Eminescu - în zadar!

În zadar…

         Moto: ,,Există adevăruri atât de clare, încât  pentru a le vedea  este de-ajuns să deschidem ochii.” Jorge Luis Borges   

Poezia  lui Eminescu, care dă nota  filosofiei vieții,   o filozofie extremist sceptică  și pesimistă,  este ,,În  zadar în colbul şcolii…’’  

   

În zădar în colbul şcolii,
Prin autori mâncaţi de molii,
Cauţi urma frumuseţii
Şi îndemnurile vieţii,

Şi pe foile lor unse
Cauţi taine nepătrunse
Şi cu slovele lor strâmbe
Ai vrea lumea să se schimbe.

Nu e carte să înveţi
Ca viaţa s-aibă preţ —
Ci trăieşte, chinuieşte
Şi de toate pătimeşte
Ş-ai s-auzi cum iarba creşte.(M. Eminescu - În zadar în colbul şcolii)

                                   

De unde acest scepticism extrem  - zădărnicia  cunoașterii la Eminescu?!   ,,În zadar  în colbul școlii / Prin autori mâncați de molii / cauți urma frumuseții/ Și   îndemnurile vieții,” El, cel  mai  avid  de cunoaștere (citea într-un an cât alții în cinci și-ii depășea cu mult  chiar   și pe  titrații contemporani lui), vede, ca cel mai inveterat sceptic și un  incorigibil  pesimist,  zădărnicia cunoașterii  și implicit  trăirea vieții   în chin și  pătimirea  și renunțarea la viață.                                              

Dezgustul din suflet pe care nu l-a putut împăca în a sa minte toată viața? ,,Sunt sătul de-așa viață…”  Și cum să nu fie sătul  când,  lucrând la  Timpul cunoștea câte mârșăvii făceau oamenii politici  și mai ales abuzurile celor de la guvernare, cu nimic mai puțin oneroase ca cele  de astăzi. Nu! Un om onest , un kavi( poet înțelept), cum îl etichetează indianca Amita Boshe,  nu-și poate împăca dezgustul din suflet în a sa minte, dar  animalul politic , guvernantul  lacom și  perfid, o face fără nici cea mai mică  tresărire de conștiință.                       

Dar are omul politic  conștiință,  simț moral și etic?! Te-ai   aștepta, tu, legătorule, ca aleșii neamului să fie acei bărbați integri (acum și femei), incoruptibili, mândri și mult așteptați, cum spune Nietzsche, dar, paradoxal, în clasa  noastră politică se selecționează rapid ,  nu oameni altruiști, curajoși,  iubitori de neam  și făuritori de bine, ci, canaliile lașe, lipsite  de orice morală  - ipocriți, lăcomi și imorali.                                                                                                     Oare va  reuși vreodată clasa   noastră politică  să  se mai însănătoșească moral?! Nu mai am nicio speranță.   Îmi vine să-mi pun traista în băț și să iau drumul băjeniei, sătul de  această  societate românească  aflată sub blestemul  pedepsei  sisifice într-o  eternă rotire în același vicios ce  generează voit sau nevoit  o clasă politică mai lacomă,  mai perfidă  și mai lipsită de  simțul moral, de  onestitate și,  implicit, mai imbecilă decât aceea de pe vremea  lui Eminescu, decât aceea din vremea interbelică și decât aceea imediat  de după revoluție.                                                                                                    

Ceea ce au reușit  portocalii, în  frunte cu urâțenia  pământului (,,Negru, cocoșat  și lacom, un izvor de șiretlicuri”,   ajuns pe scaunul prezidențial  cumpărând  voturile prostimii cu doi pești și-o pungă de mălai  și fraudând alegerile cu concursul nostru al  tuturor), este  o anomie generalizată.  În  cretinismul lor  demențial,  au  aruncat societatea românească   într-o  stare de mefiență  generală,  o anomie copleșitoare  și devastatoare  în care  omul  mioritic  - alegătorul onest  nu mai crede în nimeni  și nimic – toți sunt o apă și-un pământ  - toți sunt niște  hoți.                                                                                                Dar noi, noi cei  care îi alegem  suntem mai buni ca ei?!  Nu avem  nicio vină?!  Suntem oare  atât  de inocenți?  Nu poți să nu fii orb  și surd  la toate abuzurile comise de Tiran  Băsescu decât fie  că  porți ochelari de cal sau ai orbul găinilor, fie faci parte din ,,canalia  de pe uliți”  - zestrea electorală  portocalie,  ori beneficiezi de vreo sinecură de la aceștia . Cine-s  portocalii îmbrăcați  în cămăși albe?    Lupi îmbrăcați în piei de oaie!   ,,Toți pe buze având virtute, cum spune Eminescu, dar în eu monedă calpă / Chintesență de mizerii  de la creștet  până-n talpă. Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască / Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască.”(Scrisoarea III)                                                                                      

Noi toți, mai lași, mai lipsiți de mândrie  și de bărbăție   ne lăsăm, generație după generație,  cumpărați, manipulați  de gașca de oligarhi care își dispută la  nesfârșit bogățiile țării, munca   și    sudoarea frunților noastre, în vreme ce,   ca Patapievici urinează glorios pe noi  - ploaia de aur.    Ca oile la strungă  noi  mergem  și-i votăm.  Și ei, ca toți îmbuibații, grobieni și aroganți,  ne sfidează, apărați de  instituțiile puterii. Și noi iarăși îi votăm.  Și ei  iarăși urinează pe capul nostru.                                                                          

La fel au făcut cei din vremea lui Eminescu, la fel o fac cei din zilele noastre ,,ne fac legi și ne pun biruri , ne vorbesc filozofie”    Trăiască sfânta imbecilitate  în care ne complăcem! Noi suntem români! Halal popor , halal  conducători!                                                  

