Cum să scriu un eseu?(I)

Cum să scriu un eseu?

Cum să scriu un eseu?

Moto: Iată marea lege a acţiunii: să ai încredere în Dumnezeu, dar să lucrezi ca şi cum izbânda ar depinde de tine, nu de D-zeu.’’ (Sf. Ignaţiu de Loyola – Sententiae,2)

Despre un poet care compunea la vânătoare şi vâna la masa de scris.

Poarta dintre lumi paralele.

Cum a venit de hac Montaigne extremiştilor ?

Câteva metode eseistice de la Montaigne.

Turnirul khazar şi modus ponens.

Eseul este o forma lingvistică de notaţie originală a unor observaţii critice şi reflexive, filosofice, literare, ştiinţifice. Un eseu, fie filosofic , literar sau ştiinţific este un exerciţiu critic al gândirii. Unii confundă, însă, eseul filosofic, literar sau ştiinţific, cu eseul care se înscrie la jocul rugbi, sau cu proba preliminară de mărci poştale, şi-l tratează ca atare. Adică fac eseu filosofic şi literar când joacă rugbi, şi când fac eseu, joacă rugbi. La fel cum un poet din perioada interbelică, care vânător fiind, compunea la vânătoare şi vâna la masa de scris ( după cum mărturisea Virgil Carianopol, în Scriitori care au devenit amintiri,p105 despre un anume poet). O astfel de manieră de a scrie e specifică diletantului superficial şi a snobului ignar, atoatecunoscător, plin de ifose, cu orgoliu în continuă inflaţie. Inflaţia psihică este echivalentă Infatuării; nu este caracteristica debutantului ci este caracteristica snobului ignar. Cu cât un snob este mai infatuat, cu atât induce o aparenţă de spiritualitate. Cu cât aparenţa spirituală este mai inflaţionistă cu atât se dovedeşte a fi mai ignar şi mai găunos în idei. Între a fi şi a părea, snobul optează pentru a părea.

Eseul este genul literar, filosofic şi ştiinţific cel mai potrivit pentru Reţeaua literară , pentru că în context poate să scrie oricine despre orice. Totodată, această formă lingvistică de comunicare este cea mai populară şi răspunde cel mai bine spiritului diletant. Ceva în genul manelistului care cântă după ureche. De aceea, mulţi cred că eseul este o lucrare nedogmatică, un studiu pe o temă fără nici o regulă, o simplă înşiruire de cunoştinţe şi informaţii plagiate de pe net, sau, copiate dintr-o carte. Deşi eseul are o accesibilitate mare atât a scriitorilor cât şi a cititorilor această formă lingvistică impune manifestarea limbii într-un domeniu specializat. Prin urmare, eseul impune trăsăturile specifice domeniului abordat. Cu toate acestea, eseul, chiar eseul filozofic nu este încorsetat în mod absolut de reguli. Dimpotrivă , dintre toate speciile lingvistice, eseul lasă cea mai mare libertate gândirii şi cea mai largă varietate de mijloace lingvistice, îndeosebi lexicale, spre a conferi ideilor filosofice maximum de credibilitate şi convingere. Cu toată marea diversitate a mijloacelor lingvistice şi lexicale, stilul eseului filosofic are tendinţa de a se apropia de stilul eseului ştiinţific, prin utilizarea atât a lexicului specific ştiinţei, concis, denotativ, uneori însă, și conotativ, cât şi ca urmare a ideilor ştiinţifice utilizate în argumentaţie. Eseurile filosofice denotative au tendința abstractizării, cele conotative au tendința de a da expresivitate textului, de a impresiona, de a emoționa. Denotaţia şi conotaţia se constituie ca spaţiu de întâlnire a celor două lumi paralele, lumea filosofiei şi lumea poeziei. Conotaţia e poarta de trecere dintre cele două lumi. Ca-n contextul poetic, O zi, al lui Tudor Arghezi ,,Cine şi-a pierdut o zi din viaţă, S-o caute repede . Se înnoptează. Se lasă ceaţă.’’ (Dicţionar de termeni literari, p. 96) Deşi mai apropiat de ştiinţă eseul filosofic se foloseşte în construcţia de glosă, de explicaţii şi comentarii critice, mai puţin uzitate în eseul ştiinţific. Dar, eseul în general, cel literar şi cel ştiinţific nu are o stilistică unitară. Eseul ştiinţific uzează ca şi eseul filosofic de lexicul argumentativ din toate cele trei domenii. Numai că, în funcţie de domeniul abordat, eseul va avea o a anume dominantă specifică domeniului în cauză. Din aceste considerente, eseul, îndeosebi cel filosofic şi cel ştiinţific, tinde spre utilizarea metalimbajului. (Lingvistică şi filozofie pp.62-84).

De la logicianul francez H. Poincaré care a afirmat că o ştiinţă este un limbaj s-a ajuns, prin analogie, la ideea că a construi un eseu filosofic înseamnă a construi un limbaj ,, care însă trebuie să aibă calitatea de a fi lipsit , spre deosebire de limbajul natural, de orice ambiguitate.’’ (Lingvistică şi filozofie p. 65, add. Anton Dumitriu, Teoria logicii, Bucureşti, pp.219-220). După Ioan Oprea, eseul ca discurs filosofic al cunoaşterii comportă axarea pe două laturi: latura ontică are în vedere tema de cercetat, latura gnoseologică se referă la capacitatea autorului de a realiza cercetarea, dacă această cercetare se face la nivel concret şi descriptiv sau la nivel abstract(logic), cu mijloacele cunoaşterii comune, sau, a celei ştiinţifice. Prin urmare eseul filosofic se foloseşte de un limbaj specific, numit proces al terminologizării(termen introdus de Hans-Rüiger Fluck), proces care impune termeni de specialitate.( Ioan Oprea - Lingvistică şi filozofie, pp. 65-66).

După cum vedem, eseul comportă totuşi nişte reguli, în pofida libertăţii mari de gândire, dintre care, regulile fundamentale sunt: exerciţiul critic şi limbajul adecvat. În ceea ce priveşte exerciţiul critic, trebuie avut în vedere ceea ce a afirmat o autoritate într-un anumit domeniu şi ce cred eu, în mod critic faţă de afirmaţiile acestuia - idei rodite în urma cercetării temei sau prin introspecţie şi meditaţie asupra unui adevăr rostit de acea autoritate înainte, în domeniul abordat, sau, în cazul introspecţiei, a relaţiei mele cu civilizaţia existentă, cu religia, politica , istoria, arta, literatura,etc. Exerciţiul critic pretinde evaluare şi confruntare, o agonală, o luptă spirituală care să dea expresie convingerilor intime ale autorului.

În construcţia unui eseu autorul trebuie să se folosească de formele inferenţiale. Inferenţa este procesul de trecere de la acceptarea provizorie a unor propoziţii, la acceptarea altora propuse de un alt autor sau de cel în cauză. Regula de inferenţă a fost formulată de scriitorul şi matematicianul englez Dogdson (Lewis Caroll), în stilul lui Zenon, ca regulă de începere a unei demonstraţii. Umberto Eco a popularizat formele inferenţiale propunând următoarele moduri de rezolvare a unei construcţii eseistice: deducţia logică – când se expune un caz şi se ajunge la un rezultat, inducţia - dându-se un caz şi un rezultat se ajunge la o regulă şi abducţia sau ipoteza atunci când avem inferenţa unui caz şi a unui rezultat. În eseu des uzitată este regula logicii - modus ponens [de la P la P şi de la P la Q], care deschide calea ipotezei prin trecerea de la două premise, sau cea contrară a lui modus tollens [dacă P, atunci Q, dar nu Q, deci nici P.] , contrariul primului, aceea a negării. La regula modus ponens pentru fiecare nouă axiomă am nevoie de o nouă axiomă(N+1). Această regulă de inferenţă este demonstrată de Andrei Cornea în admirabila sa carte - Turnirul khazar(Împotriva relativismului contemporan). În subcapitolul ,, Feminismul şi modus ponens'', Andrei Cornea spune: ,,Paradoxul în care se ajunge arată ceva de fapt foarte simplu: anume că în substratul oricărei aserţiuni, al oricărei pretenţii de adevăr expuse şi care cere un acord de grup, acord urmat de anumite consecinţe, stă implicit modus ponens (ca şi, în cazul eşecului comunicării, contrariul său, modus tollens), adică se află inferenţele logicii clasice. Într-adevăr, din implicaţia că, dacă autorul are dreptate sau afirmă ceva important, interesant, atunci textul are o anumită valoare, meritând a fi citit şi discutat pot decurge două alternative: ori autorul are dreptate şi atunci textul său are valoare(modus ponens), ori textul sau nu are valoare şi atunci autorul nu are dreptate sau e neinteresant (modus tollens).’’ (Andrei Cornea -Turnirul khazar, p. 180). A scrie un eseu nu înseamnă o citire în tren sau o carte de vacanţă, ci studiu asiduu, cercetare , analiză şi o logică adecvată. De regulă, în construcţia unui eseu, aşa cum am afirmat , prevalează logica deductiv - denotativă, îndeosebi în cazul eseurilor filozofice, iar în cazul celor literare se poate apela şi la logica inductiv -conotativă