De ce trăim? De ce murim? (partea întâi)

Mişcarea  în spirală a vieţii

            De ce există universul? De ce există viaţă? De ce există iubire? De ce ne năştem?  De ce există moarte?  Iată întrebări, care par absurde,  fiindcă e greu de găsit un răspuns la ele şi în această situaţie întrebarea îşi pierde sensul, tocmai fiindcă răspunsul este greu de găsit şi greu de înţeles.

            Orice lucru pe lumea asta are un început şi un sfârşit, în care fiecare  efectuează o mişcare a drumului întors, un feedback, un crochiu al palindromului care gerează eterna reîntoarcere,  un început de la zero (stadiul de sămânţă unde spaţiul şi timpul sunt zero, până la sfârşit, la zero tăiat,  sau θ (theta grec), care simbolizează pe Thanatos, zeul morţii, sfârşitul, neantul.

            Mişcarea unu-lui întors este dată de chiar înfăşurarea macromoleculei  ADN-ului, o mişcare a unu-lui în două catene, diametral opuse, ale dublu helix, laturile informaţionale contrarii ce se aseamănă în oglindă, ca feţele tablei de şah.              Cele două catene prefigurează polaritatea vieţuitoarelor (masculul şi femela speciilor), iar înfăşurarea elicoidală, mişcării vieţii în spirală fără început , dar cu începuturi , fără sfârşit, dar cu sfârşituri, în care fiecare cerc al spiralei reprezintă o generaţie, care preia şi predă ştafeta. Mişcarea în spirală  face ca viaţa să fie şi fără început şi fără sfârşit, dar   cu începuturi  şi cu sfârşituri.

            Vasile Conta vedea mişcarea vieţii ca o propagare de unde cu cele trei faze, în semicercuri ce schiţează forma  frunzei de trifoi - cu o ramură suitoare, un punct culminat şi ramura coborâtoare şi fiecare mişcare ar cuprinde alte sub-unde, astfel că întreaga materie biologică ar evolua ondulatoriu.                                                                                                    

 Situat exclusiv pe poziţii materialiste Conta nu putea  înţelege  (şi este de înţeles pentru secolul în care a trăit ) că ceea ce pune în mişcare materia este un program informaţional, implantat în materie(codul genetic),  care configurează formele şi determină întreaga evoluţie de la naştere până la moarte într-o veşnică mişcare în spirală, după chipul şi asemănarea macromoleculei ADN-ului.       

            Mişcarea vieţii în spirală denotă o lume programată în variabile, deterministă prin informaţia programată şi supusă hazardului prin informaţia receptată din mediu. Această mişcare în spirală a vieţii determină ca fiecare fiinţare să fie o istorie care se repetă şi totuşi să fie în acelaşi timp alta. Dacă mişcarea vieţii nu ar fi în spirală şi s-ar desfăşura  într-un cerc, care se închide, ar corespunde unei lumi absolut deterministe, dat şi absolut fataliste. Dacă lumea nu ar fi într-o anume proporţie programată, deci deterministă, atunci ar fi supusă unui  haos absolut , ceea ce iarăşi ar fi imposibilă. Asemenea lumi  sunt imposibile fiindcă nu sunt   viabile. Nici o filosofie nu tratează lumea ca fiind absolut fatalistă sau absolut haotică. Ideea existenţialistă, în speţă al lui Jean Paul Sartre, anume că ,, totul începe prin contigenţă''(Greaţa) sau că ,, existenţa precede  esenţa'', nu e decât un mod de a-şi ostoi angoasele, în faţa unui univers, perceput de ei, fără sens, absurd. Chestiunea este că dacă acest Univers funcţionează programat la marginea haosului, atunci o asemenea subtilă programare reclamă un Programator.                                       

   Aşadar, lumea nu poate exista  decât  programată la marginea haosului. Însăşi  codul genetic este o informaţie programată la marginea haosului, cu un invariant, care păstrează bauplanul speciei şi o variabilă, care îi conferă individualitatea fenotipului.    

