Intervine divinitatea în destinul lumii?...

 

Moto: ,,Omul urmează legile pământului

             Pământul urmează legile cerului;

             Cerul urmează  legile lui Tao

             Iar Tao propria sa lege interioară’’

                                                             Tao Te Ching   

 

Unul, dintre savanţii, care a avut rolul decisiv în  realizarea, la momentul oportun,  a  Proiectului  Manhattan a fost Einstein. Deşi nu a participat   efectiv la proiect, după cum vom vedea,  rolul indirect al  său a fost mare .                                                Ce este  proiectul Manhattan?  Proiectul  Manhattan  a fost  primul  proiect  prin care s-a realizat  prima  armă de distrugere în  masă - bomba atomică.  Au fost realizate trei bombe - una experimentală detonată la 16 iulie 1945,  la Los Alamos  şi două, ce au fost folosite  asupra  oraşelor  Hiroşima  şi Nagasaki, spre a impune  capitularea Japoniei.                             A  doua  bombă,   numită Little Boy,  a fost lansată la 6 august 1945 asupra  oraşului Hiroşima, a treia,  numită  Thin  Man,  a  fost lansată,   la  9 august asupra   oraşului Nagasaki.  Americanii  au   folosit  şi cea de-a  doua bombă, fiindcă, în pofida  imenselor distrugeri provocate oraşului  Hiroşima şi a pulverizării armatei  a doua  japoneze,  cartiruită  în oraş, Japonia nu răspunde în nici un fel, acestei  fantastice ameninţări.  Singurul fizician nuclearist nipon, Nishima, nebăgat în seamă  până atunci, este chemat la Ministerul de Război, unde confirmă  efectele apocaliptice ale noi energii. Cu toate acestea, conducătorii japonezi gândesc că un al doilea proiectil nu va mai fi folosit. Abia după ce  portul Nagasaki este ras de pe  faţa pământului,  consiliul suprem de război se duce,  in corpore, la împărat. Împăratul, considerat  sufletul Japoniei, dictează  secretarului său instrucţiuni pentru guvernul Suzuki  de  acceptare imediată a ultimatumului american.                                      Ceea ce este specific japonezilor şi face de temut acest popor este tenacitatea. Niciun alt popor nu are  această capacitate de a renaşte ca  pasărea Phoenix, cum îl are poporul japonez. Tenacitatea ne apare,  din perspectiva psihologiei nipone,  drept  o voinţă extremă -  un  fanatism  de  o vitalitate  inepuizabilă,  care  i-a   întărit   pe japonezi  după  fiecare  shoku  şi i-a   determinat  la  spectaculoase  renaşteri, de parcă remarca lui  Nietzsche,  anume: ce nu mă omoară mă întăreşte, i-ar fi  vizat  direct pe micii bonsai.        

A fi tenace înseamnă a  fi dârz,  perseverent, răbdător, rezistent, greu sau  aproape  imposibil de învins. Ei nu  împărtăşesc  nici entuziasmul boomului economic  american,  nici delăsarea fatalistă  în faţa  crizei.  Sobri, serioşi şi perseverenţi, închişi în ei, japonezii se revitalizează  după fiecare catastrofă   naturală sau artificială cu o energie supraumană.

Ca să înţelegem mai bine ce înseamnă tenacitatea, voi reaminti cititorilor  mesajul  metaforă  - o veche  legendă din credinţa ortodoxă -  din filmul lui Andrei  Tarkovski, Sacrificatio.         Se povesteşte că la o mânăstire  ortodoxă, în care trăia un călugăr bătrân, a venit un ucenic. În ziua aceea,  călugărul a plantat pe munte un arbust uscat şi l-a pus pe ucenic să-l ude în fiecare zi. Ucenicul l-a udat cu credinţă timp de trei ani. Şi într-o  zi s-a  produs miracolul. Venind să-l ude,  tânărul ucenic a găsit copacul înflorit. În acest sens trebuie privită şi tenacitatea japoneză.                                                                                               Deşi, Einstein  nu a participat  efectiv,  la Proiectul Manhattan,  cum am afirmat,  rolul  lui  a fost   hotărâtor  în accelerarea  derulării proiectului realizării  bombei atomice. Citind dedesubturile acestei istorii, rămâi stupefiat de ciudatul  şi  uimitorul  joc al hazardului în destinul omenirii. 