Vinovați suntem cu toții – prea toleranți  la rău și prea lași să  ne   îndreptăm   noi înșine  și să le corijăm  lor apucăturile.  Eminescu, în idealismul său  moralizator,  a  încercat să îndrepte moravurile acestei clase hrăpărețe  și a odraslelor  lor  crescute  și educate  în  aceleași spirit al banului nemuncit și a fost   băgat  în cămașă de forță, apoi  a fost  ucis mișelește ca să-i astupe gura lui  de  mare moralist cu complicitatea chiar a celor  care  îi erau prieteni, Maiorescu și Slavici,  care ar fi trebuit să-l apere.  ,,Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă”/ ,,Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă”(Scrisoarea III)

         Cum să lupți  cu ,,canalia de pe uliți” care aplaudă, la comandă politică, pe canalia de la putere? Oamenii onești nu  ies în  stradă, nu au  timp  ca cei din cafenele;  muncesc,    au alte preocupări, au alte pasiuni, sunt creatori  de bunuri materiale și spirituale, nu așteaptă ca acele ,,canalii de pe uliți”, de la  politicianul veros ,,banul  nemuncit” pe care îl aruncă  arogant ca niște potentați, cum aruncau portocalii, la alegerea lui Tiran  Băsescu,  banii furați din buzunarele noastre,  ale tuturor. Fără Tiran Băsescu,  portocalii vor fi  niște  oligofreni care vor  dispărea de pe scena politică, așa cum a  dispărut PNȚCD-ul. De aceea  țin cu dinții de Tiran Băsescu, de aceea  reclamă la Înalta Poartă Europeană.  

      Eminescu a făcut marea încercare  de a scoate  această naţiune din eternul cerc vicios  al grotescului caragialian în care se complace. A încercat a o proiecta,  printr-o  noua logică a limbii, pe care o propune prin unităţile lexicale denotative, s-o îndrepte   spre înţelepciune – ,,inimă curată şi minte deşteaptă’’, acordarea unui plus de atenţie cugetului pentru a nu mai fi doar  ,,robii  trupului.’’               

Dar, după interacţiunea sa  cu ,,mediul bucureştean al tuturor vânzolelilor de caracter’’(Şerban Cioculescu,1985), Eminescu realizează, asemenea cavalerului tristei figuri că se luptă cu morile de vânt, că  efortul lui este zadarnic.                                                              

Cum să se lupte Eminescu  cu şmecherul de Bucureşti, pentru care asemenea  lui Callicles  (Platon - Gorgias), vede în înţelepciune drept o imbecilitate, iar  în stupida viclenie   drept înțelepciune?! Cum să se lupte cu un Grigore Ventura, un  lingău perfid, pervers și nebun   periculos?                                                                                                                De  orice se poate vindeca  românul dar  de metehne  numai moartea îl vindecă. Cum să schimbi o mentalitate atât  de  adânc implantată  în inconştientul colectiv românesc?! Omul al dreptăţii, Eminescu,  marele moralist al românilor, a pornit atât de optimist în ,,lupta dreaptă”, dar sfârşeşte, după anii petrecuţi la Timpul, într-un pesimism, nu schopenhauerian, cum  mulţi s-au lăsat înşelaţi, ci în   unul   pur eminescian  - un  pesimism  extrem  -  sunt sătul de-așa viață…                                                                                                     Pesimismul lui atinge limitele absolutului  -  ale zădărniciei cunoașterii, ale zădărniciei  trăirii. Asemenea acelui hidalgo hispanic, imaginat de Cervantes, din nefericirea  cauzată de imposibilitatea schimbării lumii româneşti,   Eminescu, marele moralist  al naţiunii noastre, sfârşeşte în nebunie. O nebunie indusă, în modul cel mai sadic, de forțele oculte  ale societății românești.                               

 Poetul era, din păcate, în acele vremuri, un condeier  singuratic  ce se  lupta, la fel  ca Don Quijote cu morile  de vânt, dar noi am putea fi mai mulți  și avem mijloace mult mai accesibile  de-ai  corija  pe oamenii politici  care  vor să  ne încalece, așa cum ne-a încălecat Tiran Băsescu.                                                                                                             Acolo, în timpul său, când  Eminescu a eșuat în marele său proiect moralizator, noi vom reuși?   Numai să avem voință, nu s-o irosim în van prin cafenele  și să dormim. Nu putem rămâne indiferenți și contemplativi ca stoicii, deși, noi românii avem această ,,tară  psihică” de sorginte stoică a unei  insensibilități dezolante  ce ne plasează în paradigma apatiei stoice  ce ne face indiferenți  la  sărăcie, suferință și durere.                                                                             Adam Smith  în Theory of the Moral Sentiments,(VII, 2.1), ne spune că nu putem rămâne  indiferenți la  ,,evenimentele care ne interesează cel mai mult și care incită în mod fundamental dorințele și aversiunile noastre, speranțele și temerile noastre, bucuriile și suferințele noastre.”                                                                           Numai că noi românii dormim.  Noi  românii avem acest viciu al somnului, dormim  mult și ne trezim mereu  mahmuri. Deși, în fiecare dimineață imnul național sună ,,Deșteaptă-te române!”, noi  continuăm să dormim. Dormiți  fraților, dormiți  în pace, politicieni de cap își vor face! ,,O te-admir progenitură  de origine romană!”( Scrisoarea III), va scrie  Eminescu cu amară ironie.                                  

