De ce nu …, de ce nu acum?! …

(Nuvelă - prima parte.)

Era o zi de vară, una din acele zile fericite, de adevărat rai pe Terra, când n-ai fi vrut nici în ruptul capului să dai colţul. Să fi fost ora nouă sau zece dimineaţa, nu mai ştiu exact, când am deschis calculatorul. Imediat ce s-a conectat la Net, ecranul mi-a fost invadat de un video chat. Pe ecran, un tânăr cu o privire, cum să spun mai exact să nu greşesc, o privire apocaliptică, o privire de dincolo de lume , privirea aceea, care trece prin tine şi se pierde undeva în gol.

,,Cred că e drogat’’, mi-am zis.

Cum s-a petrecut fenomenul tehnic, nu pot să-mi explic. Fie întâmplător, fie intenţionat, m-a ales pe mine. ,,Melancolic băiatul!’’ zic, privindu-l siderat. ,,Se petrece ceva cu el. Poate e unul din acei emo, dar nu poartă simbolurile lor … A căzut în butoiul cu melancolie? Sau o iubire neîmpărtăşită…, poate a fost părăsit de prietena sa…, are el ceva pe suflet’’ mi-am zis. Intrigat, am început să înregistrez. Se putea vedea pe ecran, atât cât cuprindea camera video, mobilă de lux, ceva în genul Lion Kings, câteva tablouri scumpe, cred, de-ale lui Sabin Bălaşa, o oglindă decorativă, în care se reflecta biblioteca Space Berloni şi un televizor LCD, toate într-o asamblare decorativă ambiguă de oameni parveniţi.

,,Mă numesc Sorin’’, începu băiatul…

Să fi avut în jur de 17-19 ani, un pic timid, un pic teribilist, privea spre camera web, cu ochii lui negri, mari şi umezi, în care licăreau sclipiri diamantine, gata parcă să se aprindă, să explodeze în mii de cuante. Ochi de nebun, ar fi zis cineva, mai cinic.

,,…Sorin X’’, îl aud în difuzor. Aş fi putut să mă numesc Sorin Y, că doar sunt mascul şi simbolul masculului este Y, nu X, sau XY. Dracu ştie de ce Creatorul l-a făcut pe bărbat jumătate femeie, adică XY şi pe femeie doar femeie, adică XX! Poate pentru că masculul, făcut după chipul şi asemănarea sa, este ambigen. În bărbat se află masculinul şi femininul la un loc. Sexual, bărbatul are un spermatozoid cu X şi altul cu Y. El conferă sexul progeniturii. Cum o fi ştiind hipofiza să fabrice spermatozoizii, exact jumi-juma? Dar, poate că eu sunt mai mult X, adică am o dominantă feminină, sunt mai efeminat. Nu am păr pe piept ca atavicii. Acesta poate fi un semn de feminitate, dar în rest sunt mascul… Ei, nu chiar un mascul feroce! Dar, totuşi, mascul. Mai bine mă năşteam fată. Poate eram o fiinţă fericită. Fetele nu-şi pun probleme existenţiale. Ele doar trăiesc pur şi simplu. Simt mini-orgasme pentru orice. Chiar şi pentru un ruj, un parfum, un pantof, o rochie, adică rahaturi , cum ar spune Bebe Nebunu. Pe mine, nu mă încântă, deloc, asemenea nimicuri. Platon mulţumea zeilor că l-a născut maică-sa băiat şi nu fată. Dar cine ştie, ce e mai bine să fii în existenţa asta absurdă! Să fii băiat sau fată? Numai Zeul ştie, ar fi răspuns Socrate. Sau şi una şi alta. E o absurditate să devii transsexual, să te opui naturii. Dar unii o fac. Vor să ştie , cum e adică cu sexul opus. Mai ales masculii. Nu sunt fericiţi în pielea lor, cu sexul lor… Şi totuşi, există o tendinţă inconştientă spre unisex. Fetele vor să semene cu băieţii. Îi imită în toate, mai ales în vicii. Dacă fetele îi copiază pe masculi , în toate cele, cred că băiat e mai bine să te naşti. Sau poate androgin ar fi fost mai bine pentru om. Ca fiinţa primordială a lui Platon sau asexuat ca îngerii din cer, cum spunea Isus. Ce sunt eu? Combinarea nefericită a informaţiei unui spermatozoid cu cea din ovul, în procesul mitozei! Segregarea independentă a perechilor de gene pe tabla de şah al lui Mendel?! Două DVD-uri, care şi-au îmbinat softurile şi au format un Bio-computer. Aşa m-au conceput genele egoiste. Care nu vor altceva decât să deruleze programul, existenţa mea ca voinţă şi reprezentare. Sunt o maşină al cărui program se derulează până la sfârşitul vieţii. O nouă fiinţă cu jumătate de caractere de la mamă şi jumătate de la tată Sunt o maşină autonomă sau parţial autonomă, dar nu independentă. Mereu am depins de cineva. De mama , de tata , de şcoală, de pământ, de sistemul solar , de Galaxie, de Univers. Ca un terminal! Imediat ce mama m-a născut, am fost cuplat la Univers. Sunt, o maşină! La fel ca autoturismul: în loc de benzină, mâncare organică, filtrată, tratată biochimic, transformată în energie electrochimică, reziduurile eliminate prin sistemul digestiv, cum elimină maşina gazele prin toba de eşapament. De parcă maşină ar fi o copie a omului. Sau poate omul e o copie a maşinii. Suntem maşini computerizate, Bio-roboţi, care se zice, gândim. Dar oare gândim? Programul gândeşte în locul nostru. Că altfel, cum să-ţi explici vorbirea şi gândirea. Gândirea se învaţă, ca şi vorbirea, prin exerciţiu, prin ritual, prin meditaţie. Dar ce ne face să învăţăm vorbirea şi gândirea? Trebuie să fie ceva, acolo, în creierul nostru fundamental, cel cu care ne naştem. Un driver, un soft de învăţare. Cei mai mulţi nu învaţă gândirea, se lasă gândiţi. La fel ca Sisif, se rotesc, generaţie după generaţie, în acelaşi cerc vicios... Dovada ne-gândirii e probată de gemenii univitelini, care au comportamente şi gânduri identice sau aproape identice. Cei care gândesc ies din cerc, urcă stânca lui Sisif sus în vârf ; nu o lasă să se rostogolească din nou la poalele muntelui…