            Teoria fatalismului al lui Vasile Conta se loveşte de această mişcarea generală a lumii în spirală care denotă că ea a fost generată să fiinţeze şi să funcţioneze nu absolut determinist, ci  conform  unui program (respectiv programul genetic), dar cu informaţia programată la marginea haosului, o programare variabilă ca un pom - , un pom al vieţii  cum ne spune metaforic, mitul biblic , în care  invariantul specii rămâne neschimbat ca tulpina pomului, şi numai ramurile -  indivizii sunt variabili. Programul cuprinde generalul, în forma fixă a speciei şi particularul în genele variabile ale fiecărui organism.  

            Înfăşurarea în helix a macromoleculei de  ADN  răspunde astfel şi problemei antinomice ridicate de Kant – ca teză:  lumea are un început în timp şi este limitată în spaţiu, şi antiteza, nu are nici început, nici limite.

            În ou lumea este în stare de repaus, este în afara spaţiului şi timpului sau spaţiul şi timpul sunt zero, cum se află materia din găurile negre. În momentul începerii  derulării programului genetic spaţiul are tendinţa de expansiune (diviziunea celulară în procesul mitozei generează spaţiul)  şi odată cu prima diviziune începe şi numărătoarea inversă a timpului şi totodată generarea spaţiului.  Orice formă materială generează, aşadar, odată cu naşterea,   un spaţiu timp  al ei.     

            Pentru ca lumea să perpetueze la nesfârşit este necesar ca materia să fie în permanenţă reciclată. Fără această reciclare este posibil ca informaţia să se deterioreze odată cu suportul ei – materia care suferă în timp o  degradare, conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Materia în repaus, în sămânţă este mai greu degradabilă, fiindcă se află în repaus absolut, dar odată produsă fecundarea seminţei ea urmează cele trei curbe  propuse  de filosoful ieşean în teoria ondulaţiunii universale. Curba fundamentală a vieţii este cea a punctului culminant, care corespunde la toate vieţuitoarele cu fecundarea. Odată transmis ADN-ul,  vechile fiinţări devin inutile pentru existenţă. Odată cu împlinirea misiunii fundamentale a vieţii organismul începe, cum spune Conta curba coborâtoare. Ca viaţa să continue mişcarea veşnică, moartea devine absolut necesară în Univers.                                      

            Moartea, cine spunea asta, nu este opusul vieţii cum din ignoranţă  s-ar crede, ci opusul fecundării, am putea spune că moartea este opusul iubirii. Dacă observăm natura, atât în   regnul vegetal cât şi animal,  fecundarea şi reproducerea este un fatum, e misiunea fundamentală  a vieţii, am putea spune a întregii existenţe biologice. Fecundarea este informaţia implantată în codul genetic al fiecărei specii, o fatalitate a oricărui organism; transmiterea cu orice preţ a ADN-ului, la multe specii se face  chiar cu preţul vieţii genitorilor (ca spre exemplu la somoni,  la  caracatiţe, etc.). De aceea, atâta vreme  cât iubim,  trăim , când  funcţia sexuală şi-a încetat activitatea, Tanathos vine ca un zeu salvator.                    

            Informaţia genetică este astfel programată încât obligă, în mod fatal orice, organism să-şi transmită genele în viitor, gena egoistă, după cum ne spune celebrul biolog englez Richard Dawkins, are nevoie pentru conservare de un suport nou, ,,noi suntem nişte maşini de supravieţuire – vehicule robot ce sunt programate orbeşte  să conserve moleculele egoiste cunoscute ca gene.’’( Richard Dawkins, 1976).