 

Cum a ajuns arma  atomică  în mâna pacifiştilor  americani  şi cum  Hitler a  pierdut   şansa,  pe propria-i mână? Rămâne o mare enigmă? Există oare, în explicarea inexplicabilului,  o intervenţie  a divinului?  A fost  mâna destinului, ca să mă exprim, cum le place unora sintagma aceasta?  A intervenit  providenţa  divină   şi  a  aruncat  zarurile  în favoarea americanilor?                                                                Trebuie să recunoaştem, în pofida multor  comportamente abuzive  şi a   multor critici aduse americanilor  şi Americii  ca superputerea militară că, este singura putere care  adoptă  în relaţiile  internaţionale forme democratice  ale  căii de mijloc şi nu cele extremiste.  Această  psihologie  internaţionalistă   este  reflecţia  psihologiei democratice  a   americanului   din middle class  -  John, iubitor de viaţă  şi tolerant.                                            Cum de i-a dat lui  Hitler gândul cel  rău, anume s-o recuze pe savanta  evreică, Lisa Meitner, singura care ar fi dus  la bun sfârşit  proiectul  bombei atomice  la care lucrau  nemţii? Monitorizează oare cineva  lumea  şi nu lasă să se producă  dezechilibre catastrofale? 

În această situaţie am  fi nevoiţi  să admitem ca filosoful  francez, Malebranche, anume,   intervenţia  ocazională al lui Dumnezeu în lume. Este  oare posibilă  intervenţia ocazională a divinului în lume, cum credea  filozoful francez?  Există o cauzalitate  eficientă al  lui Dumnezeu  în care credeau filosofii islamici din secolul al IX-lea şi de la care a preluat-o  Malebranche? Odată ce lumea a fost programată să funcţioneze, la fel ca şi Universul, la marginea haosului, Dumnezeu nu intervine în această lume.                                                                       Dumnezeu  nu a intervenit  nici măcar la   ruga disperată al lui  Isus.   În noaptea   din  grădina  Ghetsimani,  Isus se roagă, astfel: ,,Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta’’ (Matei 26,39). Tatăl nu a intervenit  şi nu a depărtat paharul.

Pe vremea grecilor antici a avut loc un fapt similar. Zeus a vrut să intervină  pentru a salva viaţa  fiului său, Sarpedon,  dar Hera l-a oprit, argumentând  că: ,,un asemenea gest ar avea drept urmare anularea legilor Universului’’ (Mircea Eliade - Istoria Credinţelor  şi ideilor  religioase,  p, 168).   Dacă  Dumnezeu  nu intervine în  această lume,   atunci cum se explică  anumite fenomene, inexplicabile din punctul de vedere  al logicii  raţionale?                   

Suntem  monitorizaţi de  entităţi  din spaţiul   multidimensional, entităţi care sunt invizibile  pentru noi, cei  care trăim  în acest  spaţiu-timp  cvadridimensional, dar   care pot interveni în lumea noastră, aşa cum ne sugerează Ioan Petru Culianu  în Călătorii  în lumea de dincolo?                                                    Este oare posibil  ca lumea subatomică, cea a particulelor elementare, (pe care nu o vedem), unde nu există spaţiu şi timp, să controleze lumea cvadridimensională, aşa cum noi o controlăm pe cea bidimensională? Deznodământul bun al    acestui  scenariu mondial   m-a condus la aceste întrebări retorice.

Militariştii  niponi nu acordau nici un credit  noilor descoperiri ale fizicii.  Singurul fizician  japonez, Nishima, nu era băgat în seamă de  clasa militaristă  japoneză.   La  Los Alamos, echipa de  fizicieni nuclearişti,  condusă de Robert Oppenheimer, se pun pe treabă, încă din anul  1939, dar proiectul rămâne  în fază incipientă şi savanţii bat pasul pe loc.                          Proiectul  Manhattan  stagna, nefiind în atenţia preşedintelui. În acest timp,  nemţii  au o somitate  în materie, anume pe  Lisa Meitner. Hitler nu voia să aibă de-a  face cu o evreică în echipa de cercetători, aşa că, în pofida rugăminţilor  a doi  fizicieni germani cu care lucra savanta evreică, Hitler,  iritat, o recuză. Pentru a nu cădea în mâinile  gestapoului,  colegii germani  îi organizează fuga peste graniţă, privându-l  pe Hitler de şansa  armei  atomice.

Unul dintre savanţii lui Hitler, antinazist convins, Flügge, face  publice, într-o revistă ştiinţifică realizările nemţilor. Câteva reviste ajung  la  trei savanţi care lucrau la Proiectul Manhattan - Fermi, Szilard, Teller.   Aceştia şi-au dat  seama imediat   de avansurile  luate de nemţi.                                                               Cum să-l contacteze pe preşedinte  trei  savanţi aproape  necunoscuţi? L-au căutat  pe Einstein, care era o celebritate şi i-au expus problema. Einstein se afla în vacanţă într-un sătuc din Long Island, Peconic, unde nimeni nu ştia de reşedinţa savantului. Răbdători, l-au aşteptat şi   îl zăresc, când a ieşit la plimbare.  Einstein nu se gândise, până atunci, la reacţii explozive  ale energiei nucleare şi la folosirea ei  în scopuri militare. La sugestia celor trei, convins de  efectele apocaliptice ale  bombei  atomice   a  redactat   scrisoarea către  preşedinte.             Un  apropiat  al preşedintelui i-a înmânat-o lui Roosvelt. Citind scrisoarea, Roosvelt a  reuşit să înţeleagă  fantastica putere a armei nucleare. Din acel moment, cercetările au luat  o turnură  alertă.   Roosvelt,  însă,  nu va ajunge s-o folosească , căci, la 12 aprilie 1945, o hemoragie  cerebrală   pune punct vieţii acestuia.                       Aflând  de moartea lui Roosvelt,  Tokio jubilează. Pentru scurtă vreme însă. Truman,  noul preşedinte,  a fost artilerist în armată. El  îşi dă seama de  puterea fantastică  a acestei noi arme.  Deşi, face să-i parvină guvernului japonez o  notă diplomatică, prin care cere capitularea, lăsând să se înţeleagă o ameninţare redutabilă, D. T. Suzuki,  premierul Japoniei ia  în derâdere ameninţarea  americană şi declară presei, la 28 iulie 1945:   ,,acest soi de ultimatum al americanilor, eternul refren ar trebui  tratat cu un oarecare dispreţ’’ (Jean-Jacques Servan-Schreiber  -  Sfidarea  mondială,  p. 207). Peste  numai zece zile, la 6 august 1945,  ameninţarea redutabilă  va deveni  o cruntă şi crudă realitate.  Ca în  magia neagră, în câteva minute, două  oraşe au fost şterse  din existenţa  Japoniei.       

Ne putem imagina ce-ar fi fost  bomba atomică în mâna lui Hitler? Deutschland uber alles  ar fi devenit  noua rasă pământeană.  Să presupunem că, arma atomică ar fi ajuns în mâna  militariştilor niponi.  Noua  ordine mondială ar fi fost, fără îndoială,  cea japoneză.  În atare situaţie,  se pune întrebarea, ce a determinat această întorsătură a evenimentelor, ce a determinat    ca Hitler s-o revoce, pe evreica, Lisa Meitner şi militariştii niponi să n-audă de  fizica atomică?      

A fost decizia personală  al lui Hitler  sau a fost influenţat de cuantica creierului său? Cine a refuzat  ca militariştilor niponi să nu  li  se  deschidă ochii  asupra perspectivelor   energiei atomice?  Ce  forţe oculte au determinat ca  generalii niponi  să nu acorde  atenţie  unui  asemenea proiect? Nu cred că  erau total ignoranţi,  în problemele fizicii atomice; cu certitudine deţineau ceva informaţii.                                                                   Întâmplări ce par a  fi   ciudate, în acel context al  războiului,  au condus  destinul  omenirii spre deznodământul cel bun. Acest  fapt  m-a  determinat să emit  ipoteza  unui joc cuantic al  binelui care învinge răul.                                       Există, în noi, oare, la nivelul inconştientului colectiv,  un program   moral  care  exclude auto-exterminarea?  Există o monitorizare la nivelul inconştientului colectiv, care exclude  extincţia în masă a omenirii? Există o rezonanţă  cuantică a creierului uman cu o Conştiinţă  Cosmică, cum ne sugerează matematicianul englez, Roger Penrose?                                              Putem oare  vedea Cosmosul ca un Megacomputer, iar  fiinţele raţionale terminale, care  execută  programe  autonome, dar  nu independente, cuplate la  Conştiinţa  cosmică, Tatăl, scria  Eminescu: ,,punctul acela în mişcare, mult mai slab ca boaba spumii /  E stăpânul  fără margini peste marginile lumii…’’ (M. Eminescu  - Scrisoarea I).                                                                   Există şi  o intercomunicare, la nivelul inconştientului colectiv, fapt  remarcat de sociologul francez,  Ėmile  Durkheim, în studiul său Despre sinucidere?  Cum funcţionează acest concept colectiv? Victor Kernbach rămâne uimit de  extraordinara  identitate a culturilor, aflate la distanţe  foarte mari, imposibile pentru contacte şi influenţă în  vremurile mitice. ,,Este  interesant de remarcat  că, deşi civilizaţiile periodizabile ale  omenirii au fost dispersat geografic şi adesea necoincidente în timp, grupându-se doar în  cadrul unor bazine de culturi comunicante (egipto-mesopotamic, aric, ameridian, extrem oriental) miturile esenţiale au în osatura iniţială - ca toate miturile cosmogonice - identităţi cu atât mai surprinzătoare, cu cât raporturile sistematice între grupurile străvechi ale populaţiilor pământului nu se presupun înainte de revoluţia păstorească şi agrară, adică înaintea mezoliticului’’ (Victor Kernbach - Miturile esenţiale, Labirintul mitologiei, p. 8). Cum se explică aceste identităţi culturale mitice? Cum comunicau?                                         Aşadar există, oare, nu doar o comunicare cu conştiinţa cosmică, ci şi o intercomunicare cu conştiinţele  acelor care gândesc la fel  şi  au o stare  cuantică a creierului  comună?   Penrose  o numeşte  stare de corelare sau de coerenţă, între conştiinţa umană şi Conştiinţa Cosmică şi conştiinţa individuală cu alte conştiinţe.                                                                                    Dar cum se  produce această  corelare a  conştiinţei individuale cu cea Cosmică? Există  o comunicare instantanee  de  tip cuantic între  o anume conştiinţă individuală  şi cea Cosmică?

Altfel,  cum să explicăm  marile descoperiri ştiinţifice, acele flash-uri  ale minţii? Sunt ele o consecinţă a procesării informaţiei de către inconştient, sunt viziuni primite de la Conştiinţa Cosmică sau sunt    informaţii decodificate,  provenind din inconştientul colectiv?  ,,Niels Bohr   povesteşte el însuşi  cum a  avut în vis imaginea atomului. Tot în vis a văzut şi Kekulé  structura benzenului, Mendeleev, celebrul sistem periodic  al  elementelor, Voltaire, o altă variantă a Henriadei şi exemplele s-ar putea încă mult continua’’ (Dumitru Constantin - Inteligenţa materiei, p. 277).  Vechii greci credeau că: ,,zeii folosesc visul  pentru a face cunoscută  oamenilor  voinţa lor’’.                                Roger Penrose merge mai departe şi se întreabă,   dacă  matematicienii au  elaborat doar nişte simple construcţii mentale sau sunt  descoperiri reale. ,,Sau  matematicienii  descoperă efectiv  adevăruri care există, de fapt, deja undeva - adevăruri a căror existenţă  este total independentă de  îndeletnicirile matematicienilor?’’  (Roger Penrose - Mintea  noastră cea de toate zilele, p. 160).                                                                           Aceste descoperiri,  Penrose le numeşte platonism  matematic, fiindcă Platon a fost primul filozof, care a văzut  în  lumea  sensibilă drept  o copie a lumii Ideilor.

 Visul premonitoriu, intuiţia, inspiraţia, flash-ul instantaneu, viziunile paranormale   sunt  informaţii primite  de  la Conştiinţa Cosmică sau sunt  fulgerări ale procesării cuantice a informaţiei de către crierul uman? Şi oare invenţiile mentale nu sunt ele  descoperiri ale realităţii?  Pentru  tema noastră se pune întrebarea: ce oare  determină  ca unora să li se deschidă ochii la momentul oportun  şi să vadă şi  alţii nu sau ,dimpotrivă, să le  fie  deturnată   oportunitatea? Dacă Hitler  ar fi avut  informaţii asupra stadiului  proiectului Manhattan, ar mai fi recuzat-o, pe evreica, Lisa Meitner? Cu siguranţă, în pofida urii  sale viscerale   faţă de evrei,  şi-ar fi călcat pe sentimentele sale xenofobe  şi ar fi solicitat  contribuţia  savantei la  producerea cât mai rapidă, a armei atomice.                                                                                     Autonomia  şi independenţa omului  faţă de Conştiinţa Cosmică creşte cu fiecare  pas  făcut în cunoaştere. Ajutat de calculator, omul  devine   un   fel de zeu. În aceste condiţii  omul este  tot mai puternic.  Tot mai  mulţi indivizi,  sociopaţi,  au tendinţa de-a se crede  stăpâni ai  binelui  şi răului şi  se  erijează  în  judecători divini. Stăpânirea  binelui şi răului impune, fără îndoială, responsabilităţi tot mai mari pentru fiinţa umană.                        Din  nefericire,  în veacul ce va să vină,   se arată tot mai  clar şi evident  semnele  apocalipsei. Actele teroriste  par  desprinse din  acest  scenariu biblic. Dacă actele teroriste organizate de o grupare politică  au o logică, în iraţionalitatea lor,  acţiunea nebunului de la Oslo nu are nici un fundament logic, cum nici  furia huliganilor de  la Londra.                                        Şi astfel  de  cazuri  se vor înmulţi, fără îndoială.  În pofida creşterii  numerice  şi a supradotării  forţelor  de  ordine, acestea se vor dovedi  a fi tot mai  vulnerabile  în faţa avalanşei manifestărilor violente.  Dotarea cu arme  clasice  şi chiar  confecţionarea  de  arme  de  distrugere în masă  va fi  tot mai accesibilă  sociopaţilor. (Amintim atacul cu sarin  din 1995,  din Tokio, al   sectei Aum  - Adevărul suprem).   Ce efect  a avut  Proiectul Manhattan asupra japonezilor?   Ştiinţa  şi tehnologia vor  deveni pentru ei noua religie.                                                      După cel de-al doilea război mondial s-au   deschis   perspectivele  altor războaie,   pacifiste, anume  războaiele   economice.  Japonezii şi-au pus ştiinţa şi voinţa  lor creativă  de a le câştiga.  Şi  le-au câştigat, rând pe rând,  pe toate: războiul  textilelor, al automobilelor şi al roboţilor. Practic, după cele două  bombe de la Hiroshima şi Nagasaki,  Japonia pornea de la nivelul zero al economiei, iar şocurile petroliere nu au adus-o înapoi la acelaşi  nivel,  dimpotrivă au întărit-o.  ,,La sfârşitul războiului, Japonia, scria ambasadorul SUA, era complet ruinată, cu un venit pe locuitor în 1945 de 20 de dolari, considerat nivel zero. Zece ani  mai târziu, în 1956: 300 de dolari. Nivelul este cel al lumii a treia. Pentru ultima oară. Zece ani mai târziu, în 1967: 1000 de dolari. Este pragul considerat astăzi ca semnificativ pentru << punctul de decolare>>, al unei ţări spre dezvoltare şi este cifra pe care o atinsese, de exemplu Brazilia, înainte de criza petrolieră. În momentul primului şoc petrolier, cel din octombrie 1970: 1800 de dolari. Reiese că accelerarea, dublarea, sau aproape triplarea, se efectuează acum în trei ani. După al doilea  şoc petrolier   şi noua redresare, cel din octombrie 1973, şi în lunile în care are loc: 3600de dolari, după al treilea şoc petrolier  şi noua redresare, la sfârşitul anului 1979: 10.000 de dolari. Pentru prima oară  pe picior de egalitate cu America. În sfârşit, în 1980: 12.000 de dolari’’ (Jean-Jacques  Servan-Schreiber - Sfidarea mondială, Ed. Politică, 1982, pp. 213 - 214).      Micul bonsai a  devenit gigantul bonsai.  Japonia  a ajuns,  după cel de-al doilea  război mondial, prima putere economică  a lumii  şi în anii ’80 viza statutul de primă putere informatică. Un inginer japonez, ajuns preşedintele Keidanren-lui, pe nume  Toshiwo Doko va propune lumii occidentale,  cel mai  grandios  proiect, intitulat: Revoluţia ştiinţifică şi societatea de informaţie.  Prin acest proiect, Doko  invita lumea dezvoltată la transferuri de tehnologie către lumea a treia, contra petrol.              Acest moment Doko, al anilor optzeci  din secolul trecut, este, după opinia mea,  începutul globalizării. Instruit la şcoala filosofiei Zen, Doko are o viziune de ansamblu asupra lumii. El lansează lumii o nemaiîntâlnită viziune: ,,a dezvolta universul sau a pieri împreună’’ ( Jean-Jacques Servan-Schreiber  -  Sfidarea  mondială, p. 178).     