Suntem suflete pasagere: parcă aşa spunea Platon, inspirat de orfism. Aproape îi dai dreptate. Căci de unde ştim că ştim? Ne reamintim, zice Platon, din existenţele anterioare. Vacs albina! Eu cred că cineva ne-a dotat cu un soft pentru cunoaştere. Sau pentru recunoaştere. Dracu ştie, cum reuşim să cunoaştem această realitate! Chiar, de unde ştim că ştim?!... Cuanticii zic că sufletul e un program rulat de un computer, pe care îl numim creier, care ne face să gândim.’’

Avea o voce răguşită , aproape cavernoasă de fumător înrăit.

,,Am deschis video chat-ul… continuă el, să vezi un experiment de iubire, cum n-ai mai văzut … Vreau să scriu un poem! Un ultim poem. Asta e marea mea iubire. Când cineva vrea să scrie un ultim poem, e un eveniment, nu? De luat aminte!

,,Acum ştiu sigur că m-a ales pe mine . Dar de ce? Ce urmăreşte acest tânăr?’’

,,Nu eu te-am ales , tu m-ai ales pe mine. Sau soarta! Am tras la sorţi. Şi sorţii au vrut ca tu să fii alesul... Eu am vrut să fiu un fel de şef al generaţiei mele. Ca Eliade! Dar n-am chemare pentru studiu. E o muncă titanică. Savantul muncea zilnic, încă de tânăr, de la şapte dimineaţa până la şapte seară. Am încercat şi eu, dar îmi este imposibil. Trebuie să ai chemare, pasiune, patimă pentru a descoperi adevărurile esenţiale. Apoi, am descoperit meditaţia budistă. Nu studiul e totul, ci meditaţia. Mă mir că Eliade nu a învăţat meditaţia. Că doar a devenit indian şi a cunoscut iubirea mistică pentru indianca Maitreyi. Era cel mai îndreptăţit să înveţe a medita. Eu n-am fost în India, dar am învăţat să meditez, adică să visez şi să cuget; să cuget şi să visez. Nici Eminescu nu a fost în India, dar, a învăţat meditaţia budistă. Adică a învăţat să viseze şi să cugete. A visa şi a cugeta înseamnă a vedea adevărul. El, nu doar a cunoscut adevărul, ci, la fel ca budiştii, l-a văzut. În meditaţia sa, s-a inspirat direct din sanscrită. Asta e gândirea adevărată – visare şi cugetare, cugetare şi visare. A vedea adevărul înseamnă a depăşi iluzia cunoaşterii, aceea de a crede că ştii, când de fapt, nu ştii. Nu întâmplător, Socrate spunea: ştiu , că nu ştiu nimic! Nu oricui îi este dat să vadă adevărul. Doar aleşilor. Eu sunt unul dintre aleşi!