  Eminescu a încercat să trezească sufletul românului   din somnul lui adânc, așa cum Plotin a încercat să trezească   sufletul  grecilor. Nu știm dacă Plotin a  reușit, dar  știm  că   Eminescu a eșuat  în marea lui operă  moralizatoare.  A eșuat  fiindcă idealul lui era prea mare pentru un popor așa de mic în micimea sa  morală. ,,Voi sunteți urmașii  Romei?  Niște răi și niște fameni!” Trebuie să ai ceva  din  psihologia   stoică  și să  fii  într-atât de   perfid mioritic  ca acel Grigore Ventura -   canalie și lingău ca mulți români  bravi  din zilele noastre, încât să-l atragi pe Eminescu, în capcană, la societatea Carpați interzisă de autorități  și  să-l dai pe mâna  poliției, sugerându-le  sergenților că-i nebun.                                                                                                                  În toată strădania sa, la Timpul, Eminescu s-a înverșunat să   trezească sufletul  românilor  din somnul adânc cerându-le să   trăiască la o tensiune extremă spre a realiza ,,adevărata trezire” să poată  vedea  adevărul. A fost  ucis cum au fost  uciși  marii moraliști ai lumii: Socrate - silit să bea paharul cu cucută, Isus  - crucificat, Indira Gandhi - împușcat.                                                                                    Pe Eminescu  l-au crezut nebun. Pe  acest mare poet, prea idealist pentru timpul său, prea  cinstit  și onest  și prea   înverșunat în efortul său moralizator de a trezi sufletul poporului  mioritic, l-au   închis  la balamuc  să  ne  lase să dormim.  Apoi l-au ucis cu o piatră  și Gheorghe Marinescu, doctorul care i-a făcut autopsia, grăbit să plece  în concediu, i-a aruncat creierul lui de Kavi(poetul înțelept)  plin cu informații cât biblioteca națională  și cu atâtea gânduri bune, la gunoi. ,,Un poet atât de mare și  cinstit, spune Vlahuță,  nu putea să moară decât  într-un spital de nebuni.”   De-atunci, noi românii  continuăm să dormim, liniștiți  și mulțumiți în somnul nostru  adânc. O sancta simplicitas!                                                                                                                                                          

  În  poezia  „În  zadar în colbul școlii”, Eminescu ne îndeamnă  să renunțăm la cunoaștere. Dar a renunța la cunoaștere e ca și cum a-i renunța la  o viață bună. Ce  îl face pe Eminescu să dezavueze cunoașterea într-atât  încât s-o considere zădărnicie?! Ce l-a   determinat să  devină, cum spunea  Platon, un misolog,  un   disprețuitor al  rațiunii, al științei și al autorilor de cărți, mâncate de molii, cu foile unse  și pătate de cerneală,  în care cauți, în zadar,   taine nepătrunse?                                                                                           

 Și-a pierdut Eminescu încrederea  în puterea rațiunii?! Sau a intuit că există o cunoaștere superioară cunoașterii obiective  a științelor  raționale? Studiul  filozofiei indiene  ne îndreptățește  să credem că  Eminescu a meditat la acest subiect filosofic. O dovedesc  multiplele reveniri  asupra acestei aserțiuni.                                       

  Lumea nu este ce credem noi că este  -  o realitate materială, concretă, obiectivă. Ceea ce credem    și  o percepem ca   fiind  o realitate obiectivă  nu  există,  e doar  o  fantasmagorie, un joc al  iluziilor ,,lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,[…] ,,căci e vis al nefiinţei universul cel himeric.” (Scrisoarea I).                                      

 De aici  și zădărnicia cunoașterii? De aceea și zădărnicia învățăturii în școli. Eminescu nu mai crede  în ,,adevărurile evidente”, căci  dacă lumea este o fantasmagorie, atunci ceea ce noi   judecăm ca  fiind  adevăruri, în realitate sunt iluzii.                                                       

Inspirat de Schopenhauer  Eminescu vede, la fel,  această realitate. În Geniu pustiu, scrie: ,,…tot ce nu e posibil obiectiv, e cu putință în  mintea noastră și că în urmă toate câte   vedem, auzim, cugetăm, judecăm   nu sunt decât creațiuni prea arbitrare a propriei noastre subiectivități, iar nu lucruri reale. Viața-i vis.” M. Eminescu – Proză literară(Geniu pustiu).                                                                 Oare, când  a scris poezia În zadar în colbul școlii,   luase deja  contactul cu  filosofia  indiană? Nu știm dacă luase contact  cu filosofia indiană, dar, cu siguranță, filosofia  lui Schopenhauer,  inspirată în mare măsură  din cea indiană, o cunoștea bine.                         

Filozoful german  se bazează pe ceea ce idealiştii susţineau cum că, închizând ochii, lumea dispare. Concepţia lui Schopenhauer este idealist-voluntaristă,  în care sunt   unite  eclectic teze ale idealismului subiectiv cu cele ale idealismului obiectiv, ce implică cunoașterea realităţii în spiritul budismului ca o iluzie sau o aparenţă.                     

Este posibil ca poezia să fi avut  un fundament filosofic, dar cred că Eminescu, la fel ca Plotin,  s-a apropiat  prin  meditații   de adevărata realitate și văzând-o  l-a cuprins spaima  și  teama de revelaţia   adevărului  de dincolo  și  ne-a transmis nouă  mesajul, anume că  -  nu în colbul școlii și  printre autorii  mâncații de molii  trebuie căutat adevărul, căci acest  adevăr   evident  pe care îl văd  toți  în lumea sensibilă,  nu este adevăr. Adevărul  nu este aici; adevărul  este ,,în lumea de dincolo” și-l aflăm abia atunci când auzim iarba cum crește. Dar cum să lupți cu adevărurile evidente? se întreabă Șestov.  Toate ,,adevărurile evidente” afirma Pascal, cu care noi suntem obișnuiți să   percepem realitatea, nu sunt decât ,,toropeală  și vrajă supranaturală”(Lev Șestov – Extazele lui Plotin, p.50 ).                 

