Dar de ce e nevoie de o prefaţă şi de un lector critic să o scrie? Oare o carte de poeme nu se poate publica fără o prefaţă? Oare interpretarea nu alterează poemele , nu le diminuează sensul ascuns, nu le afectează misterul, aşa cum crede Sorana Sontag în critica sa din Împotriva interpretării?
Voi răspunde cu cuvintele unui mare poet român , Nichita Stănescu: ,,Eu nu pot fi decât subiectiv, fiecare poezie o cred întâi genială, apoi cumplit de slabă şi pe urmă nu mai ştiu. Când sunt sigur că poezia e slabă o rup, dar parcă poţi să le distrugi chiar pe toate?! Şi dacă greşesc. Pentru o ediţie critică e nevoie de un consultant critic’’( Nichita Stănescu - Fiziologia poeziei, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990, p . 6).
Poemele Nicoletei Morar sondează o realitate văzută de dincolo de această lume pe care o prezintă ca pe un cub - un cub al lui Rubick cu multe faţete şi sensuri ascunse. Prin asta, ea se apropie mai mult de cugetarea filosofică, găsind în liminal o realitate mai profundă decât în real şi raţional. Se spune că la o margine de pădure , păsările au ţinut sfat şi au hotărât s-o aleagă pe cea mai înţeleaptă. Ei bine, în unanimitate au ales bufniţa. De-atunci ea a devenit pasărea zeiţei Minerva. Dincolo de paradigma populară, cum că bufniţa ar fi ,, pasărea care prevesteşte răul’’, a fost adoptată de Hegel ca simbol al înţelepciunii. În Introducerea sa la Principiile filosofiei dreptului afirmă, cum că raţiunea este deplină cînd a revenit asupra ei însăşi, iar pasărea Minervei zboară în amurg („die Eule der Minerva beginnt erst mit der einbrechenden Dämmerung ihren Flug”).
Subscriem la viziunea hegeliană, dar spunem că luându-şi zborul în amurg pasărea Minervei vede în întuneric realitatea mai bine decât pe lumină, ceea ce simbolizează cu o cunoaşterea a vederii în necunoscut, o cunoaştere a imposibilului. Dincolo de raţiune există o realitate percepută cu simţurile şi capacităţile dilatate la maxim, o hiper-apropiere a realului , ca şi cum ai privi în oglindă cu ochii aproape, lipiţi de suprafaţa ei. E ceea ce Nicoleta Morar întreprinde în încercarea ei poetică. Să fie avantajată de intuiţia feminină? E adevărat că cercetările în imageria cerebrală au descoperit capacităţi intuitive deosebite la femeie, ea vede acolo unde bărbatul nu vede nimic. Ea vede invizibilul, vede legătura, relaţia, conexiunea, ceea ce uneşte şi ce desparte, relaţia dintre obiecte, la fel cum vede mistica orientală şi fizica cuantică. În mistica orientală , observaţia joacă rolul cel mai important, fiind considerată adevărata cunoaştere, nu gândirea, nu raţiunea. Numai din observarea întunericului ţâşneşte iluminarea ,, din versuri o să-mi fac un ştreang mihaelo / o să atârne în el vânăt lumina / care ne-a orbit’’ (Lapte de iarbă[Ştreang pentru lumină I]) Majoritatea femeilor au această capacitate intuitivă de a vedea conexiunile universului , dar puţine, pot reda într-un text experienţa viziunii. Pentru a reda invizibilul îţi trebuie curaj , voinţă, intuiţie artistică şi o extraordinară luptă cu sinele. Acelea puţine sunt poete precum şi acei puţini bărbaţi, cu dominanta cerebrală feminină - intuiţionişti - i-aş numi eu. Aceştia sunt poeţi adevăraţi. Şi printre ei se numără şi Nicoleta Morar. Deşi e doar debutantă, poeta târgovişteană are în sine poezia de parcă toată fiinţa ei emană metafore şi cugetări filosofice pline de miez. Experienţa personală este fundamentul creaţiei ei artistice, este religia , mistica şi credinţa ei. Asta ne apare ca fiind legătura între textul poetic al Nicoletei Morar şi realitatea pe care ea o prezintă ,, aş fi vrut să ştiu să-ţi scriu despre iluzii / să te-nvăţ să-nchizi înţelepciunile / într-o pipetă’’ (Dansul zeilor), în care vede cât de mari sunt iluziile existenţei umane şi cât de mici sunt înţelepciunile omului de azi, de le poţi închide într-o pipetă. Poezia nu este o filozofie de doi bani pe care o faci printr-un exces de culturo şi zel, la o discuţie, în faţa unui pahar de bere şi a unei porţii de mici, ori dimineaţa la o cafea sau seara ascultând melodia preferată. Poezia este o chestiune grea, o treabă serioasă şi laborioasă , este o întreprindere primejdioasă pentru suflet, minte, inimă şi trup, impune o tensiune de viaţă şi de moarte, un suicid cu ştreangul de lumină. Până la urmă, revenim la anticul Longinus şi recunoaştem alături de el că a scrie poezie înseamnă pasiune şi energie lăuntrică , o extraordinară încordare a simţurilor şi a spiritului, generatoare ale extazul creativ. Dorinţa ei de perfecţiune este inerentă, ca la oricare alt creator autentic, dar, ca la fiecare din cei chemaţi, există teama, emoţia, tracul a de a nu deforma, de a nu demola cu o simplă atingere acest mister al perfecţiunii, ,,iubesc perfecţiunea, pentru că nu o pot atinge - atingerea mea bolovănoasă, ar putea deforma misterul’’ (Pentru că nu te pot atinge). Mulţi au încercat să-şi bage degetul în marea creaţiei, prin experimente psihedelice, dar creaţia lor s-a dovedit la fel de artificială ca şi drogul la care au recurs ca stimulent , alţii au apucat calea mistică dar sa-u dovedit inapţi comunicării nevăzutului văzut. Pentru poezie trebuie să ai har, chemare şi patima pentru a descoperi adevărurile esenţiale. În debutul ei poetic, Nicoleta Morar îşi cunoaşte limitele: ,,aş fi vrut să ţes filozofia miezului de nucă / din bruma asta de ceară/ dar colţii mă strâng’’ (Coaja de nucă). Şi are reţinere , devine sceptică în ,,plăsmuirea de idei cosmopolite’’ , când ,, natura umană şi filosofia face exces de zel’’(Şi… linia se opreşte) Unii pot fi chiar maeştri în regizarea banalului transpus în poezie, pot, prin procedee şi tehnici amalgamate ale prozei, să creeze o feerie de culori ale banalului cotidian ,dar nu pot trece de acel mimesis platonic al copierii , care face din poezie, în cele din urmă un posibil efect de neverosimil,un real anost. Ca Leonard Ancuţa – Iubirea e amintirea unui viol , care face din poezie o acţiune, o narare, o descriere ideatică sau declarativă , un mimesis în viziune platonică, o copie mai mult sau mai puţin şocantă a realităţii, dar atât. Iată cum vede Nicoleta Morar relaţia bărbat-nevastă: Femeia îi vrea sufletul bărbatului. Căsătorindu-se crede că l-a obţinut. Abandonează arta pentru care a fost menită - iubirea şi astfel, devine doar ,,zestrea din pat’’, bărbatul o abandonează şi în cele mai multe cazuri, ea devine zestrea din ,,ladă’’. Femeia contemporană se scoală din ladă, se metamorfozează în ,,feministă’’ şi se lansează într-o luptă absurdă pentru dominare. Ea, ,,al doilea sex’’, vrea să devină primul. Puterea e fieful bărbatului şi când se simte ameninţat în propriul său eu, fuge, abandonează zestrea lui din ladă. Inconştient el o vrea pe femeie supusă, ea însă se vrea în ochii lui sus-pusă. Face marea eroare de a-l imita pe bărbat în toate. George Sand a mers până a se travesti în bărbat. Şi odată cu transsexualitatea acestei romanciere , femeia a început să se masculinizeze, să se metamorfozeze în bărbat. Bărbatul îi vrea trupul femeii, dar ea îi oferă sufletul. Femeia îi cere sufletul , dar el îi oferă doar trupul. Această dihotomie naşte drama , uneori tragedia şi înstrăinarea. La o vreme femeia nu mai discerne ce vrea bărbatul şi se centrează pe ce vrea ea. El uită că femeia tânjeşte după seri romantice , după comunicare, tandreţe şi un minim de atenţie . Ea vrea ca el să fie iniţiatorul, dar el se lasă sedus de altceva, e atras de alte magii. Vraja se destramă, dragostea fumegă şi focul se stinge în vatră. Femeia uită de efectul Şeherezada. Iubirea e arta femeii. Uită că numai ea poate întreţine focul în vatră. Ea, cu logica ei sofistă, poate inventa poveşti asemenea Şeherezadei, poveşti care nu trebuie să se termine la ziuă, ci să rămână mereu neterminate, poveşti ce trebuie reluate ,,seara’’ şi care să-l facă pe bărbat să dorească să afle urmarea. Femeile au uitat să spună bărbaţilor poveşti fără final şi-atunci ea devine ,,zestrea din pat ’’ şi uneori ,,cafeaua în care-şi stinge havana.’’ (Zestre pentru pat) Deşi viziunile lui Leonard Ancuţa şi altor poeţi contemporani sunt mai realiste, ele apar mai puţin verosimile decât imposibilul imaginativ care adesea se înfăţişează a fi mai credibil. După Platon, realul este o copie a lumii inteligibilului, atunci arta , în speţă poezia este o copie a copiei. Din motive epistemologice , dar şi din alte motive, psihologice, spre exemplu, Platon găseşte arta poetică ca fiind iraţională fiindcă ar promova pasiuni rele ale sufletului, iar din punct de vedere etic ar fi needucativă, fiindcă determină pe cititor să imite caracterele rele. Platon vede arta poetică ca fiind o activitate nocivă(Legile , Republica) şi de aceea cere ca poeţii să fie alungaţi din Cetatea sa ideală. Poetica actuală , ca şi filozofia, este tot un mimesis, dar un mimesis care depăşeşte viziunea lui Platon, aceea a întrepătrunderii minţii creatorului cu lumea de dincolo, aceea a nevăzutului, a multidimensionalului şi a descrie această relaţionare. Pătrunderea dincolo de raţional, realizată de marii mistici , de şamani sau de cei care au trăit experienţe la limita vieţii (ELM ), experienţe de decorporalizare(EAC) au demonstrat că acest vizite dincolo de această lume a spaţiului timpului i-au determinat să reevalueze morala existenţială şi să vadă existenţa ca pe o activitate creativă. Istoria culturii a dovedit că adevăraţii poeţi sunt aceia care au trecut dincolo de această realitate imediată, cei care au pătruns prin intermediul inconştientului în acea lume virtuală codificată în scheme şi arhetipuri, preexistentă în fiecare din noi şi decodificată de poeţi şi filosofi, în sensurile ei ascunse. Întâlnim la poeta târgovişteană , în aproape toate poemele sale exerciţii ale vederii dincolo de acest real, în întuneric , în imposibil , al vederii a ceea ce Platon numea Idee sau lumea inteligibilului. De aceea textele debutantei Nicoleta Morar , spre deosebire de a tinerilor poeţi avangardişti consacraţi şi chiar a unor mari consacraţi optzecişti au un grad crescut de tensiune, de emoţii şi energii psihomentale, care intensifică spiritul până la extaz , generând efectul de verosimilitate şi conferind expresivitate a cuvântului, făcând din poemele sale o comunicare prozodică autentică.(fragment)
Iată câteva din poemele de suflet ale poetei Nicoleta Morar!
ZESTRE PENTRU PAT
Femeia de la braţ
e o zestre pentru pat
care mai târziu
se ţine-n ladă
dragostea e o havană
care se stinge des
în aburii unei cafele
fără zahăr când
iubitule să vezi
în reflector femeia
e harta geografică
neconturată de o
fantezie misterul
se spală
pe labe ca o pisică
cu sete tragi
din ţigară aprinsă
invers femeia
nu scoate fum
închis în ea pluteşte
în derivă
sângele tău trupul
descoperit îţi lasă
în minte eschiva...
COAJĂ DE NUCĂ
plouă iubite cu picuri galbeni
în chipuri adunate pe-o coajă de nucă
pomii anemici îmi mulg în ochi
frunze şi crengi otrăvite
din porii cerului cad muguri de seară
prin cancerul de iarbă
furnicile caută
lacrimi în formă de pară
aş fi vrut să ţes filosofia miezului de nucă
din bruma asta de ceară
dar colţii mă strâng
feţe ştirbite se spală
pe limba veveriţei- doar gustul omenirii
scuipat pământului în poală
DANSUL ZEILOR
aş fi vrut să
ştiu să-ţi scriu
despre iluzii
să te-nvăţ să-nchizi înţelepciunile
într-o pipetă
să-ţi spun de ce
lumina din pământ e mai pură
care dans al zeilor urlat în sânge
striveşte necuvântul în noi
cum arată umbra unui dumnezeu
străine
câte umbre divine
încap în moarte în viaţă
în noaptea care tremură
ghemuită-n tine
despre toate astea
aş fi vrut să ştiu să-ţi scriu
cuvintele se-ntorc din coală-n mine
stingându-mă ca pe-o flacără
în jarul meu
în paşi de dans
în inimă se-ncheagă
zeu după zeu
despre iluzii
să te-nvăţ să-nchizi înţelepciunile
într-o pipetă
să-ţi spun de ce
lumina din pământ e mai pură
care dans al zeilor urlat în sânge
striveşte necuvântul în noi
cum arată umbra unui dumnezeu
străine
câte umbre divine
încap în moarte în viaţă
în noaptea care tremură
ghemuită-n tine
despre toate astea
aş fi vrut să ştiu să-ţi scriu
cuvintele se-ntorc din coală-n mine
stingându-mă ca pe-o flacără
în jarul meu
în paşi de dans
în inimă se-ncheagă
zeu după zeu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu