Moto: ,,Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha
ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial
mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne am fi adaptat perfect
condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de
tulburarea ce ne a vărsat o în suflet.’’ - Emil Cioran
Să-l iubeşti
pe Eminescu nu înseamnă doar să-i citeşti poeziile ca pe o
simplă literatură, ci trebuie să-i înţelegi gândirea filosofică,
cugetarea profundă, etica – ,,lupta
dreaptă’’(una dintre condiţiile
fericirii, după cum se prezintă un popor fericit). Etică luptei drepte, aplicată în
practica socială de unele popoare, a dovedit că
,,lupta dreaptă’’ e condiţia fundamentală a fericirii, [a se vedea Denis de Rougemont
- Elveţia sau istoria unui popor fericit], dar şi
unele ţări protestante unde, cuvântul dat, respectul pentru contract, pentru
lege în general, e mai presus de credinţă. Noua
estetica propusă de Eminescu, prin rafinamentul expresiei şi mai cu seamă prin ,,forma nouă’’ , adică o noua
logică impusă, prin creaţia sa, limbii
române ,, a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă’’,
(Scrisoarea II) se voia un mare
proiect moral pentru România.
Starea de fericire individuală
depinde, în mare măsură, de starea de fericire generală a unei
comunităţi, a unui popor, iar această stare de fericire generală
este generată de cinstea şi corectitudinea clasei politice în relaţia cu membrii societăţii şi funcționarilor din instituţiile statului cu cetățenii.
Dacă elveţienii
sunt un popor fericit, atunci, starea lor de fericire socială este
generată de ,,civismul lor ridicat’’,
respectul pentru celălalt, respectul pentru îndatoririle ce revin fiecăruia în
comunitate, de renunţarea ,,fără
dramă’’ la egoismul individualist, pentru ca buna convieţuire să fie
posibilă. Această atitudine civică, face
posibilă creșterea gradului de
încredere, a ,,sentimentului de comuniune
socială”, cum spune Adler, respectiv
,,fidelitatea ,onestitatea, înclinația spre conlucrare, interesul pentru
stat, popor și umanitate”, calități
morale ce conferă o anume stare de
confort psihic, de bine și implicit de fericire
generală. În raport cu
elvețienii, sub aspectul acestor criterii de evaluare a fericirii, noi românii
suntem un popor nevrotic și profund nefericit.
O
viaţă mulţumitor de prosperă face pe om mai tolerant faţă de erorile de
guvernare sau actele de corupţie ale guvernanţilor, domoleşte ura şi reduce
iniţiativele mişcărilor subversive care
conduc spre anarhie. Este evident că
mişcările subversive, anarhice sunt iniţiate şi susţinute din cele mai înalte sfere ale puterii
democratice, de cei interesaţi în arogarea puterii dictatoriale.
De regulă, revoltaţii din aceste
societăţi sunt nevroticii, inadaptaţii
şi impotenţii sociali cronici,
incapabili fizic, psihic şi spiritual de
a accede la un asemenea statut de om liber, capabil să-şi făurească cu ajutorul
mijloacelor raţiunii un scop bun în viaţă.
Cele mai la îndemână formă pentru atingerea limitei de egalitate cu a
celor sus-puşi, sunt violenţa şi
agresivitatea – lupta de clasă, care s-a dovedit totdeauna în istorie, după ce scopul a fost atins, iraţională şi absurdă.
Cel mai repede prind, la aceştia, ideile mistice ale ideologiilor. Nu el este un incapabil social, ci societatea
este nedreaptă. În rândul acestora se înscriu nevroticii a căror ambiţii
depăşesc cu mult posibilităţile şi
suferă eşecuri sociale, sau cei care îşi
propun scopuri mai presus de
capacităţile lor şi, deci, imposibil de atins. Pentru nevrotici autoevaluarea
este totdeauna inflaţionistă , fie în
sens depreciativ , fie în sens excesiv apreciativ.
La
elveţieni, guvernarea se identifică cu buna administrarea banului public.
Această atitudine de responsabilitate civică creşte gradul de încredere în
funcţionarii din instituţiile statului, în clasa politică; atitudinea altruistă
a clasei politice reduce la minim conflictul psihic şi elimină nevroza socială.
Toate
acestea depind, în mare măsură, nu doar de oamenii politici de caracter,
ci de logica şi psihologia limbii. Aşa cum a demonstrat filosofia
analitică, pornind de la analiza logică a limbajului, există o corespondenţă
biunivocă între logica limbii vorbite de o anume comunitate şi psihologia
comportamentală a indivizilor care vorbesc limba respectivă.
Logica
unei limbi dominant denotative
este o logică a meditaţiei; logica dominant conotativă este o logică a
comunicării. Se cunoaște că Eminescu a învățat, la șapte ani și limba germană. Îmbinarea celor două logici,
aceea a limbii germane, dominant
denotativă, se pare că i-a conferit genialitatea în cugetarea filosofică şi logica limbii române, dominat conotativă -
comunicarea poetică.
Încercăm, în acest sene, cu mijloacele filosofiei analitice, să găsim un răspuns. Cele mai multe păreri
ale cercetătorilor în lingvistică, îndeosebi a celor americani (E. Sapir
şi B.L Whorf) converg spre concluzia că există o interdependenţă
între logica unei limbii şi predispoziţia pentru filozofare pe care logica acelei limbi o conferă. Există,
așadar, o legătură biunivocă între lingvistică şi filozofie.
Pe baza logismului Cercului de la Viena, spune Ion Oprea, ,,M. Foucault, J. Lacan şi R. Barthes şi-au imaginat că pot realiza, pe baza
ierarhiilor şi combinaţiilor limbii , un model al structurării fiinţei umane ( prin conceperea acesteia ca
un automat) , model pe care l-au împrumutat
din logismul Cercului de la
Viena.’’ ( Ioan Oprea - Lingvistică şi filozofie, p.91). Dar, ce
este în fond fiinţa umană? Este ea
doar un automat? Nu! Este
,,un automat” care învaţă, care
se autoprogramează din primii ani de la
naştere, pe baza unui soft – logica limbii materne cu care ,,micul automat’’ accesează
cunoaşterea lumii înconjurătoare și
învață comunicarea.
Învăţarea
limbii se face cu ajutorul unui
alt soft, un soft codificat în
scheme şi arhetipuri, cum ne spune C. G. Jung, existent în reţelele neuronale fundamentale
(cele cu care ne naştem), fără de care copilul
nu ar putea învăța limba maternă.
Arhetipul, în
accepţia noastră, nu simbolizează experienţe primordiale universale, cum credeai
Jung, ci scheme codificate în programe informaţionale implantate în genomul
uman, care se constituie în programe mintale ce generează reţelele neuronale
fundamentale, cu ajutorul cărora, omul primordial şi, implicit,
fiecare copil nou născut accesează cunoaşterea realităţii. Plotin are
perfectă dreptate: în reţele neuronale fundamentale (cele cu care ne naştem)
este implantată o lume virtuală eternă, o lume a formelor ce pre-există în
inconştientul fiecărei fiinţe umane.
Mintea fundamentală (cea din reţelele neuronale fundamentale) este un invariant
informaţional universal, valabil pentru toate fiinţele umane, care se constituie în programe
arhetipale, scheme mintale, forme virtuale codificate cu care fiecare copil
accesează cunoaşterea lumii ce sunt activate pe măsură ce fiecare copil repetă zi
de zi aceleaşi jocuri ale învăţării.
Reţelele neuronale
ne-activate de repetiţia zilnică se închid şi odată timpul învăţării trecut ele
nu mai pot fi activate, sau sunt activate doar parţial, dacă nu s-a depăşit
prea mult timpul oportun învăţării, oricâte eforturi s-ar depune. Copii
crescuţi în sălbăticie au dovedit că învăţarea vorbirii devine imposibilă –
după vârsta de doisprezece ani. Aceasta imposibilitate a
învățării limbii lui Dumnezeu dovedeşte că există biologic o anumit
cronologie biologică a învăţării și în cazul neactivări programului de
învățare copilul nu mai poate comunica.
Fără existenţa
acestor programe în reţele neuronale fundamentale, cunoaşterea realităţii, ca
şi învăţarea vorbirii şi formarea raţiunii ar fi imposibilă. Faptul că ideile
pre-există a fost intuit de Descartes. Ideile pre-există, dar ele trebuie activate, scoase la lumină, prin
învățare și meditație. Nu întâmplător, celebrul lingvist Noam Chomsky şi-a subscris concluziile
cercetărilor sale la teza ideilor înnăscute al lui Descartes. Ultimele
cercetări datorate și colaborării dintre lingvişti şi geneticieni (John Maynard Smith, Eörs Szathmári, 1993) confirmă
ipotezele lui Chomsky, anume că ,,oamenii dispun de o competenţă specială şi
înnăscută pentru limbaj’’. (John Maynard
Smith, Eörs Szathmári - Limbaj şi viaţă’’ (Michael P. Murphy, Luke A.J. O’
Neill – Ce este viaţa, următorii 50 de ani, speculaţii
privind viitorul biologiei), 1999, p. 65)
Foarte mulţi copii
de şase ani cunosc şi vorbesc fluent două
limbi şi pot traduce din una în alta ( Wittgenstein afirmă că orice limbaj care poate fi vorbit
şi înţeles - germana chineza, etc. prezintă
- cercetat în fundamentele lui -
una şi aceeaşi structură logică
şi că această structură se
regăseşte în Principia
Mathematica ). ( Anton Hügll, Poul Lübcke – Filosofia în secolul XX, p
. 107) Una
şi aceeaşi structură logică a unei limbi este gramatica. Faptul a fost
demonstrat de existenţa limbilor creole, provenite din limbi pidgin
(interacţiunea dintre mai multe limbi , care au
redus limbajul la strictul
necesar - substantive, adjective, verbe, la
negustorii și muncitorii care au interacționat). Din ele
s-au format limbile creole (cu un vocabular de provenienţă foarte variată
arabă, engleză, portugheză şi germană).
,,În consecinţă, spune Jared Diamond, limbile
creole au similarităţi izbitoare în gramatică, în ciuda originilor independente
şi a vocabulelor diferite. Evident, ele izvorăsc dintr-o legătură genetică puternică cu o gramatică universală aflată
în creierele noastre.’’(ibid. Jared Diamond – Evoluţia inventivităţii umane,
pp.50-51). Dar, dacă la acei copii creoli
revin la o gramatică existentă în creierele lor, în cazul limbilor
moderne stabile s-a accentuat ca dominantă o gramatică cu o anume logică denotativă sau conotativă. Dacă
gramatica este chiar logica limbii,
atunci gramatica limbii este cea care
conferă limbii dominanta şi prin asta asigură limbii o anumită structură logică dominantă. În concordanţă cu logica
limbii vorbite omului, vorbitor al acelei
limbi, va avea un anumit specific de a gândi şi de-a se comporta.
Prin limbajul
poetico-filosofic uzitat în poemele sale, Eminescu a conferit limbii românea logica cu
care să poate fi accesat metalimbajul
filosofic, limbaj utilizat în principalele ţări europene cu tradiţie
cultural-filosofică. El a deschis, practic,
perspectivele traducerii textele
filosofice ale marilor
gânditori europeni, poetul însuși având mai multe iniţiative în acest sens (traducerea Criticii raţiunii
pure al lui Kant şi a filozofie sanscrite). Prin asta el a negat teza lui Titu Maiorescu privind
imposibilitatea traducerii din nemţeşte în româneşte a unei argumentări
filozofice ,,răzimată pe unele
particularităţi ale limbii germane’’ , ,,precum
şi viceversa’’, după cum susținea criticul. (Titu Maiorescu - Prelegeri de
filozofie , Craiova ,1980,p.65).
Prin noua logică, impusă limbii române,
Eminescu a iniţiat realizarea unui metalimbaj filosofic românesc,
a deschis perspectivele europenizării limbii noastre și afilierii
culturii române la cultura europeană. Lui Eminescu cultura românească îi
datorează recuperarea culturală şi reducerea decalajului cultural faţă de
occident.
Paradoxal, în vidul culturii filozofice
româneşti, şcoala ardeleană a promovat
în cultura românească cea mai grea filozofie a timpului, ,,raţionalismul de tip kantian’’(Ioan Oprea – Lingvistică şi filozofie,
p107).