Realitatea nu este mai mult decât trăirea de-o clipă. Când  clipa a trecut  realitatea  materială  s-a metamorfozat   instantaneu   în realitate virtuală  - în amintire, spune  common sense.                                       

Dar ce este o amintire?  O imagine  păstrată  în memorie, un  instantaneu, o informație trăită  și  trecută, o ,,clipă suspendată” , cum spune Eminescu.                                                                                       Odată ce clipa a  trecut, realitatea  concretă,  materială, nu mai există. Din acest motiv, Pascal are dreptate afirmând   că realitatea  pe care noi o trăim  este ,,toropeală și  vrajă”.   Or, la fel se petrec lucrurile în lumea cuantică sau lumea de dincolo!                                      

Doctrina stoică, căreia ne raliem,  ne spune asta anume că realitatea obiectivă  există numai  în prezentul fiecăruia; trecutul şi viitorul nu există decât  informaţional – în mintea noastră, respectiv ca amintire şi ca speranţă. Nu putem acţiona asupra lor decât informațional, nu şi material.                                                                Mintea noastră se poate întoarce în trecut  sau se poate deplasa în viitor, dar îi este imposibil să acţioneze  material asupra evenimentelor trecute din viaţă sau a celor viitoare. Poate printr-o schimbare de paradigmă se poate acționa asupra evenimentelor viitoare. Dar atâta vreme cât prezentul fiecăruia este clipa, un moment  suspendat între trecut şi viitor, realitatea materială este doar  un instantaneu.                   

 Clipa  este atopon cum o descrie Platon în Parmenide, 156 d, adică în traducere – fără loc -  o categorie de tranziţie, între repaus şi mişcare; ea nu se schimbă nici din repaus în mişcare, (decât în stadiul de sămânţă), nici din mişcare în repaus, (decât în stadiul final, al  morţii), ea este o continuă derulare a informaţiei programate în mintea fiecăruia.                                                                                                             Or, cum singura realitate materială, este în prezentul fiecăruia şi, cum prezentul fiecăruia este clipa, ajungem ca şi Schopenhauer  la aceeaşi concluzie idealist subiectivă - lumea nu există decât în mintea noastră, deoarece informaţia ei curge permanent, nu stă pe loc.                   

 Niciun eveniment material  nu se opreşte în prezent. Dacă un eveniment  material poate fi oprit, acesta  este metamorfozat  instantaneu într-un eveniment virtual, ca, spre exemplu, o fotografie care surprinde un instantaneu. Noi  trăim doar clipa într-un continuum prezent, aflat în tranziţie. Şi totuşi, aşa cum am mai arătat, prezentul material al existenţei se află în afara minţii noastre: universul nu încetează a exista dacă noi închidem ochii temporar sau definitiv, dar el nu  mai este același  în momentul percepției.                                                Imaginea realității poate fi cu atât mai fidelă cu cât organele noastre de simţ sunt mai sensibile  şi cu cât creierul ce procesează aceste informaţii are un program mai perfecționat. Ceea ce percepem noi nu este obiectul material, ci obiectul spiritual, imaginea formei acestuia,  căci, în procesul percepţiei, organele noastre de simţ şi creierul transformă  realitatea materială a obiectului în   realitate virtuală – adică  informație.

Vasile Anton,  Iași,  6  iulie 2012            

Universul vizual al Ligiei

Haiku 4 


NOI  ÎI ALEGEM 
DE SUS  PRIVIND, VĂD ÎN NOI,   
DREPT - OMUL GUNOI  

De ce trăim? De ce murim? (partea întâi)

Mişcarea  în spirală a vieţii

            De ce există universul? De ce există viaţă? De ce există iubire? De ce ne năştem?  De ce există moarte?  Iată întrebări, care par absurde,  fiindcă e greu de găsit un răspuns la ele şi în această situaţie întrebarea îşi pierde sensul, tocmai fiindcă răspunsul este greu de găsit şi greu de înţeles.

            Orice lucru pe lumea asta are un început şi un sfârşit, în care fiecare  efectuează o mişcare a drumului întors, un feedback, un crochiu al palindromului care gerează eterna reîntoarcere,  un început de la zero (stadiul de sămânţă unde spaţiul şi timpul sunt zero, până la sfârşit, la zero tăiat,  sau θ (theta grec), care simbolizează pe Thanatos, zeul morţii, sfârşitul, neantul.

            Mişcarea unu-lui întors este dată de chiar înfăşurarea macromoleculei  ADN-ului, o mişcare a unu-lui în două catene, diametral opuse, ale dublu helix, laturile informaţionale contrarii ce se aseamănă în oglindă, ca feţele tablei de şah.              Cele două catene prefigurează polaritatea vieţuitoarelor (masculul şi femela speciilor), iar înfăşurarea elicoidală, mişcării vieţii în spirală fără început , dar cu începuturi , fără sfârşit, dar cu sfârşituri, în care fiecare cerc al spiralei reprezintă o generaţie, care preia şi predă ştafeta. Mişcarea în spirală  face ca viaţa să fie şi fără început şi fără sfârşit, dar   cu începuturi  şi cu sfârşituri.

            Vasile Conta vedea mişcarea vieţii ca o propagare de unde cu cele trei faze, în semicercuri ce schiţează forma  frunzei de trifoi - cu o ramură suitoare, un punct culminat şi ramura coborâtoare şi fiecare mişcare ar cuprinde alte sub-unde, astfel că întreaga materie biologică ar evolua ondulatoriu.                                                                                                    

 Situat exclusiv pe poziţii materialiste Conta nu putea  înţelege  (şi este de înţeles pentru secolul în care a trăit ) că ceea ce pune în mişcare materia este un program informaţional, implantat în materie(codul genetic),  care configurează formele şi determină întreaga evoluţie de la naştere până la moarte într-o veşnică mişcare în spirală, după chipul şi asemănarea macromoleculei ADN-ului.       

            Mişcarea vieţii în spirală denotă o lume programată în variabile, deterministă prin informaţia programată şi supusă hazardului prin informaţia receptată din mediu. Această mişcare în spirală a vieţii determină ca fiecare fiinţare să fie o istorie care se repetă şi totuşi să fie în acelaşi timp alta. Dacă mişcarea vieţii nu ar fi în spirală şi s-ar desfăşura  într-un cerc, care se închide, ar corespunde unei lumi absolut deterministe, dat şi absolut fataliste. Dacă lumea nu ar fi într-o anume proporţie programată, deci deterministă, atunci ar fi supusă unui  haos absolut , ceea ce iarăşi ar fi imposibilă. Asemenea lumi  sunt imposibile fiindcă nu sunt   viabile. Nici o filosofie nu tratează lumea ca fiind absolut fatalistă sau absolut haotică. Ideea existenţialistă, în speţă al lui Jean Paul Sartre, anume că ,, totul începe prin contigenţă''(Greaţa) sau că ,, existenţa precede  esenţa'', nu e decât un mod de a-şi ostoi angoasele, în faţa unui univers, perceput de ei, fără sens, absurd. Chestiunea este că dacă acest Univers funcţionează programat la marginea haosului, atunci o asemenea subtilă programare reclamă un Programator.                                       

   Aşadar, lumea nu poate exista  decât  programată la marginea haosului. Însăşi  codul genetic este o informaţie programată la marginea haosului, cu un invariant, care păstrează bauplanul speciei şi o variabilă, care îi conferă individualitatea fenotipului.    

            Teoria fatalismului al lui Vasile Conta se loveşte de această mişcarea generală a lumii în spirală care denotă că ea a fost generată să fiinţeze şi să funcţioneze nu absolut determinist, ci  conform  unui program (respectiv programul genetic), dar cu informaţia programată la marginea haosului, o programare variabilă ca un pom - , un pom al vieţii  cum ne spune metaforic, mitul biblic , în care  invariantul specii rămâne neschimbat ca tulpina pomului, şi numai ramurile -  indivizii sunt variabili. Programul cuprinde generalul, în forma fixă a speciei şi particularul în genele variabile ale fiecărui organism.  

            Înfăşurarea în helix a macromoleculei de  ADN  răspunde astfel şi problemei antinomice ridicate de Kant – ca teză:  lumea are un început în timp şi este limitată în spaţiu, şi antiteza, nu are nici început, nici limite.

            În ou lumea este în stare de repaus, este în afara spaţiului şi timpului sau spaţiul şi timpul sunt zero, cum se află materia din găurile negre. În momentul începerii  derulării programului genetic spaţiul are tendinţa de expansiune (diviziunea celulară în procesul mitozei generează spaţiul)  şi odată cu prima diviziune începe şi numărătoarea inversă a timpului şi totodată generarea spaţiului.  Orice formă materială generează, aşadar, odată cu naşterea,   un spaţiu timp  al ei.     

            Pentru ca lumea să perpetueze la nesfârşit este necesar ca materia să fie în permanenţă reciclată. Fără această reciclare este posibil ca informaţia să se deterioreze odată cu suportul ei – materia care suferă în timp o  degradare, conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Materia în repaus, în sămânţă este mai greu degradabilă, fiindcă se află în repaus absolut, dar odată produsă fecundarea seminţei ea urmează cele trei curbe  propuse  de filosoful ieşean în teoria ondulaţiunii universale. Curba fundamentală a vieţii este cea a punctului culminant, care corespunde la toate vieţuitoarele cu fecundarea. Odată transmis ADN-ul,  vechile fiinţări devin inutile pentru existenţă. Odată cu împlinirea misiunii fundamentale a vieţii organismul începe, cum spune Conta curba coborâtoare. Ca viaţa să continue mişcarea veşnică, moartea devine absolut necesară în Univers.                                      

            Moartea, cine spunea asta, nu este opusul vieţii cum din ignoranţă  s-ar crede, ci opusul fecundării, am putea spune că moartea este opusul iubirii. Dacă observăm natura, atât în   regnul vegetal cât şi animal,  fecundarea şi reproducerea este un fatum, e misiunea fundamentală  a vieţii, am putea spune a întregii existenţe biologice. Fecundarea este informaţia implantată în codul genetic al fiecărei specii, o fatalitate a oricărui organism; transmiterea cu orice preţ a ADN-ului, la multe specii se face  chiar cu preţul vieţii genitorilor (ca spre exemplu la somoni,  la  caracatiţe, etc.). De aceea, atâta vreme  cât iubim,  trăim , când  funcţia sexuală şi-a încetat activitatea, Tanathos vine ca un zeu salvator.                    

            Informaţia genetică este astfel programată încât obligă, în mod fatal orice, organism să-şi transmită genele în viitor, gena egoistă, după cum ne spune celebrul biolog englez Richard Dawkins, are nevoie pentru conservare de un suport nou, ,,noi suntem nişte maşini de supravieţuire – vehicule robot ce sunt programate orbeşte  să conserve moleculele egoiste cunoscute ca gene.’’( Richard Dawkins, 1976).

            Odată ADN-ul  transmis, genitorii îşi pierd orice utilitate, mai cu seamă în cazul  speciilor care nu au nici un rol şi nici o utilitate în  învăţarea puilor, cum se întâmplă în cazul somonilor sau a caracatiţelor, iar genitorii odată ce au depus icrele, respectiv ouăle, mor, aparent fără o cauză anume. La mamifere, unde e nevoie de exerciţiul învăţării supravieţuirii progeniturilor, viaţa genitorilor se prelungeşte până când aceştia s-au maturizat. Din aceste considerente putem afirma că moartea este contrariul  fecundării şi nu  naşterii , a vieţii  ca atare.   

             Din observaţia că orice vieţuitoare îmbătrâneşte deducem că se întâmplă ceva cu materia biologică, că suferă o degradare, o degenerare. Ea suferă această degradare fiindcă suportul informaţie, respectiv celula nu se mai înnoieşte şi nu se mai înnoieşte fiindcă programul genetic se apropie de sfârşit, şi-a consumat informaţia.                                    

Şi în natura fizică materia suferă asemenea degradări. Există în centrele galactice maşinării de reciclare a materiei, care generează noi galaxii într-un viitor aşa zis ,,univers copil’’. Cred că acesta este rolul găurilor negre în univers să genereze galaxii-copil, pentru un viitor Univers,(vezi S. Hawking, 1988;S. Weinberg,1977; J. Merleau-Ponty,1978).  

            La nivelul organismului degradarea materiei este observabilă, la nivelul Universului ea est bănuită şi dedusă raţional. Şi pentru ca gena egoistă să rămână intactă, ea trebuie să schimbe periodic suportul informaţional. Altfel, odată cu degradarea suportului se deteriorează şi informaţia.

            Să ne imaginăm organismul oricărei vieţuitoare drept un computer, sămânţa drept un DVD; e ca şi cum ai introduce DVD într-un computer nou, mai performant şi mai bine adaptat mediului. În sămânţa, în acest DVD biologic este implantată informaţia cu starea organismului genitor de până la momentul fecundării, iar momentul fecundării starea organismului genitor este în faza optimă de sănătate :fecundarea are în stadiul optim de dezvoltare a oricărei vieţuitoare, adică în momentul când organismul este pe deplin maturizat.

            De ce mai este necesară transmiterea seminţei pentru generarea unui nou organism? Pentru învăţarea schimbărilor pedoclimatice şi o mai bună adaptare la mediu.  Să amintim fluturii Biston betularia, utilizaţi în multe scrieri  drept exemple  ale melanismului industrial de adaptare la mediul industrial din Anglia secolului XX.         

Mutaţiile melanice demonstrează că genele variabile se pot autoprograma. Or, această auto-progrmare a informaţiei nu este manifestă în fenotip decât la generaţiile următoare.  La generaţia genitorilor ar fi imposibil  asemenea schimbări de vreme ce genele sau exprimat deja în fenotip. Informaţiile, primite din mediu sau  din contactul cu alte specii, nu produc schimbări esenţiale, ci doar secundare, care nu afectează  invariantul  speciei. Din aceste considerente doctrina darwinistă a  transformismului  sau  aceea a evoluţionismului este caducă.  Modificările  nu pot avea loc decât pe orizontală,  în variabila genetică şi nu în invariantul speciei. Aşadar omul nu se trage din maimuţă, prin transformism sau evoluţionism  şi trebuie să i se caute alte  origini.                        

            În sămânţa genitorilor însă este însă inclusă informaţia despre această modificare a mediului, căci după cum au dovedit ultimele cercetări, circulaţia informaţiei este şi inversă, adică şi dinspre mediu spre ADN , nu numai din ADN spre fiinţarea în mediu. Fiecare lot de spermatozoizi şi fiecare ovul poate primi în genele variabile informaţii suplimentare , astfel că, cel puţin la speciile care nasc un pui sau doi, ca spre exemplu la om, fraţii şi surorile nu seamănă între ei, decât în cazul gemenilor uniovulari.                    

 Prin urmare, orice program genetic are un stoc de informaţie invariant care generează forma generală  a speciei  şi gene variabile  care generează organismul singular şi pe care îl individualizează. De aceea credem că Entitatea (Creatorul, Programatorul, Dumnezeu, Demiurgul  sau cum vreţi să-l denumim), sau cine a conceput acest ingenios ADN a implantat aceste fatalităţi ale vieţii, fecundarea şi moartea, Eros şi Thanatos, pentru ca mişcarea vieţii să fie veşnică.

            Odată generate noi bio-computere, genitorii îmbătrâniţi devin nu numai inutili pentru existenţă ci chiar poveri insurmontabile vieţuirii. Dacă prin absurd  ar supravieţui veşnic ar ocupa  atât spaţiul-timp progeniturilor cât şi mijloacele metabolice ale acestora ceea ce ar duce la un haos al existenţei şi a unei lumi ce ar sucomba în sine. De aceea moartea, ca şi fecundarea, cele două contrarii ale vieţii sunt absolut necesară existenţei.  Acestea sunt două fatalităţi programate genetic fără de care existenţa în general şi cea biologică în special ar fi imposibilă.

CUM AM SCRIS O PREFAŢĂ PENTRU CARTEA UNEI POETE DEBUTANTE (continuare)

De ce e nevoie de un prefaţator? 