            Odată ADN-ul  transmis, genitorii îşi pierd orice utilitate, mai cu seamă în cazul  speciilor care nu au nici un rol şi nici o utilitate în  învăţarea puilor, cum se întâmplă în cazul somonilor sau a caracatiţelor, iar genitorii odată ce au depus icrele, respectiv ouăle, mor, aparent fără o cauză anume. La mamifere, unde e nevoie de exerciţiul învăţării supravieţuirii progeniturilor, viaţa genitorilor se prelungeşte până când aceştia s-au maturizat. Din aceste considerente putem afirma că moartea este contrariul  fecundării şi nu  naşterii , a vieţii  ca atare.   

             Din observaţia că orice vieţuitoare îmbătrâneşte deducem că se întâmplă ceva cu materia biologică, că suferă o degradare, o degenerare. Ea suferă această degradare fiindcă suportul informaţie, respectiv celula nu se mai înnoieşte şi nu se mai înnoieşte fiindcă programul genetic se apropie de sfârşit, şi-a consumat informaţia.                                    

Şi în natura fizică materia suferă asemenea degradări. Există în centrele galactice maşinării de reciclare a materiei, care generează noi galaxii într-un viitor aşa zis ,,univers copil’’. Cred că acesta este rolul găurilor negre în univers să genereze galaxii-copil, pentru un viitor Univers,(vezi S. Hawking, 1988;S. Weinberg,1977; J. Merleau-Ponty,1978).  

            La nivelul organismului degradarea materiei este observabilă, la nivelul Universului ea est bănuită şi dedusă raţional. Şi pentru ca gena egoistă să rămână intactă, ea trebuie să schimbe periodic suportul informaţional. Altfel, odată cu degradarea suportului se deteriorează şi informaţia.

            Să ne imaginăm organismul oricărei vieţuitoare drept un computer, sămânţa drept un DVD; e ca şi cum ai introduce DVD într-un computer nou, mai performant şi mai bine adaptat mediului. În sămânţa, în acest DVD biologic este implantată informaţia cu starea organismului genitor de până la momentul fecundării, iar momentul fecundării starea organismului genitor este în faza optimă de sănătate :fecundarea are în stadiul optim de dezvoltare a oricărei vieţuitoare, adică în momentul când organismul este pe deplin maturizat.

            De ce mai este necesară transmiterea seminţei pentru generarea unui nou organism? Pentru învăţarea schimbărilor pedoclimatice şi o mai bună adaptare la mediu.  Să amintim fluturii Biston betularia, utilizaţi în multe scrieri  drept exemple  ale melanismului industrial de adaptare la mediul industrial din Anglia secolului XX.         

Mutaţiile melanice demonstrează că genele variabile se pot autoprograma. Or, această auto-progrmare a informaţiei nu este manifestă în fenotip decât la generaţiile următoare.  La generaţia genitorilor ar fi imposibil  asemenea schimbări de vreme ce genele sau exprimat deja în fenotip. Informaţiile, primite din mediu sau  din contactul cu alte specii, nu produc schimbări esenţiale, ci doar secundare, care nu afectează  invariantul  speciei. Din aceste considerente doctrina darwinistă a  transformismului  sau  aceea a evoluţionismului este caducă.  Modificările  nu pot avea loc decât pe orizontală,  în variabila genetică şi nu în invariantul speciei. Aşadar omul nu se trage din maimuţă, prin transformism sau evoluţionism  şi trebuie să i se caute alte  origini.                        

            În sămânţa genitorilor însă este însă inclusă informaţia despre această modificare a mediului, căci după cum au dovedit ultimele cercetări, circulaţia informaţiei este şi inversă, adică şi dinspre mediu spre ADN , nu numai din ADN spre fiinţarea în mediu. Fiecare lot de spermatozoizi şi fiecare ovul poate primi în genele variabile informaţii suplimentare , astfel că, cel puţin la speciile care nasc un pui sau doi, ca spre exemplu la om, fraţii şi surorile nu seamănă între ei, decât în cazul gemenilor uniovulari.                    