În bătăliile economice, inginerul Doko, avea reputaţia învingătorului absolut: toate  bătăliile  fuseseră câştigate de Japonia. Bondoc, lat în  spate, cu un cap  pătrăţos,  Doko pare a semăna, cu un judocan, spune autorul Sfidării mondiale,  sau, în opinia noastră,  cu un bonsai.            Doko propune  o reconstrucţie a lumii, nu pe energia petrolului  care este epuizabilă, ci pe alte resurse energetice - informaţie, comunicare, gândire.                     El îşi fundamentează teza pe  realitatea  japoneză, care nu are resurse naturale, ci doar o singură resursă: capacitatea minţilor noastre.   În aceasta a constat miracolul  japonez, în puterea calmului  şi  minţii  lucide? Nu!  Mai este ceva, ceva care  la multe popoare  începe să se desacralizeze,  odată cu globalizarea,  îndeosebi la noi la români - ataşamentul de glia strămoşească, dragostea de ţară  şi  sacralitatea   muncii pentru   reputaţia Japoniei. ,,Exista la japonezi, într-adevăr, un cult al muncii care depăşeşte înţelegerea noastră europeană. Japonezul nu lucrează numai pentru el însuşi, el are conştiinţa că lucrează şi pentru ţara sa, deci pentru Japonia, o entitate care este infinit mai importantă decât viaţa sa personală, o entitate transcendentă, ca să folosesc un termen filozofic, ceva care justifică sacrificiul şi conferă un caracter sacru muncii’’ (Matei Vişniec - Japonia un miracol, la ce preţ - România liberă, 29 august 2007).                                                                                      La fiecare shoku petrolier,  Japonia  a  renăscut  economic. Stagnarea a fost scurtă -  o pauză de redresare.  Orice criză, spunea Doko, trebuie obligată să dea naştere unei noi şanse.  Dar acest  inginer era aproape  necunoscut în lumea japoneză. Modest, el se ţinea departe de lumea reclamei şi a populismului.                                                                                                În acele vremuri, ca şi-n zilele noastre,  interferenţa  dintre concernurile lumii occidentale şi americane şi cele japoneze a  generat acte de corupţie. Guvernul  a  iniţiat o serie de anchete.  Un informator  l-a  indicat   pe preşedintele Keidanren-lui. Ei bine, poliţia, căutându-l la adresa indicată,  se aştepta   să vadă o  adevărată reşedinţă, în vreme ce acesta locuia într-un modest pavilion.                                                                                               Ancheta poliţiei a scos la iveală un om deosebit de tăcut, modest  şi auster.  Cu toate acestea,  viaţa,  la nivel înalt,  nu a fost lipsită de  corupţie şi  scandaluri sexuale.                 Japonia rămâne  stoică şi închisă, în pofida deschiderii internaţionale. Japonia  este  mereu paradoxală. Tentaţia  supremaţiei economice o face să  se îndepărteze de  stoicismul ei  funciar  şi de izolaţionismul ancestral. Japonia vrea să fie campioana globalizării. Dar, odată cu această deschidere spre cultura americană   şi occidentală este generată, în rândul  tineretului   japonez,  tentaţia  modului  de viaţă american şi occidental,  a plăcerilor interzise,  a  fructului oprit şi a consecinţelor nefaste ale acestora.

   

Bibliografie:

1.  Mircea Eliade - Istoria Credinţelor  şi ideilor  religioase, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000

2.  Matei Vişniec - Japonia un miracol, la ce preţ - România liberă, 29 august 2007 

3.  Jean-Jacques Servan-Schreiber  -  Sfidarea  mondială, Ed. Politică, Bucureşti, 1982

4. Victor Kernbach - Miturile esenţiale, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1978   

5.  Ioan Petru Culianu   -  Călătorii  în lumea de dincolo, Ed. Polirom, Iaşi, 2002

6. Mihai Eminescu - Poezii  - Proză literară, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1984

7. Dumitru  Constantin - Inteligenţa materiei, Ed. Militară, Bucureşti, 1981

8.  Roger Penrose - Mintea  noastră cea de toate zilele, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2006

Vasile  Anton Ieșeanu,  duminică, 23 ianuarie  2022, Iași