Omul e singura ființă biologică care poate trăi nu doar clipa prezentă, el poate retrăi virtual trecutul și își poate proiecta imaginar viitorul. Numai animalele trăiesc doar clipa prezentă, însă am observat că mulți, foarte mulți oameni trăiesc la fel ca animalele, doar clipa prezentă - a mânca , a bea, a face sex, a se juca. Trecutul l-au uitat de viitor nu le pasă! Carpe Diem, sune poetul latin Horațiu în sensul de a trăi clipa pasional, nu a trăi clipa superficial, plictisit căutând o joacă de copii care să-i ocupe clipa. Ființă umană dotată cu rațiune și aș zice eu prin Incoștient cu Suprarațiune, responsabilă, își proiectează pas cu pas, pragmatic viitorul, chiar dacă acest viitor ne șochează. Omul trebuie să ia în calcul și eventualele accidente provocate de tehnologiile inventate de el și să-și asigure prin soluții pragmatice viitorul. Din momentul în care primele fiinţe gânditoare au ridicat ochii spre cer ele au fost uimite nu numai de imensitatea cosmică, nu numai de cerul înstelat, dar şi ordinea acestuia în aparentul haos. O anumită repetare a fenomenelor cosmice cu regularitate de ceasornic i-au determinat pe acele fiinţe înzestrate cu raţiune să interpreteze că această ordine raţională nu poate fi decât creaţia unei alte fiinţe raţionale pe care şi-o imaginau a fi superiară lor, un Zeu care a făcut posibilă această întreaga existenţă incusiv a oamenilor. Ei au admirat măreţia cosmică, s-au mirat şi au meditat căci cea dintâi caracteristică a fiinţei umane umane în urma mirării a fost dorinţa ei nemărginită pentru cunoaştere. ,,Toţi oamenii, prin natura lor, au dorinţa de a şti. Semn, chiar satisfacţia dată de simţuri’’ – spune Aristotel. (Aristotel - Metafizica A-E, ed. Paideea, 1998, p.5).
Cunoaşterea realităţii este procesul inerent şi intrisec de formare a raţiunii. Aşadar, uimirea în faţa măreţii cosmice, după cum ne asigură Aristotel, le-a deschis oamenilor porţile cunoaşterii şi dorinţa de a găsi explicaţii şi înţelesuri logic-raţionale. Dar aici dorinţa trebuie să aibă şi înţelesul de iubire; a iubi cunoaşterea înseamnă a iubi înţelepciunea.
Plotin merge parcă mai adânc şi spune că în snsibil recunoaştem imitaţia a ceva ce se află în Gândire şi oamenii rămân uluiţi şi ajung să recunoască adevărata realitate, şi din această uluire (uluirea este o emoţie care însoţeşte actul contemplaţiei frumeseţii formelor din sensibil), se naşte iubirea – căci cine vede Frumuseţea în forma sensibilului este purtat dincolo de învelişul ei material, în transcendent, acolo,de unde provin toate aceste minunăţii ale sensibilului. „Uluirea în faţa măreţiei, ordinii şi armoniei cosmice este emoţia iubirii şi totodată act de gândire prin care recunoaştem realitate. ( Plotin – Enn. II 9, 16, 43).
Cum recunoaştem realitate? Plotin, sub influenţa tezei platonice a amintirii spune că în această emoţie ne reamintim adevărata realitate; emoţia uluirii ne spune că în mintea primilor oameni, în gândirea lor, se afla deja formeale sensibilului, de vreme ce ei au trăit această emoţie când lau ridicat ochii spre cer. Oricare altă fiinţă terestră, fie şi dintre verii primari ai omului nu recunosc măreţia cosmică şi nu trăiesc emoţia uluirii; cât priveşte dorinţa de cunoaştere este egală cu zero absolut.