 Prin urmare, orice program genetic are un stoc de informaţie invariant care generează forma generală  a speciei  şi gene variabile  care generează organismul singular şi pe care îl individualizează. De aceea credem că Entitatea (Creatorul, Programatorul, Dumnezeu, Demiurgul  sau cum vreţi să-l denumim), sau cine a conceput acest ingenios ADN a implantat aceste fatalităţi ale vieţii, fecundarea şi moartea, Eros şi Thanatos, pentru ca mişcarea vieţii să fie veşnică.

            Odată generate noi bio-computere, genitorii îmbătrâniţi devin nu numai inutili pentru existenţă ci chiar poveri insurmontabile vieţuirii. Dacă prin absurd  ar supravieţui veşnic ar ocupa  atât spaţiul-timp progeniturilor cât şi mijloacele metabolice ale acestora ceea ce ar duce la un haos al existenţei şi a unei lumi ce ar sucomba în sine. De aceea moartea, ca şi fecundarea, cele două contrarii ale vieţii sunt absolut necesară existenţei.  Acestea sunt două fatalităţi programate genetic fără de care existenţa în general şi cea biologică în special ar fi imposibilă.

De ce nu …, de ce nu acum?! …

(Nuvelă - prima parte.)

Era o zi de vară, una din acele zile fericite, de adevărat rai pe Terra, când n-ai fi vrut nici în ruptul capului să dai colţul. Să fi fost ora nouă sau zece dimineaţa, nu mai ştiu exact, când am deschis calculatorul. Imediat ce s-a conectat la Net, ecranul mi-a fost invadat de un video chat. Pe ecran, un tânăr cu o privire, cum să spun mai exact să nu greşesc, o privire apocaliptică, o privire de dincolo de lume , privirea aceea, care trece prin tine şi se pierde undeva în gol.

,,Cred că e drogat’’, mi-am zis.

Cum s-a petrecut fenomenul tehnic, nu pot să-mi explic. Fie întâmplător, fie intenţionat, m-a ales pe mine. ,,Melancolic băiatul!’’ zic, privindu-l siderat. ,,Se petrece ceva cu el. Poate e unul din acei emo, dar nu poartă simbolurile lor … A căzut în butoiul cu melancolie? Sau o iubire neîmpărtăşită…, poate a fost părăsit de prietena sa…, are el ceva pe suflet’’ mi-am zis. Intrigat, am început să înregistrez. Se putea vedea pe ecran, atât cât cuprindea camera video, mobilă de lux, ceva în genul Lion Kings, câteva tablouri scumpe, cred, de-ale lui Sabin Bălaşa, o oglindă decorativă, în care se reflecta biblioteca Space Berloni şi un televizor LCD, toate într-o asamblare decorativă ambiguă de oameni parveniţi.

,,Mă numesc Sorin’’, începu băiatul…

Să fi avut în jur de 17-19 ani, un pic timid, un pic teribilist, privea spre camera web, cu ochii lui negri, mari şi umezi, în care licăreau sclipiri diamantine, gata parcă să se aprindă, să explodeze în mii de cuante. Ochi de nebun, ar fi zis cineva, mai cinic.