Eminescu, spre deosebire de alţi traducători posteminescieni, ne asigură
acelaşi autor, a uzitat ,, cuvintele vechi şi populare’’[…],,astfel
că pentru Gedanken , de exemplu, el găseşte mai nimerită traducerea prin
cugetări, decât idei, cum au procedat alţi cugetători. Uzitând de vechiul
cuvânt înţelepciune, care în terminologia sapienţială veche semnifica noţiunea
de < filozofie>, Eminescu este mai aproape de germanul Weltweisheit pe
care-l întâlnea în original şi evită în
acelaşi timp repetarea foarte apropiată a cuvântului filozofie sau modificarea structurii frazei (aşa
cum s-a întâmplat în traducerile ulterioare)’’ (ibid. p.116).
Totodată, poetul a deschis porţile
literarizării limbii române, în
care dominant era limbajul popular, conferindu-i acea aură de nobleţe literară, acel ,,pedantism, înţeles în sens pozitiv, ca o
aspiraţie către ceva înalt, către ceva superior
stării obişnuite’’( ibid.p.85),
spre care oamenii de cultură tindeau,
în acele vremuri.
Prin teoretizare, Titu Maiorescu, avea să impună drept o cutumă culturală
această nouă tendinţă spre pedantism (Direcţia nouă). Maiorescu afirma că,
noua direcţie culturală, se caracteriza
prin ,,simţ natural, prin adevăr,
prin înţelegerea ideilor, ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar
accentuarea elementului naţional.’’ El
propune drept promotori ai noii direcţii pe Alecsandri şi pe Eminescu ,,om al timpului modern , deocamdată blazat
în suflet (credem noi în sensul de romantic),
iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv până peste marginile iertate, până acum aşa de puţin
format, încât ne vine greu să-l cităm după Alecsandri, dar în fine poet, poet
în toată puterea cuvântului…’’( Titu Maiorescu – Din critice ,1967,p.126). Logica conotativă
este o logică a comunicării în vreme
ce logica denotativă este o logică a
gândirii, a meditației, a judecății. Trebuie să facem o precizare: a vorbi nu e
totuna cu a gândi, la fel cum a gândi nu
e totuna cu a vorbi.
Logica
conotativă este logica dominantă a sexului feminin, pentru care comunicarea
este însăşi natura femeii. A comunica,
pentru o femeie, este o necesitate a
existenţei sale. Logica denotativă este dominanta sexului masculin pentru care
gândirea, meditaţia, este natura
bărbatului. A gândi, a medita pentru bărbat este o necesitate a vieţii sale,
este natura sa. Meditaţia îl scoate
din realitatea concretă; comunicarea, în cazul femeii, caută legătura
cu concretul, cu mama natură, cu glia.
Bărbatul
simte nevoia mai mult de a medita decât
de comunica , în vreme ce femeia simte nevoia mai mult de a comunica decât de a medita.
Eminescu a surprins cu spiritul lui genial aceste naturi diferite ale sexelor, aceste logici
ale minţii bărbatului şi femeii, în relaţia lor nemijlocită, în poemul ,,Floare albastră’’.
Prin urmare,
chiar şi la cel mai fericit popor dintre popoarele europene,
elveţienii - vor fi întâlnite, în funcţie de dominanta logică
a limbii respective, atitudini psio-civice diferite. ,,Există anumite deosebiri în modul de a asuma calitatea de
cetăţean: în vreme ce locuitorii cantoanelor din Elveţia alemanică o fac,
în genere, cu o perfectă bună credinţă – ce poate fi confundată uneori cu
naivitatea – cei din Elveţia romandă simulează o oarecare detaşare
sau chiar o rezervă ironică. Spre a fi mai exacţi, ar trebui să spunem că
această din urmă atitudine se întâlneşte numai la publicul citadin şi
intelectual, la mijloc fiind o anumită < mauvaise
conscience> de
inspiraţie franceză, care în practica socială nu duce la defecţiuni grave.’’
(Denis de Rougemont – Elveţia sau istoria unui popor fericit, p.
VI). Este evident că, în spaţiul în care locuitorii alemani, aceştia vorbesc germana, şi au adoptat, fără îndoială,
logica limbii germane şi comportamentul civic nemţesc.
La aceştia conştiinţa civică este mai ridicată
(şi nu se simt nici ofensaţi, nici ridicoli de ,,naivitatea’’ lor).
În spaţiile în care locuitorii vorbesc franceza şi italiana, aceştia au adoptat
logica acestor limbi şi comportamentul lor civic se înscrie cu oarecare
detaşare şi ironie, în aşa numita ,,mauvaise
conscience’’. Acest comportament,
afirmăm noi, este corespunzător logicii limbii vorbite.
Prin urmare, legătura între logica limbii şi comportamentul
psio-social al individului vorbitor al limbii respective este o legătură
biunivocă. Cu cât logică limbii este mai raţională cu atât discernământul
moral este mai just aplicat, iar relaţia de încredere între oameni
atinge cele mai ridicate niveluri şi drept
urmare ,,sentimentul de comuniune socială’’ mai crescut și implicit
starea de bine și fericire.
Nu întâmplător, Alfred Adler a
propus acest concept a ,,sentimentului
de comuniune socială’’; născut austriac, vorbitor al limbii
germane, avea drept model de gândire - logica limbii germane, ce
are ca dominantă - logica denotativă. Sentimentul de comuniune
socială, are în concepţia lui Adler, în activitatea practică ,,forma
colaborării în folosul celorlalţi.’’ (Alfred Adler – Sensul vieţii, p.45).
Bunăstarea unei comunităţi, a unei
naţiuni este dată de această activitatea practică a colaborării în folosul
celorlalţi. La noi lipseşte cu desăvârşire sentimentul de comuniune
socială şi colaborarea în folosul celorlalţi ca metodă practică de
aplicare a eticii sociale. Individualismul, egoismul şi
egocentrismul fac din politicianul român un etern demagog, pentru care,
binele înseamnă privilegiile pe care le obţine de la putere şi nu binele
tuturor spre binele său. Cu cât discrepanţa dintre ales şi
alegători este mai mare cu atât se simte politicianul român
mai intangibil, un fel de zeu mioritic ce nu-i mai pasă de alegători.
Absenţa sentimentului de comuniune
socială, conduce inerent la o stare de insecuritate şi de
inferioritate faţă de alte naţiuni. Încrederea se fundamentează pe
raţionalitatea lucidă şi pe discernământul moral; credinţa pe iubire, cel mai
adesea pe iubire absolută. Când iubim relaţia de încredere în celălalt se
metamorfozează rapid în credinţă. Tendinţa iubitorului este de a
vedea în iubit, nu un om, ci un supraom.
De regulă, iubirea face apel la încredere în
sens tare; iubirea mistifică psihicul, metamorfozând,
la nivelul inconştientului, relaţia de încrederea în celălalt, în
credinţă, făcând din cel iubit un mic zeu, iubitorul
alunecând rapid în adoraţie. Un manipulator versat exercită
asupra iubitorului o influenţă psihică de dominaţie absolută –
iubitorul îl va adora pe cel iubit în sens mistic.
El poate fi un ins profund imoral, un infractor de cea joasă spiţă.
Ajuns la putere în fruntea unei comunităţi vorbitoare a unei limbi cu
logica dominantă sofistă, cum este limba română, se va comporta ca un scelerat,
iar poporul îl va accepta tocmai, fiindcă prin logica sa efeminată)
corespunde cel mai bine psihologiei vorbitorului unei limbi cu logică sofistă. Minciuna, la noi, stă
mereu cu regele la masă.
Prin
urmare, autocraţia poate foarte bine poza pe plaiul mioritic
în democraţie. Aici, unde Constituţia, legile şi
drepturile cetăţenilor sunt încălcate de oamenii preşedintelui şi de
Preşedinte - democraţia oscilează între anarhie și dictatură (încălcarea
Constituției și a legilor este o
practică curentă a oamenilor puterii).
Femeile, a căror natură
dominantă este iubirea, sau mai bine zis logica senzorial-sentimentală,
au tendinţa de a mistifica realitatea şi de a metamorfoza relaţia
de iubire, din încredere în
celălalt, în credinţa în celălalt. Când iubitul decade
în ochii ei, asemenea credincioşilor care adoră un anume idol
ce i-a dezamăgit în aşteptările lor, femeile îl părăsesc pe cel
adorat.
Simţindu-se
înşelate sau frustrate au tendinţa de a-l distruge, la fel cum
credincioşii îşi distrug idolii în care au
crezut.
În pofida protestelor mişcărilor feministe împotriva logicii clasice şi a
celei moderne ca fiind o logică dominant masculină spun ele,
această logică, pe care ,,bărbaţii
ipocriţi’’ pretind a fi o ,,raţionalitate
universală’’ , o ,,judecată
obiectivă’’, ar fi doar un mijloc de a domina
femeile. (a se vedea Andrei Cornea –
Turnirul khazar, Ed. Polirom, Iaşi , 2003), este o logică a încrederii și nu a credinței. Or, logica încrederii lasă
judecății o anume marjă de îndoială.
Prin raționamentul de tip cartezian, cogito ergo sum, de
orice trebuie să ne îndoim, mai
puțin de noi înșine, că existăm prin judecata noastră. În fundamentul inconştientului ei,
pentru o femeie are mai puţin importanţă ,,iubitul’’, pentru ea cel mai important
lucru e relaţia în sine, legătura, ,,iubirea’’ comunicarea.
Ea nu poate trăi fără a relaţiona, fără a comunica, are nevoie de o
,,legătură’’ ca de aer. Pentru
femeie, plăcerile (provocate de ascultarea de către bărbat a nevoii ei de comunicare, mângâiere, a primirii unei flori, a un mic cadou, un flecuşteţ îi
generează ,,o stare magică’’, petting-ul cum îi
spun englezii (jocul de-a excitaţia), iar dansul, plimbarea de
mână, moda, cumpărăturile, etc.), toate
acestea produc voluptăți net superioare orgasmului în sine. Aceeași
logică sofistă a
limbii noastre îl predispune pe
bărbatul românesc (denumit astfel de
sintagma lui Liviu Antonesei), la
plăcerii de genul narării și șuetelor
de cafenea, a gândirii leneșe, a muncilor
ușoare, a câștigurilor ilicite, a
acțiunii pompieristice, a improvizației, a lucrului de mântuială, a amânării sine die a
proiectelor și a îngropării talanților. În același comportament
psihosocial, determinat de logica limbii
românul este manipulator și manipulat.
Logica sofistă are
marele har de a-l atrage, de a-l lega, de a-l fermeca pe bărbat. În
această combinaţie de senzorial şi logică sofistă, femeia este o farmazoană.
Şeherezadă reuşeşte să-l farmece pe rege, nu cu goliciunea ei,
ci mai cu seamă cu poveştile ei în cele o mie una de nopţi. Poveştile
Şeherezadei au darul de a-l incita, de a-i stârni curiozitatea, de a-i fascina
mintea bărbatului cu nararea
poveștii. Regele, cu logica lui dominant
raţională, le decapitase pe celelalte fecioare, devenite soţii, dar nu şi pe
Şeherezada. Ea îl farmecă, îi diminuează percepţia lumii reale, îi adoarme
raţiunea, îl ademeneşte cu logica ei sofistă, îl transportă în fascinanta lume a poveştilor, în lumea imaginară
a iluziilor. Bărbatul este și
rămâne un copil mare.
Şeherezada
se metamorfozeze în mama sau bunica din
copilărie, prin marele ei dar (darul
logicii sofiste) de a spune poveşti, de a-l iluziona, şi mai
ales Şeherezada nu cedează din prima noapte ca celelalte; ea
,,ştie’’(simte cu intuiţia ei feminină) că un bărbat, care obţine uşor
plăcerea erotică, o va părăsi rapid (îi va tăia capul ca şi
celorlalte, chiar dacă ar iubi-o), tocmai pentru că bărbatul o va crede o pradă
uşoară. De aceea, Şeherezada îi abate gândul de la sex,
învăluindu-l cu vălul Mayei și amână
mereu sfârșitul poveștii,
atașându-l astfel de ea și în
viitor când va reveni să se hrănească cu iluzii, pe care bărbatul le dorește , le visează. Șeherezada inventează, spune poveşti şi amână momentul
adevărului, până când îi intră în suflet acestuia, până când bărbatul
simte că nu mai poate trăi fără ea şi nu mai există o alta pe lume
asemenea ei. Efectul Şeherezada îi asigură femeii nu doar fidelitatea
bărbatului, prin excelenţă un poligam, dar şi atașamentul acestuia.
Toate acele o
mie una de poveşti nu se sfârşesc niciodată. Şeherezada îi incită
curiozitatea, îl acaparează, îl deturnează de la realitate. Povestea spusă în
fiecare noapte nu o sfârșește niciodată
până, dimineața, la răsăritul soarelui. Asta îl face pe bărbat să revină, vrea să-i afle urmarea, să-i afle
sfârşitul, dar o altă poveste începe, amăgindu-l tot mai mult cu o fericire
viitoare, care nu mai vine.
În esențe ei,
în asta constă și manipularea socială – sindromul
Șeherezada este într-un anume
sens un exercițiu de mnemotehnică. În fond pentru omul de rând pericolul de a fi prins prin
imagine și sunet este real. Despre acest lucru avertiza Giordano Bruno. Același avertisment
ni l-a transmis și Socrate care
ne atrăgea atenția asupra amăgitorului
care mereu ne însoțește
în viață. Marele manipulator,
spune Bruno, este erosul și magia indusă de acesta -
simularea iubirii poporului de către politician și câștigarea iubirii maselor prin persuasiune și manipulare
subtilă. Văzul și auzul, subliniază Ioan Petru Culianu, sunt porțile secundare
prin care ,, vânătorul de suflete”
își poate introduce ,,legăturile, înlănțuirile, momelile.” (Ioan Petru Culianu –Eros și
magie în Renaștere , 1484 , p.113)
Logica
sofistă a Şeherezadei are marea putere
de a fascina, de a iluziona, de a manipula, de a adormi judecata raţională. ,,Cea mai periculoasă capcană, singura
capcană pe care raţiunea nu o poate evita este cea a simţurilor’’,
spune Jean-Jacques Rousseau, în Contractul
social. A vedea și a auzi sunt
porțile cele mai asaltate de vânătorii de suflete, iar, dintre ei,
cei mai venali sunt vânătorii
politici Cum limba
română este o limbă frumoasă la vorbit
și plăcută la auzi
(în acest sens am primit semnale
de la români aflați în străinătate SUA, Suedia, care, opriți fiind de străini și întrebați ce limbă e aceea pe
care o vorbeau, au fost extaziați de
plăcerea de a auzi vorbindu-se o limbă așa de frumoasă și plăcută la auz -
,,limba noastră-i o comoară” ,,limba
noastră-i e un cântec”(Alexei Mateevici – Limba noastră) . Prin logica ei conotativ-intuitivă, limba
română se înscrie, din punctul de vedere
a audibilității, drept o limbă cu efect
magic, o măiastră ce fascinează
auditoriul, îl captivează, îl momește, îl înlănțuie, ca măiastra din poveste. Prin urmare, vânătorul de suflete, în speță politicianul român
dispune de o armă
psihologică redutabilă – logica
limbii române. Vânătorul de suflete reușește lesne să ascundă adevărul
sub vălul Mayei, să-l seducă pe
auditor , să-l înlănțuie
la alegeri și apoi să-l abandoneze la fel cum sunt seduse și abandonate femeile de către escrocii sentimentali. Şestov,
în Noaptea de pe Ghetsimani,
spune că Pascal construieşte o teorie a cunoaşterii, în care presupunerea
fundamentală, axioma cunoaşterii e aceea că orice om poate ,,să vadă’’ adevărul
dacă îi este arătat? Dar cum poate omul ,,să vadă’’ adevărul doar
arătându-i-l? În
fond, politicienii români ,
pe același sindrom Șeherezada,
își fundamentează discursul pentru iluzionarea electoratului. În această ordine
de idei, imaginea televizată are o
extraordinară putere de a
iluziona și manipula oamenii, căci, prin intermediul televiziunii, vânătorul de suflete atacă simultan cele două porți secundare - văzul și auzul.
Adevărul
,,văzut’’ e o iluzie, un sofism, căci imaginea nu poate reda
realitatea. Această concepţie a
imaginii ca adevăr a fost
criticată dur de Wittgenstein. Filozoful austriac argumentează că, dacă le considerăm prezenţe interioare
care explică capacităţile de recunoaştere şi clasificare, atunci, nu se poate
explica cum sunt ele cunoscute şi clasificate.
Imaginile
(imagini mentale păstrate în memoria fiecărui individ) sunt
foarte aproape de imaginar (a crea imagini cu ochii minţii), astfel încât
ele au rol mai centrat pe cei cu logica conotativă - cei cu fire de
artişti, gânditorii non-lingvişti - artişti plastici, muzicieni,
etc. Și mergând pe această fundamentare logică trebuie să
recunoaștem această dominantă
a omului mioritic , exprimată adesea
prin repetata zicală: toți românii
s-au născut poeți.
Imaginile
joacă un rol puternic centrat în logica sofistă, femeia având capacitatea
de a vedea imagini pe care logica masculină nu le percepe sau le percepe
greu. Poetul englez Coleridge a fost primul teoretician al
esteticii care a văzut în imaginare şansa creativităţii umane, cu
condiţia ca imaginaţia să fie disciplinată şi creativă şi să nu alunece
în jocul fantasmelor şi fanteziilor
inutile.
De câte ori nu a fost
amăgit omul doar arătându-i-se ,,adevărul!’’ De câte ori nu a căzut
în capcana acestor iluzii ale imaginarului! E suficient să amintim iluziile
generate de teoriile geocentrismului ca să ne facem o părere despre cât de uşor
poate fi înşelată raţiunea umană.
A trebuit să fie ars
pe rug un călugăr îndărătnic, care nu s-a lăsat prins în capcana
iluziilor. Biserica le înfăşurase sub
vălul Mayei și acceptase, pentru ştiinţa lumii, ca oamenii să trăiască
în această iluzie, anume că Pământul este buricul Universului - în realitate o mică planetă, dintr-un minuscul grup de
structuri cosmice din coada unei galaxii.
Bruno a asemănat iluzia cu o femeie goală - zeiţa Diana
Cyntiana îmbăindu-se la izvor, (a se vedea în asta o scenă primordială a
pornografiei actuale în care este
exacerbată până la
saturație imaginea femeii goale ce induce obsesia
sexului și dependenţă de imaginea
trupurilor goale, fiind, e
adevărat şi cel mai eficient afrodiziac).
Acteon, prins de vraja
frumuseţii ei, cade în capcană, se lasă ademenit
de această iluzie vizuală.