Dar de ce e nevoie de o prefaţă şi de un lector critic să o scrie? Oare o carte de poeme nu se poate publica fără o prefaţă? Oare interpretarea nu alterează poemele , nu le diminuează sensul ascuns, nu le afectează misterul, aşa cum crede Sorana Sontag în critica sa din Împotriva interpretării? 
        Voi răspunde cu cuvintele unui mare poet român , Nichita Stănescu: ,,Eu nu pot fi decât subiectiv, fiecare poezie o cred întâi genială, apoi cumplit de slabă şi pe urmă nu mai ştiu. Când sunt sigur că poezia e slabă o rup, dar parcă poţi să le distrugi chiar pe toate?! Şi dacă greşesc. Pentru o ediţie critică e nevoie de un consultant critic’’( Nichita Stănescu - Fiziologia poeziei, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990, p . 6). 
           Poemele Nicoletei Morar sondează o realitate văzută de dincolo de această lume pe care o prezintă ca pe un cub - un cub al lui Rubick cu multe faţete şi sensuri ascunse. Prin asta, ea se apropie mai mult de cugetarea filosofică, găsind în liminal o realitate mai profundă decât în real şi raţional. Se spune că la o margine de pădure , păsările au ţinut sfat şi au hotărât s-o aleagă pe cea mai înţeleaptă. Ei bine, în unanimitate au ales bufniţa. De-atunci ea a devenit pasărea zeiţei Minerva. Dincolo de paradigma populară, cum că bufniţa ar fi ,, pasărea care prevesteşte răul’’, a fost adoptată de Hegel ca simbol al înţelepciunii. În Introducerea sa la Principiile filosofiei dreptului afirmă, cum că raţiunea este deplină cînd a revenit asupra ei însăşi, iar pasărea Minervei zboară în amurg („die Eule der Minerva beginnt erst mit der einbrechenden Dämmerung ihren Flug”). 
            Subscriem la viziunea hegeliană, dar spunem că luându-şi zborul în amurg pasărea Minervei vede în întuneric realitatea mai bine decât pe lumină, ceea ce simbolizează cu o cunoaşterea a vederii în necunoscut, o cunoaştere a imposibilului. Dincolo de raţiune există o realitate percepută cu simţurile şi capacităţile dilatate la maxim, o hiper-apropiere a realului , ca şi cum ai privi în oglindă cu ochii aproape, lipiţi de suprafaţa ei. E ceea ce Nicoleta Morar întreprinde în încercarea ei poetică. Să fie avantajată de intuiţia feminină? E adevărat că cercetările în imageria cerebrală au descoperit capacităţi intuitive deosebite la femeie, ea vede acolo unde bărbatul nu vede nimic. Ea vede invizibilul, vede legătura, relaţia, conexiunea, ceea ce uneşte şi ce desparte, relaţia dintre obiecte, la fel cum vede mistica orientală şi fizica cuantică.                              În mistica orientală , observaţia joacă rolul cel mai important, fiind considerată adevărata cunoaştere, nu gândirea, nu raţiunea. Numai din observarea întunericului ţâşneşte iluminarea ,, din versuri o să-mi fac un ştreang mihaelo / o să atârne în el vânăt lumina / care ne-a orbit’’ (Lapte de iarbă[Ştreang pentru lumină I]) Majoritatea femeilor au această capacitate intuitivă de a vedea conexiunile universului , dar puţine, pot reda într-un text experienţa viziunii. Pentru a reda invizibilul îţi trebuie curaj , voinţă, intuiţie artistică şi o extraordinară luptă cu sinele. Acelea puţine sunt poete precum şi acei puţini bărbaţi, cu dominanta cerebrală feminină - intuiţionişti - i-aş numi eu. Aceştia sunt poeţi adevăraţi. Şi printre ei se numără şi Nicoleta Morar.                                                                      Deşi e doar debutantă, poeta târgovişteană are în sine poezia de parcă toată fiinţa ei emană metafore şi cugetări filosofice pline de miez. Experienţa personală este fundamentul creaţiei ei artistice, este religia , mistica şi credinţa ei. Asta ne apare ca fiind legătura între textul poetic al Nicoletei Morar şi realitatea pe care ea o prezintă ,, aş fi vrut să ştiu să-ţi scriu despre iluzii / să te-nvăţ să-nchizi înţelepciunile / într-o pipetă’’ (Dansul zeilor), în care vede cât de mari sunt iluziile existenţei umane şi cât de mici sunt înţelepciunile omului de azi, de le poţi închide într-o pipetă. Poezia nu este o filozofie de doi bani pe care o faci printr-un exces de culturo şi zel, la o discuţie, în faţa unui pahar de bere şi a unei porţii de mici, ori dimineaţa la o cafea sau seara ascultând melodia preferată.                                                                                                  Poezia este o chestiune grea, o treabă serioasă şi laborioasă , este o întreprindere primejdioasă pentru suflet, minte, inimă şi trup, impune o tensiune de viaţă şi de moarte, un suicid cu ştreangul de lumină. Până la urmă, revenim la anticul Longinus şi recunoaştem alături de el că a scrie poezie înseamnă pasiune şi energie lăuntrică , o extraordinară încordare a simţurilor şi a spiritului, generatoare ale extazul creativ. Dorinţa ei de perfecţiune este inerentă, ca la oricare alt creator autentic, dar, ca la fiecare din cei chemaţi, există teama, emoţia, tracul a de a nu deforma, de a nu demola cu o simplă atingere acest mister al perfecţiunii, ,,iubesc perfecţiunea, pentru că nu o pot atinge - atingerea mea bolovănoasă, ar putea deforma misterul’’ (Pentru că nu te pot atinge).                                                            Mulţi au încercat să-şi bage degetul în marea creaţiei, prin experimente psihedelice, dar creaţia lor s-a dovedit la fel de artificială ca şi drogul la care au recurs ca stimulent , alţii au apucat calea mistică dar sa-u dovedit inapţi comunicării nevăzutului văzut. Pentru poezie trebuie să ai har, chemare şi patima pentru a descoperi adevărurile esenţiale.                                                                     În debutul ei poetic, Nicoleta Morar îşi cunoaşte limitele: ,,aş fi vrut să ţes filozofia miezului de nucă / din bruma asta de ceară/ dar colţii mă strâng’’ (Coaja de nucă). Şi are reţinere , devine sceptică în ,,plăsmuirea de idei cosmopolite’’ , când ,, natura umană şi filosofia face exces de zel’’(Şi… linia se opreşte) Unii pot fi chiar maeştri în regizarea banalului transpus în poezie, pot, prin procedee şi tehnici amalgamate ale prozei, să creeze o feerie de culori ale banalului cotidian ,dar nu pot trece de acel mimesis platonic al copierii , care face din poezie, în cele din urmă un posibil efect de neverosimil,un real anost. Ca Leonard Ancuţa – Iubirea e amintirea unui viol , care face din poezie o acţiune, o narare, o descriere ideatică sau declarativă , un mimesis în viziune platonică, o copie mai mult sau mai puţin şocantă a realităţii, dar atât.                                      Iată cum vede Nicoleta Morar relaţia bărbat-nevastă: Femeia îi vrea sufletul bărbatului. Căsătorindu-se crede că l-a obţinut. Abandonează arta pentru care a fost menită - iubirea şi astfel, devine doar ,,zestrea din pat’’, bărbatul o abandonează şi în cele mai multe cazuri, ea devine zestrea din ,,ladă’’. Femeia contemporană se scoală din ladă, se metamorfozează în ,,feministă’’ şi se lansează într-o luptă absurdă pentru dominare. Ea, ,,al doilea sex’’, vrea să devină primul. Puterea e fieful bărbatului şi când se simte ameninţat în propriul său eu, fuge, abandonează zestrea lui din ladă. Inconştient el o vrea pe femeie supusă, ea însă se vrea în ochii lui sus-pusă. Face marea eroare de a-l imita pe bărbat în toate. George Sand a mers până a se travesti în bărbat. Şi odată cu transsexualitatea acestei romanciere , femeia a început să se masculinizeze, să se metamorfozeze în bărbat. Bărbatul îi vrea trupul femeii, dar ea îi oferă sufletul. Femeia îi cere sufletul , dar el îi oferă doar trupul. Această dihotomie naşte drama , uneori tragedia şi înstrăinarea. La o vreme femeia nu mai discerne ce vrea bărbatul şi se centrează pe ce vrea ea. El uită că femeia tânjeşte după seri romantice , după comunicare, tandreţe şi un minim de atenţie . Ea vrea ca el să fie iniţiatorul, dar el se lasă sedus de altceva, e atras de alte magii. Vraja se destramă, dragostea fumegă şi focul se stinge în vatră. Femeia uită de efectul Şeherezada. Iubirea e arta femeii. Uită că numai ea poate întreţine focul în vatră. Ea, cu logica ei sofistă, poate inventa poveşti asemenea Şeherezadei, poveşti care nu trebuie să se termine la ziuă, ci să rămână mereu neterminate, poveşti ce trebuie reluate ,,seara’’ şi care să-l facă pe bărbat să dorească să afle urmarea.                                                                                                        Femeile au uitat să spună bărbaţilor poveşti fără final şi-atunci ea devine ,,zestrea din pat ’’ şi uneori ,,cafeaua în care-şi stinge havana.’’ (Zestre pentru pat) Deşi viziunile lui Leonard Ancuţa şi altor poeţi contemporani sunt mai realiste, ele apar mai puţin verosimile decât imposibilul imaginativ care adesea se înfăţişează a fi mai credibil. După Platon, realul este o copie a lumii inteligibilului, atunci arta , în speţă poezia este o copie a copiei. Din motive epistemologice , dar şi din alte motive, psihologice, spre exemplu, Platon găseşte arta poetică ca fiind iraţională fiindcă ar promova pasiuni rele ale sufletului, iar din punct de vedere etic ar fi needucativă, fiindcă determină pe cititor să imite caracterele rele. Platon vede arta poetică ca fiind o activitate nocivă(Legile , Republica) şi de aceea cere ca poeţii să fie alungaţi din Cetatea sa ideală. Poetica actuală , ca şi filozofia, este tot un mimesis, dar un mimesis care depăşeşte viziunea lui Platon, aceea a întrepătrunderii minţii creatorului cu lumea de dincolo, aceea a nevăzutului, a multidimensionalului şi a descrie această relaţionare. Pătrunderea dincolo de raţional, realizată de marii mistici , de şamani sau de cei care au trăit experienţe la limita vieţii (ELM ), experienţe de decorporalizare(EAC) au demonstrat că acest vizite dincolo de această lume a spaţiului timpului i-au determinat să reevalueze morala existenţială şi să vadă existenţa ca pe o activitate creativă. Istoria culturii a dovedit că adevăraţii poeţi sunt aceia care au trecut dincolo de această realitate imediată, cei care au pătruns prin intermediul inconştientului în acea lume virtuală codificată în scheme şi arhetipuri, preexistentă în fiecare din noi şi decodificată de poeţi şi filosofi, în sensurile ei ascunse.                                                    Întâlnim la poeta târgovişteană , în aproape toate poemele sale exerciţii ale vederii dincolo de acest real, în întuneric , în imposibil , al vederii a ceea ce Platon numea Idee sau lumea inteligibilului. De aceea textele debutantei Nicoleta Morar , spre deosebire de a tinerilor poeţi avangardişti consacraţi şi chiar a unor mari consacraţi optzecişti au un grad crescut de tensiune, de emoţii şi energii psihomentale, care intensifică spiritul până la extaz , generând efectul de verosimilitate şi conferind expresivitate a cuvântului, făcând din poemele sale o comunicare prozodică autentică.(fragment)

Iată câteva din poemele de suflet ale poetei Nicoleta Morar!

ZESTRE PENTRU PAT

Femeia de la braţ

e o zestre pentru pat

care mai târziu

se ţine-n ladă

dragostea e o havană

care se stinge des

în aburii unei cafele

fără zahăr când

iubitule să vezi

în reflector femeia

e harta geografică

neconturată de o

fantezie misterul

se spală

pe labe ca o pisică

cu sete tragi

din ţigară aprinsă

invers femeia

nu scoate fum

închis în ea pluteşte

în derivă

sângele tău trupul

descoperit îţi lasă

în minte eschiva...

COAJĂ DE NUCĂ

plouă iubite cu picuri galbeni

în chipuri adunate pe-o coajă de nucă

pomii anemici îmi mulg în ochi

frunze şi crengi otrăvite

din porii cerului cad muguri de seară

prin cancerul de iarbă

furnicile caută

lacrimi în formă de pară

aş fi vrut să ţes filosofia miezului de nucă

din bruma asta de ceară

dar colţii mă strâng

feţe ştirbite se spală

pe limba veveriţei- doar gustul omenirii

scuipat pământului în poală

 DANSUL ZEILOR

aş fi vrut să ştiu să-ţi scriu
despre iluzii
să te-nvăţ să-nchizi înţelepciunile
într-o pipetă
să-ţi spun de ce
lumina din pământ e mai pură
care dans al zeilor urlat în sânge
striveşte necuvântul în noi
cum arată umbra unui dumnezeu
străine
câte umbre divine
încap în moarte în viaţă
în noaptea care tremură
ghemuită-n tine
despre toate astea
aş fi vrut să ştiu să-ţi scriu
cuvintele se-ntorc din coală-n mine
stingându-mă ca pe-o flacără
în jarul meu
în paşi de dans
în inimă se-ncheagă
zeu după zeu