,,…Sorin X’’, îl aud în difuzor. Aş fi putut să mă numesc Sorin Y, că doar sunt mascul şi simbolul masculului este Y, nu X, sau XY. Dracu ştie de ce Creatorul l-a făcut pe bărbat jumătate femeie, adică XY şi pe femeie doar femeie, adică XX! Poate pentru că masculul, făcut după chipul şi asemănarea sa, este ambigen. În bărbat se află masculinul şi femininul la un loc. Sexual, bărbatul are un spermatozoid cu X şi altul cu Y. El conferă sexul progeniturii. Cum o fi ştiind hipofiza să fabrice spermatozoizii, exact jumi-juma? Dar, poate că eu sunt mai mult X, adică am o dominantă feminină, sunt mai efeminat. Nu am păr pe piept ca atavicii. Acesta poate fi un semn de feminitate, dar în rest sunt mascul… Ei, nu chiar un mascul feroce! Dar, totuşi, mascul. Mai bine mă năşteam fată. Poate eram o fiinţă fericită. Fetele nu-şi pun probleme existenţiale. Ele doar trăiesc pur şi simplu. Simt mini-orgasme pentru orice. Chiar şi pentru un ruj, un parfum, un pantof, o rochie, adică rahaturi , cum ar spune Bebe Nebunu. Pe mine, nu mă încântă, deloc, asemenea nimicuri. Platon mulţumea zeilor că l-a născut maică-sa băiat şi nu fată. Dar cine ştie, ce e mai bine să fii în existenţa asta absurdă! Să fii băiat sau fată? Numai Zeul ştie, ar fi răspuns Socrate. Sau şi una şi alta. E o absurditate să devii transsexual, să te opui naturii. Dar unii o fac. Vor să ştie , cum e adică cu sexul opus. Mai ales masculii. Nu sunt fericiţi în pielea lor, cu sexul lor… Şi totuşi, există o tendinţă inconştientă spre unisex. Fetele vor să semene cu băieţii. Îi imită în toate, mai ales în vicii. Dacă fetele îi copiază pe masculi , în toate cele, cred că băiat e mai bine să te naşti. Sau poate androgin ar fi fost mai bine pentru om. Ca fiinţa primordială a lui Platon sau asexuat ca îngerii din cer, cum spunea Isus. Ce sunt eu? Combinarea nefericită a informaţiei unui spermatozoid cu cea din ovul, în procesul mitozei! Segregarea independentă a perechilor de gene pe tabla de şah al lui Mendel?! Două DVD-uri, care şi-au îmbinat softurile şi au format un Bio-computer. Aşa m-au conceput genele egoiste. Care nu vor altceva decât să deruleze programul, existenţa mea ca voinţă şi reprezentare. Sunt o maşină al cărui program se derulează până la sfârşitul vieţii. O nouă fiinţă cu jumătate de caractere de la mamă şi jumătate de la tată Sunt o maşină autonomă sau parţial autonomă, dar nu independentă. Mereu am depins de cineva. De mama , de tata , de şcoală, de pământ, de sistemul solar , de Galaxie, de Univers. Ca un terminal! Imediat ce mama m-a născut, am fost cuplat la Univers. Sunt, o maşină! La fel ca autoturismul: în loc de benzină, mâncare organică, filtrată, tratată biochimic, transformată în energie electrochimică, reziduurile eliminate prin sistemul digestiv, cum elimină maşina gazele prin toba de eşapament. De parcă maşină ar fi o copie a omului. Sau poate omul e o copie a maşinii. Suntem maşini computerizate, Bio-roboţi, care se zice, gândim. Dar oare gândim? Programul gândeşte în locul nostru. Că altfel, cum să-ţi explici vorbirea şi gândirea. Gândirea se învaţă, ca şi vorbirea, prin exerciţiu, prin ritual, prin meditaţie. Dar ce ne face să învăţăm vorbirea şi gândirea? Trebuie să fie ceva, acolo, în creierul nostru fundamental, cel cu care ne naştem. Un driver, un soft de învăţare. Cei mai mulţi nu învaţă gândirea, se lasă gândiţi. La fel ca Sisif, se rotesc, generaţie după generaţie, în acelaşi cerc vicios... Dovada ne-gândirii e probată de gemenii univitelini, care au comportamente şi gânduri identice sau aproape identice. Cei care gândesc ies din cerc, urcă stânca lui Sisif sus în vârf ; nu o lasă să se rostogolească din nou la poalele muntelui…

Suntem suflete pasagere: parcă aşa spunea Platon, inspirat de orfism. Aproape îi dai dreptate. Căci de unde ştim că ştim? Ne reamintim, zice Platon, din existenţele anterioare. Vacs albina! Eu cred că cineva ne-a dotat cu un soft pentru cunoaştere. Sau pentru recunoaştere. Dracu ştie, cum reuşim să cunoaştem această realitate! Chiar, de unde ştim că ştim?!... Cuanticii zic că sufletul e un program rulat de un computer, pe care îl numim creier, care ne face să gândim.’’