Când zeiţa (iluzia e o zeiţă) a realizat că muritorul a văzut-o
goală l-a transformat în cerb şi imediat a fost devorat de proprii
săi câini. Câinii lui Acteon sunt obsesiile erotice de care
bărbatul nu poate scăpa și se lasă devorat. Iluzia, fără îndoială,
adoarme judecata. A exprimat-o genial pictorul spaniol, Goya, în Capricii - Somnul raţiunii naşte monştri. Parafrazându-l
pe Goya, spunem că iluziile şi
utopiile nasc monştri care ne devorează. Povestea
lui Acteon, din sonetul Freneziile eroice,
pare a fi chiar povestea vieţii lui Giordano Bruno. E ca şi cum, în acest
poem, Bruno şi-ar fi prevestit sfârşitul. Acest călugăr –filozof a
văzut, nu iluzia frumuseţii, ci frumuseţea adevărului.
El, care a văzut adevărul, nu se mai poate dezlipi de acesta,
este obsedat de adevăr. Iluzia, după cum
am văzut, pentru Bruno, e o zeiţă goală. În simetrie antinomică, opusul
iluziei e adevărul; opusul zeiţei goale e un zeu gol. Iluzia e feminină,
adevărul e masculin.
Eminescu a definit genial, această dihotomie - logica masculină , în
contrapondere cu logica feminină.
,,Eu sunt un cuget, tu o
problemă.’’ Iluzia este, sofismul, eterna
problemă de nedezlegat. Eternul feminin
este senzorialul-sentimentalul, care se îmbină în logica ei sofistă / o
lumină colorată -
,,o feerie’’, cum o
numeşte Eminescu, care îl fascinează, îl
atrage şi îl devorează pe bărbat.
Kant
va constata în Critica raţiunii pure că,
raţiunea e ea însăşi producătoare de iluzii atunci când depăşeşte câmpul
experienţei şi confundă principiile cunoaşterii relative cu principiile
obiective ale lucrului în sine. Această iluzie el o consideră
naturală şi legitimă fiindcă răspunde nevoii necondiţionate teoretice şi
practice de - Dumnezeu, suflet şi lume.
În iluzie este încorporată un mare procent de dorinţă. Asta
îl orbeşte pe om şi-l face să confunde dorinţa cu realitatea şi iluzia cu
adevărul. Comiterea hybrisului e consecinţa experimentării dorinţei iluzorii.
Experienţa ideologiilor extremiste au demonstrat consecinţele nefaste,
distructive ale ,,experimentării
dorinţei iluzorii’’.
Cum putem
deosebi adevărul de iluzie? Bruno spune clar, în povestea lui Acteon că,
iluzia îl transformă pe om în animal, el nu mai gândeşte raţional, ci doar în
raport cu dorinţele sale, cu obsesiile sale, cu senzaţiile sale. (Ioan Petru Culianu – Eros și magie în Renaștere , 1848) Când
ne îndrăgostim de o iluzie urâm adevărul, urâm tot ceea ce e real. Iluzia e
lumea noastră, e universul nostru, e Dumnezeul nostru. Ce e în afara iluziei
trebuie distrus.
Ca şi iluzia, adevărul devine obsesie care îl va devora pe
Bruno cum l-au devorat câinii pe Acteon. Când adevărul e îmbrăcat în haina
iluziei şi iluzia în haina adevărului cum să deosebeşti iluzia de
adevăr?
După ce a văzut adevărul, Bruno nu se mai poate dezice
de el. Pentru a păstra iluzia geocentrismului pentru lumea catolică şi a
ascunde adevărul, Inchiziţia a fost nevoită să-l ardă pe rug. Arzându-l
pe rug au crezut că au ucis adevărul, dar abia atunci adevărul despre Univers,
aşa cum l-a văzut de Bruno, a ieşit la
iveală.
Prin
sacrificiul său a încercat să vindece
omenirea de iluzii, dar lumea nu s-a vindecat. Dimpotrivă, cu cât lumea devine
mai culturală, cu atât oamenii sunt mai predispuşi să cadă în
capcana iluziilor existenţiale. Asemenea
lui Giordano Bruno, Eminescu a încercat, sacrificându-şi sănătatea ( după unii exegeți
a fost asasinat), într-un
mare proiect moral, anume acela de vindeca lumea românească de
iluzii, dar lumea românească nu s-a vindecat. Toți marii moraliști ai lumii Socrate , Isus,
Gandhi, au fost,
în mod paradoxal, asasinați.
Și Eminescu se numără printre
acești mari moraliști ai lumii.
Poate,
oare, omul în zilele noastre să mai deceleze, în condiţiile
avalanşei informaţionale, adevărul de minciună, când minciuna și adevărul
par a fi imposibil de decelat?
Relativismul vest european, inspirat din
doctrinele sofiste grecești, face din
adevăr un prezumtiv sofism: adevărul este relativ. Andrei Cornea, în Turnirul khazar, încearcă o respingere a sofisticii contemporane, căci nimic , spune el ,,nu se
mai poate susține pe o credință”, judecata omului trebuie să renunțe la această ,,primă opțiune în favoarea unei a doua opțiuni, firește, mai slabă, mai modestă, dar mai stabilă și
mai generală, ce se descoperă printre altele în încredere.(Andrei Cornea
– Turnirul Khazar, p10). Și încrederea se bazează , fără îndoială,
pe raționamentul logicii clasice
deductiv denotativă , aceea al lui
modus ponens (de la P la P şi de la P la Q), care deschide calea
ipotezei prin trecerea de la două premise, sau cea contrară a lui modus tollens
(dacă P, atunci Q, dar nu Q, deci nici P.), contrariul primului, aceea a
negării. La regula modus ponens pentru fiecare nouă axiomă am nevoie de o nouă
axiomă (N+1). Omul actual mioritic trebuie să trăiască experienţa adevărului
crud ca să-l poată deosebi de minciună.
