De ce mai trăim, dacă tot murim?

Moto: ,,O, Moarte în Viaţă, anii ce nu mai sunt – şi totuşi…’’ - Aldous Huxley 
1) Dacă tot murim ce rost mai are să trăim? 
2) Dependenţa de ceva să fie toată filosofia vieţii? 
3) A te pregăti pentru moarte…
4) Cât a lăsat? A lăsat totul 
5) Moartea nu înseamnă nimic pentru noi 
6) Ahile a zis: Decât în împărăţia lui Hades , mai bine porcar

Din povestirile Mariei. 
,, Cred că aveam vreo şapte ani, eram, dacă îmi aduc bine aminte, în clasa întâi când am conştientizat moartea. Nu mai ştiu de unde îmi venise ideea asta. Poate am văzut o înmormântare, poate am discutat cu vreo colegă căreia îi murise mama…, poate am visat, poate a fost un coşmar.    Nu-mi amintesc cu precizie. Ce îmi amintesc este faptul că m-a obsedat o săptămână de zile. Îmi ziceam: dacă tot murim ce rost mai are să trăim? Am uitat treptat de această obsesie a morţii. Dar acum mi-a venit din nou în minte.
La o vârstă mai mare, la zece ani, filosoful spaniol Fernando Savater, la fel ca Maria, în una din angoasele copilăriei, conştientizează şi el moartea ,, şi eu o să mor’’. Dacă Maria a conştientizat-o la doar şapte ani e încă o dovadă că fetele se maturizează cu cel puţin trei ani înaintea băieţilor. Conştientizarea propriei morţii, spune filosoful spaniol, ,,a fost momentul în care , în sfârşit, am început să gândesc.’’ Certitudinea personală a morţii, afirmă în continuare Fernando Savater ,, ne umanizează, ne transformă în oameni adevăraţi, în muritori’’ (Fernando Savater - Întrebările vieţii, Ed. Arc, Bucureşti, 2000, p.27).    


Femeile nu-şi pun problema dacă viaţa are sens sau nu. Ele trăiesc pur şi simplu. În continuare comentariul îmi aparţine.  Mă întreb dacă viaţa are vreun sens, dacă merită a fi trăită. Deşi eu am trăit-o deja. La şaizeci  de ani ce să-mi mai doresc de la viaţă? Sensul vieţii este dat de un scop, de o ţintă pe care vrei s-o atingi – profesiunea aleasă, creşterea şi educarea copiilor, să-i vezi realizaţi, căsătoriţi, la casa lor… Apoi, după ce scopul a fost atins, ce mai ai de făcut? Acum nu mai am nici un scop şi nu-i mai găsesc vieţii vreun sens. Parcă nici mâncarea nu mai are gust. Ce îmi mai place este doar cafeaua şi ţigara, dar nu ştiu dacă acestea sunt plăceri, dacă nu cumva am devenit dependentă de aceste vicii şi dacă nu le identific drept plăceri. Dacă nu mai sunt plăceri au devenit un fel de automatism al existenţei: cum mă scol îmi fac cafeaua şi îmi aprind ţigara. Dependenţa de ceva sau de cineva să fie toată filosofia vieţii? Acum au apărut nepoţii. Ocuparea timpului cu creşterea îşi educarea lor mi-a creat o nouă dependenţă. Le sunt absolut necesară. Le-am fost pe rând, doică, educatoare , acum le sunt învăţătoare. Dar după ce vor creşte şi nu vor mai avea nevoie de mine, ce-am să fac?!... O să-mi aştept moartea. ’’ 

                                      

A conştientiza moartea înseamnă a filosofa, iar a filosofa , după Platon înseamnă ,,a te pregăti pentru moarte’’(Phaidon). Eu am altă viziune asupra gândirii: cu adevărat începem să gândim, nu când conştientizăm moartea, ci când începem să iubim , când ne îndrăgostim. Gândirea este legată nemijlocit de Eros şi de viaţă şi nu de moarte. Dar poate că moartea e momentul când începem cu adevărat să iubim. Cei care au trăit ELM(experienţe la limita morţii) şi-au reevaluat atitudinea etică faţă de aproape, ca şi când învăţătura lui Isus, iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi , iar fi fost implantată , în acele momente. 

Ne putem imagina propria noastră înmormântare? Stephen Covey ne propune un asemenea exerciţiu, adică să începem viaţa cu gândul la final, spre a ne face conştienţi de zădărnicia acumulării de averi. ,,Cineva a întrebat pe altcineva la moartea unui prieten comun: ,,Cât a lăsat?’’ ,,A lăsat totul.’’(Stephen Covey – Eficienţa în şapte trepte, Ed. Allfa, Bucureşti, 2000, p.84) 

Primul care a scris despre moarte a fost Epicur. Cine altcineva putea să scrie decât un filosof al plăcerii. Recuzând mocirla hedonistă, care , conform şcolii hedoniste ar duce la suicid, Epicur susţine că viaţa plăcută constă în preponderenţa plăcerilor katastematice, ce pot fi prelungite la infinit, (pe care noi le identificăm cu plăcerile spirituale), asupra plăcerilor kinematice – plăceri senzoriale trecătoare. A căuta plăcerea şi fugi de suferinţă. Dar nu a alerga după plăceri senzoriale – băutură , mâncare, sex , ci a căuta plăcerile spirituale. Desăvârşirea plăcerilor înseamnă, ca în alte filosofii etice greceşti - a atinge ataraxia - o înţelegere superioară a vieţii care induce starea de linişte şi imperturbabilitate; aceasta, după greci, ar fi cea mai înaltă formă de fericire şi adevăratul obiectiv al viţeii. Ataraxia impune stabilirea limitelor vieţii, eliminarea fricii de moarte, renunţarea la dorinţele inutile şi la falsele satisfacţii. 

Dar ataraxia, după cum a dovedit, Ion Biberi , în studiul său Thanatos, această forma mentis, pretinsă de vechii greci şi de Epicur că ar fi apogeul plăcerilor, se instalează, cu adevărat, doar la cei care trăiesc sau au trăit experienţa morţii.,,Inerţiei din epoca anterioară i-a urmat un calm lânced, o dorinţă de repaus, o groază de efort şi de mişcare.’’ ( In Biberi – Thanatos, Ed. Curtea Veche , Bucureşti,200, p.51).

La Epicur, ataraxia înseamnă , în plus, cultivarea prieteniei. Adunând în grădina lui adepţi, Epicur a găsit cel mai bun remediu împotriva singurătăţii bătrâneţii – cultivarea prieteniei. La tinereţe, prieteniile se leagă lesne, dar la bătrâneţe oamenii nu se mai vizitează decât doar din interes sau dacă, asemenea lui Epicur , deschid o şcoală de filozofie. Plotin, în ultima parte a vieţii, suferind fiind, era ocolit de discipoli şi de prieteni. Încercarea lui Epicur de a ne împăca cu ideea morţii, (Scrisoare către Meneceu) şi de a ne elibera de teroarea ei, cum că ,,moartea nu înseamnă nimic pentru noi’’ , nu are darul de a ne linişti: moartea nu doar că ne privează de plăceri, pe care numai viaţa ni le poate oferi, dar moartea înseamnă şi sfârşitul a toate, intrarea noastră în neant. 

În fond, în această mişcare veşnică în spirală a vieţii, ca o istorie ce se repetă, fiecare individ nu reprezintă mai mult decât reprezintă o secvenţă din codul genetic, o infimă informaţie pierdută în eternitate. Din aceste considerente moartea este un rău. Dar când existenţa devine o povară pentru alţii, moartea poate fi o izbăvire. Cu cât îmbătrânim mai mult cu atât devenim o povară pentru familie şi pentru societate. Dar de ce ne gândim la moarte, când conştientizăm că este răul cel mai mare al lumii? Spinoza o respinge vehement. ,,Un om liber, la nimic nu se gândeşte mai puţin decât la moarte, iar înţelepciunea lui nu este o meditaţie despre moarte, ci despre viaţă.’’ 

Şi totuşi, oamenii simpli, ţăranii noştri, când se apropie de limita biologică, conştientizează moartea şi se pregătesc minuţios pentru final. De aceea, respingem acest optimism al lui Spinoza; fiecare vârstă îşi are obsesiile ei. 

Copiii nu conştientizează moartea sau, ca în povestirile Mariei şi scrierile lui Fernando Savater, doar unii o conştientizează. Tinerii trăiesc atât de plenar sentimentul de comuniune socială, în cercul de prieteni, încât arareori şi doar unii izolaţi, conştientizează limitele vieţii. Maturii sunt prea prinşi în mrejele plăcerilor kinematice şi katastematice să o conştientizeze. Dar când omul se apropie de vârsta a treia sentimentul lui Thanatos devine covârşitor. Or, singura salvarea în faţa acestui sentiment copleşitor este cultivarea prieteniei. A rămâne singur în faţa lui Thanatos când acesta pune tot mai mult stăpânire pe conştiinţă, înseamnă a trăi angoasele înspăimântătoare ale morţii. Viaţa e un film care se apropie de ,,Sfârşit.’’ 

Depănarea de amintiri cu un prieten face bătrâneţea suportabilă. Cu toate acestea , pe patul de moarte, nimeni nu-ţi poate alina anxietatea morţii iminente, nici chiar prietenii. Deşi înconjurat de prieteni, Aldous Huxley se foloseşte de o doză de mescalină spre a trece dincolo. Cu toate acestea, spaimele morţii nu-l ocolesc, cel puţin asta subînţelegem din cele descrise de soţia sa Laura, în This Timeless Moment : A Personal View of Aldous Huxley. ,,Buza de jos a început să se mişte ca şi cum s-ar fi luptat să respire.’’ 

Este viaţa, chiar şi pentru reversul plăcerilor existenţei, preferabilă morţii? Răspunsul îl dă Ahile. La invocare spiritelor de către Ulise, falnicul erou, Ahile îi mărturiseşte că ar prefera să fie în lumea asta ultimul porcar , decât erou în lumea lui Hades. Dar cu siguranţă cel care exprimă această aserţiune este Homer ( nu Ahile), fondat pe spiritul raţionalist grec. 

Dacă lumea de dincolo nu există , ci e doar o iluzie, indusă de religii şi de anxietatea amorţii, de ce murim cum murim, căci fiecare murim după cum am trăit , adică, după cum ne este sufletul?