Avea o voce răguşită , aproape cavernoasă de fumător înrăit.

,,Am deschis video chat-ul… continuă el, să vezi un experiment de iubire, cum n-ai mai văzut … Vreau să scriu un poem! Un ultim poem. Asta e marea mea iubire. Când cineva vrea să scrie un ultim poem, e un eveniment, nu? De luat aminte!

,,Acum ştiu sigur că m-a ales pe mine . Dar de ce? Ce urmăreşte acest tânăr?’’

,,Nu eu te-am ales , tu m-ai ales pe mine. Sau soarta! Am tras la sorţi. Şi sorţii au vrut ca tu să fii alesul... Eu am vrut să fiu un fel de şef al generaţiei mele. Ca Eliade! Dar n-am chemare pentru studiu. E o muncă titanică. Savantul muncea zilnic, încă de tânăr, de la şapte dimineaţa până la şapte seară. Am încercat şi eu, dar îmi este imposibil. Trebuie să ai chemare, pasiune, patimă pentru a descoperi adevărurile esenţiale. Apoi, am descoperit meditaţia budistă. Nu studiul e totul, ci meditaţia. Mă mir că Eliade nu a învăţat meditaţia. Că doar a devenit indian şi a cunoscut iubirea mistică pentru indianca Maitreyi. Era cel mai îndreptăţit să înveţe a medita. Eu n-am fost în India, dar am învăţat să meditez, adică să visez şi să cuget; să cuget şi să visez. Nici Eminescu nu a fost în India, dar, a învăţat meditaţia budistă. Adică a învăţat să viseze şi să cugete. A visa şi a cugeta înseamnă a vedea adevărul. El, nu doar a cunoscut adevărul, ci, la fel ca budiştii, l-a văzut. În meditaţia sa, s-a inspirat direct din sanscrită. Asta e gândirea adevărată – visare şi cugetare, cugetare şi visare. A vedea adevărul înseamnă a depăşi iluzia cunoaşterii, aceea de a crede că ştii, când de fapt, nu ştii. Nu întâmplător, Socrate spunea: ştiu , că nu ştiu nimic! Nu oricui îi este dat să vadă adevărul. Doar aleşilor. Eu sunt unul dintre aleşi!

Gândirea e înainte de cunoaştere, observaţie şi meditaţie. Şi Aristotel recunoaşte că văzul este cel mai important simţ pentru cunoaşterea adevărului. Eu nu cunosc adevărul, eu îl văd. Numai marii mistici şi marii creatori au văzut adevărul. Ca budiştii! Sau ca Sf. Anton! Când Sf. Anton a fost întrebat de filosofi, ce cărţi l-au inspirat, el a arătat spre cer şi spre pământ. Nu vreau să fiu un adunător de coji, cum îi numea Eminescu, pe cei cu nasul în carte, brăcuitorii, care fac cărţi din cărţi. Vreau să văd adevărul, ca o iluminare… şi să creez!

Vocea lui a groasă, îmbătrânită parcă, nu de adolescent, mă intriga.