Cunoaşterea după cum ne spune Aristotel se realizează prin simţuri. Dar şi animalele la fel ca şi oamenii au simţuri. Numai că omul are ceva în plus faţă de animale un program mintal care nu numai că îi face accesibilă cunoaşterea realităţii dar îi induce o dorinţa de a cunoaştere nemărginită. De unde decurge dorinţa de cunoaştere nemărginită? Din continua uluire, această emoţie care generează şi iubirea de cunoaştere, după cum ne spune Plotin şi care ne deschide tot mai larg porţile transcendentului şi odată cu aceasta Ideea de Bine, cum a intuit acest ultim mare mistic păgân.
Credem că în tendinţa generală spre bine, cunoaşterea transcendentului îi deschide omului larg porţile binelui. Totodată programul mintal numit raţiune cu care orice fiinţă umană se naşte şi cu care accesează cunoaşterea realităţii îi permite să emită şi raţionamente matematice şi idei logic-raţionale. În concordanţă cu această capacitate mintală, omul este dotat cu organe corespunzătoare exprimării raţionamentelor şi posibilitatea comunicării lor prin limbaj; el are de asemenea capacitatea de a judeca critic cunoaşterea, de-a o conştientiza şi mai cu seamă de a decela binele de rău.
De la începuturile omului biblic, aşa cum ne spune mitul biblic, omul a înţeles că această capacitate de cunoaştere este o sabie a lui Damocles: fiecare pas în cunoaştere îi aduce un bine mai mare, dar şi un rău la fel de mare. Istoria, însă, a dovedit că există o tendiţă generală spre Bine, de vreme ce omenirea a supravieţuit atâtor războaie de la primul conflict biblic când Cain l-a ucis pe Abel şi până la cele două mari conflagraţii ale secolului XX. Binele, ca faţă a cunoaşterii, progresului ştinţific şi tehnologic aduce ca revers un rău distrugător tot mai mare - ca o replică în oglindă a Binelui cunoaşterii .
Poate de aceea primii evrei care au scris Biblia au considerat cunoaşterea drept un mare păcat. Cunoaştere face dintr-o fiinţă inocentă una oricând gata să comită noi păcate. Inocenţa l-a situat pe om dincolo de bine şi de rău. Primul pas în cunoaştere l-a adus pe om în sfera binelui şi răului, cunoaşterea l-a făcut stăpân al binelui şi răului, egalul Creatorului – ,,Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul!’’ (Facerea3,4).
Pentru Socrate cunoaşterea înseamnă a fi de partea binelui , ignoranţa de partea răului. Şi oare marele mag al antichităţii greşea? Cel care cunoaşte deţine în egală măsură puterea binelui şi a răului, dar cel înţelept ştie că puterea răului se poate întoarce împotrivă-i ca un bumerang, de aceea de răul cunoaşterii se vor folosi numai ignoranţii. Cunoaşterea trebuie să-l facă pe om mai bun şi mai drept dacă vrea să supravieţuiască, deci trebuie să fie îndreptată numai sprte bine. Cioran, incorigibilul pesimist vede în cunoaştere ,,cel mai mare întuneric’’. ( Emil Cioran - Pe culmile disperării, Ed. Huamitas, Bucureşti , 1993, p.82).
Dar este oare cunoaşterea cel mai mare întuneric, sau este cea mai mare iluminare? Dacă ne folosim de cunoaştere pentru a comite răul asupra omenirii, atunci, evident, cunoaşterea este cel mai mare întuneric , dar dacă ne folosim de cunoaştere pentru a face un bine mai mare omenirii, atunci nu poate fi decât iluminare. Mitul peşterii explică cel mai bine drumul spinos al cunoaşterii – de la aparenţă la realitate , de la lumea miturilor la realitate filosofică.
Dar în sistemele biologice tendinţa de creştere a entropiei este anulată de inerenţa reproducerii; o nouă viaţă înlocuieşte pe cea la care entropia creşte. Tendinţa spre bine la sistemele biologice ar putea fi văzută ca o mai bună adaptare la mediu; continua regenarea a fiinţării într-o permanentă cursă a supravieţuirii prin selecţie naturală şi mutaţii genetice. De altfel un lucru trebuie înţeles, încă de la început, foarte clar: ceea ce noi numim în sensul dat de categoriile evoluţioniste de selecţie naturală şi mutaţie genetică înseamnă din punctul de vedere a codului genetic – autoprogrmare. Spre deosebire de ordinatoarele artificiale, cele naturale au capacitatea de a se autoprograma spre o fiinţare optimă corespunzătoare condiţiilor oferite de ecosistem. Când vorbim despre selecţie naturală şi mutaţii genetice, vorbim despre autoprogrmarea informaţiei a variabilei codului genetic al speciei respective.