Gândirea e înainte de cunoaştere, observaţie şi meditaţie. Şi Aristotel recunoaşte că văzul este cel mai important simţ pentru cunoaşterea adevărului. Eu nu cunosc adevărul, eu îl văd. Numai marii mistici şi marii creatori au văzut adevărul. Ca budiştii! Sau ca Sf. Anton! Când Sf. Anton a fost întrebat de filosofi, ce cărţi l-au inspirat, el a arătat spre cer şi spre pământ. Nu vreau să fiu un adunător de coji, cum îi numea Eminescu, pe cei cu nasul în carte, brăcuitorii, care fac cărţi din cărţi. Vreau să văd adevărul, ca o iluminare… şi să creez!

Vocea lui a groasă, îmbătrânită parcă, nu de adolescent, mă intriga.

,,Eu gândesc rataţilor! Aşa le-am spus colegilor. Dar ei mă luau peste picior, mă ironizau, râdeau de mine. Ignarii au o vocaţie din a face din orice băşcălie. Râdeau de mine, cum râdea caracuda de Eminescu. Cum rădeau ignoranţii de Socrate, numindu-l în batjocură bufonul atenian. Meditez, sufăr, mă detaşez, caut calea, iluminarea. Sunt , deci, un înţelept. Cei din generaţia mea, nu gândesc. Doar trăiesc pur şi simplu. N-aş putea trăi ca ei. Ca să gândeşti ceva trebuie să iubeşti ceva. Numai aşa vezi adevărul…şi să creezi. Uite, de pildă, să creez un poem. Un ultim poem. Ca un ultim adevăr. Ca o mare şi ultimă iubire! Beton, nu-i aşa! Cine poate scrie un ultim poem? Unul ajuns la capătul vieţii. Ca Socrate. Şi el a compus un ultim poem, aşteptând să vină corabia de la Delos. Cu cât înaintăm în vârstă cu atât ne agăţăm mai tare de viaţa asta împuţită. Mâncăm, bem , facem sex , ne transformăm în butoaie de osânză şi mocirlă. Ca porcii! Nu mai simţim, nu mai gândim, doar grohăim… Dacă n-aş gândi nu mi-aş fi pus problema morţii. Aş trăi, cum trăiesc cei mai mulţi. Ca animalele! Nu au conştiinţa morţii. Sau poate se cred nemuritori… Sunt singurul, care îmi pun problema morţii. Sau al doilea. Primul a fost Socrate. Înţeleptul îi îndemna la proces, pe atenieni, să nu se teamă de moarte. De ce vă temeţi , dacă nu ştiţi nimic despre moarte? îi întreba Socrate. Şi ei l-au condamnat la moarte, să afle el mai întâi, ce este moartea şi să le spună şi lor. Dar Socrate nu s-a întors din moarte, ca Er, să le spună ce şi cum e dincolo. Cei mai mulţi oameni se tem de moarte. Eu nu mă tem! Moartea e teama de necunoscut? Atunci s-o cunoaştem! Căci, de ce te temi mai mult, de aia nu scapi. Trebuie să treci prin moarte ca să te eliberezi de această angoasă. În celebrarea misterelor de la Eleusis, grecii asta făceau. Misterele relevau tainele morţii şi eliberau pe iniţiaţi de această anxietate. Era o experienţă holotropică revelatoare, o transcendere prin moarte, o renaştere. Sunt câteva tehnici simple, ca de pildă cea a respiraţiei. Ritualurile de trecere aveau tocmai acest scop: să-i elibereze pe oameni de frica de moarte. Şi oamenii se întorceau înnoiţi. Aşa se naşte omul nou. Nu, cum se iluzionau comuniştii că vor făuri omul nou. Dar, modernitatea a abandonat ritualul. Tinerii, ca mine, trăiesc haotic, într-o dezordine amoroasă absurdă. Într-o goană nebună după banii, după plăceri sexuale aberante, alcooluri şi droguri. Vor să se îmbogăţească cu orice preţ. La sfârşit dau toţi banii afurisiţi, adunaţi cu trudă, pe medicamente. Ca să mai supravieţuiască încă un timp, într-o existenţă fără sens. Cui prodest? Au uitat cel mai important lucru în viaţă: sentimentul comuniunii cu Universul, cu Creatorul. Existenţa umană e tot mai sofisticată şi mai iraţională. Trăim un hedonism apocaliptic. Ştii la ce duce hedonismul? La suicid. Nu sunt întâmplătoare sinuciderile în masă. Anxioşii găsesc mereu calea. Dar ei o fac din teamă. Nu te uita, aşa uimit, la mine, nu sunt anxios. Nu sufăr de nevroză. Aşa au crezut şi psihiatrii clasici despre marii mistici Budha , Isus, Ramakrishna, că ar fi suferit de schizofrenie. S-a dovedit, mai pe urmă, că psihiatrii şi filosofii materialişti sufereau de iluzia cunoaşterii. Ce vreau eu să fac e doar un joc. Un joc la limita vieţii. Un feed back spiritual. Să scriu poemul vieţii mele. Ultimul poem!