Noi credem că cea mai periculoasă capcană,
singura capcană cu adevărat periculoasă pentru raţiune, nu este
senzorialul pur – femeia goală, ci logica sofistă. De senzorial te poţi
elibera, dar de iluzii, de poveştile Şeherezadei este aproape imposibil;
ele te învăluie, te înlănţuie, te fac dependent, cum l-a făcut Şeherezada
cu poveştile pe regele persan Shahryar. Suntem un popor de
Șeherezade, afirma profesorul Liviu
Antonesei, într-o conferință a Editurii Humanitas, referindu-se la dominanta narativă a românului. Avem plăcerea vorbei, a povestitului, a
narării. Nu întâmplător, Anton Pann și-a intitulat cartea Povestea
vorbei. Eminescu avea să surprindă în Scrisoarea V , mult peste
posibilităţile noastre de a reda, fascinaţia ademenitoare exercitată de
femeie – o feerie iluzorie; în realitatea ascunsă a fiecărei femei se află o
Dalila, care îţi ia puterile când ,,dormi’’ sau o Şeherezada care
te îmbrobodeşte cu poveştile ei şi îţi ia puterea de a
raţiona, cum i-a luat-o prinţului. Puterea
bărbatului stă în cap, în logica sa raţională; a femeii în senzorialul erotic,
dar şi mai ales în mintea ei sofistă.
Eminescu
a redat în Scrisoarea V,
aceeaşi viziune asupra iluziei ca şi Bruno, dar într-o cugetare mult mai sintetizatoare asupra
senzualităţii şi logicii sofiste
feminine, dar, crede, pe bună dreptate,
poetul că,
iluzia se petrece în bărbat.
În-adevăr,
prin toate manifestările ei, prin limbajul trupului ,
prin logica sofistă a minţii sale, femeia exercită o magie menită a
stârni şi a amplifica dorinţa bărbatului până ce acesta îşi pierde
capul. Să amintim că, în blestemul biblic, Dumnezeu îi
prezice lui Adam că ,,aceasta îi va zdrobi capul’’. Această
fascinaţie exercitată de femeie asupra capului
bărbatului, Eminescu a numit-o ,,feeria
unui mândru vis de vară’’ ,,Te îmbeţi cu feeria unui mândru vis de vară
/ Care-n tine se
petrece…’’
E frumoasă se-nţelege …Ca copiii are haz
Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz
………………………………………….
Dacă vorba e plăcută şi tăcerea-i încă place;
Vorba zice: ,, fugi încolo’’, râsul zice: ,, vino-ncoace!’’
Îmblă parcă amintindu-şi vreun cântec, alintată,
Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere sărutată
Şi se-nalţă din călcâie să-ţi ajungă pân’ la gură
Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură
Ce n-o are decât numai sufletul unei femei…
……………………………………………..
Ce iluzii! Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură
Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură,
Că întreaga-i frumuseţe e în lume de prisos
Şi că sufletul ţi-l pierde fără de nici un folos?
(Scrisoarea V)
Dar ea nu poate înţelege că nu bărbatul o vrea, nu
raţiunea lui care tânjeşte după altceva, după ,,cerurile nalte’’, ,,câmpiile
asire’’ , ,, întunecata mare’’ , ,,ci un demon ce-nsetează
după dulcele-i lumine, / C-acel demon plânge, râde,neputând s-audă
plânsu-şi,/ Că o vrea ... spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi, / Că se
zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme / Ca un maistru ce-asurzeşte în
momentele supreme,(Scrisoarea V). Acesta este demonul sexual, care, la
bărbat, este imperios.
Comunicarea, ca dominată a
mentalului feminin, este o caracteristică a logicii sofiste. Să amintim
că, deşi creierul femeii cântăreşte cu o sută de grame mai puţin decât a
bărbatului, are corpul calos (un mănunchi de fibre care fac
legătura dintre cele două emisfere, cu 30% mai dezvoltat decât la
bărbat).
Legătura
aceasta face din femeie nu doar o logoreică, ci îi
conferă şi capacitate distributivă superioară creierului masculin; ea
fiind capabilă de a face mai multe activităţi concomitent, de a vorbi, de a
lucra, de a cânta, fără a privi, fără a se concentra. Din aceste considerente,
logica sofistă este logica dominantă a feminităţii. Ea poate
spune poveşti, multe poveşti, la fel ca Şeherezada, dar creativitatea ei
se reduce la tehnica şi melopeea comunicării (să amintim că cele mai
bune moderatoare sunt femeile, nu bărbaţii).
Oamenii
cu logică denotativă au tendinţa de a trăi, chiar şi relaţia de
iubirea ca pe o relaţie de încredere în celălalt. Cei cu logică
conotativă dominantă au de regulă tendinţă de aluneca
rapid în credinţă. Iar credința fanatizează. Acest tip de
fanatism e întâlnit des la omul
mioritic. Fanatismul exclude dialogul;
nu există decât un singur adevăr și acesta este doar al meu. Ca
şi femeile, ei nu pot face distincţie între relaţia de încredere şi aceea
de credinţă, la fel ca femeile nu pot decela iubirea de sex.
Relaţia de încredere în celălalt este o relaţie raţională de luciditate
critică; credinţă este o relaţie oarbă (crede şi nu cerceta) în
care raţiunea şi luciditatea critică sunt reduse la
minim sau complet abandonate.
În
logica raţională, în relaţia cu celălalt se poate pune semnul
egalităţii, ba chiar al identităţii, în logica
senzorial-sentimentală relaţia va fi una de apartenenţă a iubitorului şi de
posedare a celui iubit.
Prin logica dominantă a minţii sale omul se va situa în
relaţia cu celălalt în postura de egal în cazul dominantei
logicii raţionale şi aceea de stăpân şi supus, în cazul
logicii senzorial - sentimentale.
În
această postură se situează şi omul mioritic, căci logica limbii
nu-i permite a decela între relaţia de încredere care trebuie
să existe între oameni, indiferent de poziţia socială sau politică a celuilalt
şi credinţă. Prin urmare, inconştientul colectiv a omului mioritic tinde
a identifica pe omul politic cu zeul, sau cu demiurgul, cu
magicianul şi prin asta săvârşeşte marea eroare de a se lăsa
manipulat de politicianul venal, care exercită asupra inconştientului
colectiv ,,o hipnoză dirijată , activă şi voluntară.’’( Ioan Petru Culianu - Eros şi magie în Renaştere 1484).
Pentru
omul mioritic, politica este un fenomen de hipnoză colectivă, la fel cum este
religia. Oligarhii puterii, la fel ca prelaţii (în democraţie sunt posibile
a ajunge să guverneze oricare din regimuri din ,,bazarul de regimuri politice’’) creează, prin
manipulare, condiţiile stării de supunere totală. Şi nu doar
de supunere, ci chiar de ,,abnegaţie’’ , indiferent de comportamentul lor
imoral faţă de supuşi. Una din metode este aceea a condiţionării mentalului
colectiv cu o anumită realitate, care treptat, cu trecerea
timpului devine o ,,normalitate’’ existenţială. Omul prins în
acest regim se complace în această realitate fiindcă nu cunoaşte alta
şi o consideră a fi, cum spunea Leibniz, ,,cea mai bună lume dintre toate lumile posibile.’’
Din aceleaşi motiv, al logicii efeminate a limbii române, poporul român este
profund religios.
Dovada o
constituie multitudinea de biserici care s-au construit înainte şi după
marea revoluţie din decembrie. Dar credinţa nu-l face în aceeaşi
măsură - moral. Dimpotrivă, religia pare a-l face pe omul mioritic, mai
degrabă imoral şi implicit iraţional. Şi asta pentru că
religia nu are nicio influenţă moralizatoare asupra omului
mioritic.
Minţit şi
tras pe sfoară de politicieni venali , lăsat voia sorţii de aleşii care
au obligaţia administrativ-socială şi implicit morală să se ocupe
de buna gospodărire a banului public în folosul tuturor omul
mioritic nu mai crede în nimic. El are convingerea eternului păcălit, că e
August prostul, veşnicul prostit de şmecherii care se prefac că
administrează banii publici în
vrem ce, pe din dos sau chiar pe față, îşi fac afacerile
murdare. Morala
omului mioritic spune să faci ce zice popa, nu ce face popa, însă el face la
fel ce face popa, căci exemplu preotului are o influenţă morală mai mare
asupra credinciosului decât spusele acestuia. Comportamentul duplicitar al
preotului rămâne o referinţă pentru morala credinciosului mioritic.
Dominata efeminată a logicii limbii
ne face, pe noi românii
un popor de Șeherezade, vorbăreți, buni povestitori, simulanți,
duplicitari, la fel ca femeia, neîntrecuți actori Constantin Noica nu găseşte în cele
22 de milioane de români, 22 de tineri, ,,adică unu la un milion - cu
o înzestrare excepţională. Dar întrebarea nu numai cum să-i găseşti pe
cei 22, ci mai ales cum să faci
virtualitatea să devină act. ’’ (Constantin
Noica – Despre lăutărism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p.77). Ca ,,virtualitatea
să devină act’’ e nevoie de o anumită emulaţie colectivă în
spaţiul mioritic, o
predispoziţie spre cunoaşterea
spirituală, o eliberare de mizeria materială
şi mai ales politică, care ne
epuizează energiile creative și îndeosebi, de logica sofistă a limbii române. Or, tocmai din aceste
motive cantonăm, noi oamenii spaţiului
mioritic, în lăutărism. Vinovată este limba
noastră , spune Noica.
Citând remarca lui Dimitrie Cantemir, Noica spune că limba română are o topică de vorbitori ,,care gândesc, mai degrabă leneş’’. Unul din
marii noştri filologi şi
lingvişti, Sextil Puşcariu, s-a speriat de inversarea
topicii, propusă de Cantemir -
anume, în loc de ,,Omul merge, la
pădure, ca să taie lemne, pentru iarnă’’
, Cantemir a propus: ,,Ca să taie lemne pentru
iarnă omul merge.’’ Şi continuă Noica, datorită limbii care ne face deosebit de volubili, dar
gânditori leneşi, ,, aşa vom rămâne, de altfel, cât se va
vorbi limba românească pe pământ...’’(
ibid. pp. 12-13) . Din acest motiv al logicii limbii române , marea operă moralizatoare eminesciană
(a se vedea opera publicistică), prin care poetul a încercat o reformare morală a societăţii
româneşti, a fost sortită eşecului.
Acest eşec al proiectului
moral eminescian s-a lovit de logica unei limbi cu dominantă sofistă, care îl
face pe omul mioritic să fie mai apropiat de concretul material (în realitate
cu adevărat iluzoriu, dar care concordă cu logica existenţială
feminin-sofistă al lui ,, aici şi-acum’’) şi mai puţin dispus să creadă
în visul iluzoriu al unui idealul abstract - acela a instaurării de către clasa politică a stării de
încredere și implicit a
unui regim democratic mai
apropiat de standardele vest europene. Dacă
Eminescu s-ar întrupa ca Isus, ar fi profund deziluzionat de eşecul
proiectului său moral – nimic, nicio schimbare morală a clasei
politice în cei peste 150 de ani, de când Poetul scria la Timpul,
de parcă timpul s-ar fi oprit în loc pentru români.
Bibliografie:
1) Denis
de Rougemont - Elveția sau istoria unui popor fericit, Ed. Univers, București,
1996
2) Ion
Oprea – Lingvistică și filozofie, Ed. Institutul European , Iași ,1992
3) Michael
P. Murphy, Luke A.J. O’ Neill – Ce
este viaţa, următorii 50 de ani, speculaţii privind viitorul biologiei. Ed.
Tehnică , București, 1999
4) Anton Hügll, Poul
Lübcke – Filosofia în secolul XX, Ed.
All, București,2003
5) Titu Maiorescu - Din ,,Critice” , Ed. Tineretului,
București, 1967 ( Studiu introductiv prof. Liviu Rusu)
6) Titu Maiorescu - Prelegeri de filozofie ,
Craiova ,1980
7) Ioan Petru Culianu –
Eros și magie în Renaștere,1484, Ed.
Nemira, București,1999
8) Alfred
Adler – Sensul vieţii, Ed. IRI, Bucure;ti, 1995
9) M. Eminescu -
Poezii , proză literară,Ed. Cartea Românească, 1984
10) Kant
– Critica rațiunii pure, Ed. IRI,
București , 1998
11) Lev
Șestov – Noaptea din grădina Ghetsimani, Ed. Polirom, Iași, 1995
12) Michel Winock – Secolul
intelectualilor, Ed. Ed. Cartier, București, 2001
13) Andrei
Cornea – Turnirul khazar, Ed. Polirom, Iaşi , 2003
14) Constantin Noica – Despre lăutărism, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2008
Vasile Anton, 15 ianuarie 2012, Iaşi
.jpg)
.jpg)