,,Eu gândesc rataţilor! Aşa le-am spus colegilor. Dar ei mă luau peste picior, mă ironizau, râdeau de mine. Ignarii au o vocaţie din a face din orice băşcălie. Râdeau de mine, cum râdea caracuda de Eminescu. Cum rădeau ignoranţii de Socrate, numindu-l în batjocură bufonul atenian. Meditez, sufăr, mă detaşez, caut calea, iluminarea. Sunt , deci, un înţelept. Cei din generaţia mea, nu gândesc. Doar trăiesc pur şi simplu. N-aş putea trăi ca ei. Ca să gândeşti ceva trebuie să iubeşti ceva. Numai aşa vezi adevărul…şi să creezi. Uite, de pildă, să creez un poem. Un ultim poem. Ca un ultim adevăr. Ca o mare şi ultimă iubire! Beton, nu-i aşa! Cine poate scrie un ultim poem? Unul ajuns la capătul vieţii. Ca Socrate. Şi el a compus un ultim poem, aşteptând să vină corabia de la Delos. Cu cât înaintăm în vârstă cu atât ne agăţăm mai tare de viaţa asta împuţită. Mâncăm, bem , facem sex , ne transformăm în butoaie de osânză şi mocirlă. Ca porcii! Nu mai simţim, nu mai gândim, doar grohăim… Dacă n-aş gândi nu mi-aş fi pus problema morţii. Aş trăi, cum trăiesc cei mai mulţi. Ca animalele! Nu au conştiinţa morţii. Sau poate se cred nemuritori… Sunt singurul, care îmi pun problema morţii. Sau al doilea. Primul a fost Socrate. Înţeleptul îi îndemna la proces, pe atenieni, să nu se teamă de moarte. De ce vă temeţi , dacă nu ştiţi nimic despre moarte? îi întreba Socrate. Şi ei l-au condamnat la moarte, să afle el mai întâi, ce este moartea şi să le spună şi lor. Dar Socrate nu s-a întors din moarte, ca Er, să le spună ce şi cum e dincolo. Cei mai mulţi oameni se tem de moarte. Eu nu mă tem! Moartea e teama de necunoscut? Atunci s-o cunoaştem! Căci, de ce te temi mai mult, de aia nu scapi. Trebuie să treci prin moarte ca să te eliberezi de această angoasă. În celebrarea misterelor de la Eleusis, grecii asta făceau. Misterele relevau tainele morţii şi eliberau pe iniţiaţi de această anxietate. Era o experienţă holotropică revelatoare, o transcendere prin moarte, o renaştere. Sunt câteva tehnici simple, ca de pildă cea a respiraţiei. Ritualurile de trecere aveau tocmai acest scop: să-i elibereze pe oameni de frica de moarte. Şi oamenii se întorceau înnoiţi. Aşa se naşte omul nou. Nu, cum se iluzionau comuniştii că vor făuri omul nou. Dar, modernitatea a abandonat ritualul. Tinerii, ca mine, trăiesc haotic, într-o dezordine amoroasă absurdă. Într-o goană nebună după banii, după plăceri sexuale aberante, alcooluri şi droguri. Vor să se îmbogăţească cu orice preţ. La sfârşit dau toţi banii afurisiţi, adunaţi cu trudă, pe medicamente. Ca să mai supravieţuiască încă un timp, într-o existenţă fără sens. Cui prodest? Au uitat cel mai important lucru în viaţă: sentimentul comuniunii cu Universul, cu Creatorul. Existenţa umană e tot mai sofisticată şi mai iraţională. Trăim un hedonism apocaliptic. Ştii la ce duce hedonismul? La suicid. Nu sunt întâmplătoare sinuciderile în masă. Anxioşii găsesc mereu calea. Dar ei o fac din teamă. Nu te uita, aşa uimit, la mine, nu sunt anxios. Nu sufăr de nevroză. Aşa au crezut şi psihiatrii clasici despre marii mistici Budha , Isus, Ramakrishna, că ar fi suferit de schizofrenie. S-a dovedit, mai pe urmă, că psihiatrii şi filosofii materialişti sufereau de iluzia cunoaşterii. Ce vreau eu să fac e doar un joc. Un joc la limita vieţii. Un feed back spiritual. Să scriu poemul vieţii mele. Ultimul poem!