Pentru om tendinţa spre bine poate fi observată mai clar în procesul cunoaşterii. Chiar dacă cunoaşterea îi dezvluie omului un bine mai mare şi un rău în egală măsură de mre, tendinţa generală a omului este să aleagă binele din această cunoaştere. Numai „scepticul de serviciu a unei lumi în declin” cum îl numea Petre Ţuţea pe Emil Cioran, crede că omul înclină spre rău. Omul, numit de Cioran,„această pată neagră a creaţiei” nu poate fi decât o fiinţă a spleenului, a scepticismului în special care îl descurajerază în aşa măsură încât ajunge să-şi nege propria sa existenţă. Dar în ciuda viziunii sumbre expuse de Cioran în Demiurgul cel rău noi credem că omul şi odată cu el totul general este programat spre Binele pe care ni-l oferă cunoaşterea şi nu spre răul non-existenţei.
Omul are nevoie de tot mai multă cunoaştere spre a ajunge la binele suprem; cu cât omul cunoaşte mai mult cu atât se apropie mai mult de Creator. Cunoaşterea tot mai profundă a existenţei îi deschide porţile stăpânirii unui bine mai mare şi a unui rău în egală măsură. Creatorul nu poate fi Demiurul cel rău, cum încearcă Cioran să acrediteze ideea, căci orice creator este un demiurg bun, când crează; numai distrugătorul creaţiei poate fi numit Demiurgul cel rău.
Cunoaşterea îi dezvăluie omului în primul rând binele, deci tendinţa omului este spre bine şi nu spre rău; binele descoperit în procesul cunoaşterii poate fi folosit şi ca rău. Aceasta îi dă putere o putere tot mai mare omului şi îl face să devină tot mai mult asemeni Cretorului. De altfel mitul biblic arată că omul s-a înălţat prin cunoaştere la nivelul Cretorului şi nu a fost o cădere în păcat cum încearcă biserica de la Sf. Augustin încoace să-l învinuiască. Să distrugi o lume pe care din motive ideologice o consideri eminamente rea ca să iniţiezi o alta „mai bună”, care s-a dovedit a fi mai rea, cum din nefericie au făcut comuniştii dovedeşte limitele raţiunii umane şi a cunoaşterii în general. Saltul din „imperiul necesităţii în cel al libertăţii” s-a dovedit a fi o utopie cu catastrofale consecinţe economice şi sociale; o lume mai bună se construieşte prin voinţă de cunoaştere ştiinţifică, prin schimbare realistă de paradigmă şi nu prin iluzorii teze ideologice. Schimbările de paradigmă socială au nevoie de cunoaşterea profundă a realităţilor economice şi de informaţia vizionară care să confere raţiunii capacitatea de a decela binele de rău şi de a alege o cale de mijloc în care binele să fie procentual mai mare decât răul. A ne arunca orbeşte în ideologii ale binelui utopic poate avea pentru multe generaţii consecinţe grave fiindcă binele poate fi ascuns în aparenţa răului şi a răului în aparenţa binelui; a ignora cunoaşterea ştiinţifică în condiţiile actuale ale lumii, a unei lumi în care progresul cunoaşterii este tot mai accelerat îi va pune pe ignoranţi în imposibilitatea de a mai putea face disticţii corecte între bine şi rău. Orice ideologie vrea să genereze o lume după chipul şi asemănarea ideologului care a iniţiat-o şi care vizează de regulă idealul, un ideal ca o himeră, fără nici un suport în realitatea umană. ( Vasile Anton Ieșeanu - Viață, Iubire , Destin)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu