Salvator pentru popor, evident , că acești fanatici, judecând în aceeași logică binară primitivă, alb și negru, toți ceilalți care nu cred în „dumnezeul” lor sunt pentru ei, „dobitoci”, „proști” , „nebuni” . De aici a pornit ura lor viscerală, împotriva mea pentru că eu nu cred că Călin Georgescu e „„cel mai iubit dintre pământeni”, un fel de Isus românesc! L-am întrebat pe autorul autointitulat Poetio Poeteras și care crede că Călin Georgescu e „cel mai iubit dintre pământeni” ( amintind de romanul lui Marin Preda), dacă „e filorus sau este un nostalgic comunist?” El mi-a răspuns sincer „ceaușist” ! Dar mulți „idioți utili” , m-au etichetat în stilul specific de mahala „dobitoc”! Eu cred că Călin Georgescu este un cal troian al Rusiei lui Putin. Și am suficiente argumente raționale să cred că e un agent al FSB , cum au fost atât de mulți agenți ai Rusiei infiltrați în structurile statului român în perioada interbelică! Nu mai vorbesc în comunism, la revoluție și în perioada de tranziție de haos statal, „conserve” ale FSB care au fost înviate acum în postcomunism și proiectate în cea mai înaltă p funcție de președinte al României! Cum ar fi catalogat Eminescu această mare manevră a Rusiei lui Putin în războiul hibrid declanșat de Marele Prădător de la răsărit? Răspunsul aș zice enigmatic de realist l-a dat Eminescu la Timpul, 7 aprilie 1878. „Răsărită din rase mongolice , de natura lor cuceritoare, așezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligențe omenești , lipsind-o de mlădoșenie și dându-i instincte fanatice pentru idei de o vagă măreție, Rusia e în mod egal muma mândriei și a lipsei de cultură, a fanatismului și a despoției. Frumosul( în cazul rușilor) e înlocuit prin măreț!...” Genială descriere! Mulți scriitori Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev , inclusiv Soljenițîn, și unii filozofi ruși, ca de pildă Piotr Cedaev, numit „nebun” de elita țaristă, confirmă ceea ce Eminescu a descris la Timpul!
Autor Christian W. Schenk; Vasile A. Ieșeanu! Când un popor ajunge să-și confunde salvarea cu propria condamnare, nu mai e nimic de făcut. Dumnezeii pe care și-i inventează sunt doar chipuri ale disperării sale de a exista. În fața vidului, românul nu suportă să fie liber, cere lanțuri noi, strălucitoare, și un călău care să-i justifice neputința. Călin Georgescu? Doar o mască a aceleiași patologii vechi: speranța servitorului în bunăvoința stăpânului. Sub toate, aceeași veche voluptate a robiei.
