De ce există
universul? De ce există viaţă? De ce există iubire? De ce ne năştem? De ce există moarte? Iată întrebări, care par absurde, fiindcă e
greu de găsit un răspuns la ele şi în această situaţie întrebarea îşi pierde
sensul, tocmai fiindcă răspunsul este greu de găsit şi greu de înţeles.
Orice lucru pe lumea
asta are un început şi un sfârşit, în care fiecare efectuează o mişcare a drumului întors, un
feedback, un crochiu al palindromului care gerează eterna reîntoarcere, un început de la zero (stadiul de sămânţă
unde spaţiul şi timpul sunt zero, până la sfârşit, la zero tăiat, sau θ (theta grec), care simbolizează pe Thanatos,
zeul morţii, sfârşitul, neantul.
Mişcarea unu-lui
întors este dată de chiar înfăşurarea macromoleculei ADN-ului, o mişcare a unu-lui în două catene,
diametral opuse, ale dublu helix, laturile informaţionale contrarii ce se
aseamănă în oglindă, ca feţele tablei de şah. Cele
două catene prefigurează polaritatea vieţuitoarelor (masculul şi femela
speciilor), iar înfăşurarea elicoidală, mişcării vieţii în spirală fără început
, dar cu începuturi , fără sfârşit, dar cu sfârşituri, în care fiecare cerc al
spiralei reprezintă o generaţie, care preia şi predă ştafeta. Mişcarea în spirală face ca viaţa să fie şi fără început şi fără
sfârşit, dar cu începuturi şi cu sfârşituri.
Vasile Conta vedea
mişcarea vieţii ca o propagare de unde cu cele trei faze, în semicercuri ce
schiţează forma frunzei de trifoi - cu o
ramură suitoare, un punct culminat şi ramura coborâtoare şi fiecare mişcare ar
cuprinde alte sub-unde, astfel că întreaga materie biologică ar evolua
ondulatoriu.
Situat
exclusiv pe poziţii materialiste Conta nu putea
înţelege (şi este de înţeles
pentru secolul în care a trăit ) că ceea ce pune în mişcare materia este un
program informaţional, implantat în materie(codul genetic), care configurează formele şi determină
întreaga evoluţie de la naştere până la moarte într-o veşnică mişcare în
spirală, după chipul şi asemănarea macromoleculei ADN-ului.
Mişcarea vieţii în
spirală denotă o lume programată în variabile, deterministă prin informaţia
programată şi supusă hazardului prin informaţia receptată din mediu. Această
mişcare în spirală a vieţii determină ca fiecare fiinţare să fie o istorie care
se repetă şi totuşi să fie în acelaşi timp alta. Dacă mişcarea vieţii nu ar fi
în spirală şi s-ar desfăşura într-un
cerc, care se închide, ar corespunde unei lumi absolut deterministe, dat şi
absolut fataliste. Dacă lumea nu ar fi într-o anume proporţie programată, deci deterministă, atunci ar fi supusă unui haos absolut , ceea ce iarăşi ar fi imposibilă. Asemenea lumi sunt imposibile fiindcă nu sunt viabile. Nici o filosofie nu tratează lumea ca fiind absolut fatalistă sau absolut haotică. Ideea existenţialistă, în speţă al lui Jean Paul Sartre, anume că ,, totul începe prin contigenţă''(Greaţa) sau că ,, existenţa precede esenţa'', nu e decât un mod de a-şi ostoi angoasele, în faţa unui univers, perceput de ei, fără sens, absurd. Chestiunea este că dacă acest Univers funcţionează programat la marginea haosului, atunci o asemenea subtilă programare reclamă un Programator.
Aşadar, lumea nu poate exista decât programată
la marginea haosului. Însăşi codul
genetic este o informaţie programată la marginea haosului, cu un invariant,
care păstrează bauplanul speciei şi o variabilă, care îi conferă individualitatea
fenotipului.
Teoria fatalismului al
lui Vasile Conta se loveşte de această mişcarea generală a lumii în spirală
care denotă că ea a fost generată să fiinţeze şi să funcţioneze nu absolut
determinist, ci conform unui program (respectiv programul genetic),
dar cu informaţia programată la marginea haosului, o programare variabilă ca un
pom - , un pom al vieţii cum ne spune
metaforic, mitul biblic , în care
invariantul specii rămâne neschimbat ca tulpina pomului, şi numai
ramurile - indivizii sunt variabili.
Programul cuprinde generalul, în forma fixă a speciei şi particularul în genele
variabile ale fiecărui organism.
Înfăşurarea în helix a
macromoleculei de ADN răspunde astfel şi problemei antinomice
ridicate de Kant – ca teză: lumea are un
început în timp şi este limitată în spaţiu, şi antiteza, nu are nici început,
nici limite.
În ou lumea este în
stare de repaus, este în afara spaţiului şi timpului sau spaţiul şi timpul sunt
zero, cum se află materia din găurile negre. În momentul începerii derulării programului genetic spaţiul are
tendinţa de expansiune (diviziunea celulară în procesul mitozei generează
spaţiul) şi odată cu prima diviziune
începe şi numărătoarea inversă a timpului şi totodată generarea spaţiului. Orice formă materială generează, aşadar,
odată cu naşterea, un spaţiu timp
al ei.
Pentru ca lumea să
perpetueze la nesfârşit este necesar ca materia să fie în permanenţă reciclată.
Fără această reciclare este posibil ca informaţia să se deterioreze odată cu
suportul ei – materia care suferă în timp o
degradare, conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii.
Materia în repaus, în sămânţă este mai greu degradabilă, fiindcă se află în
repaus absolut, dar odată produsă fecundarea seminţei ea urmează cele trei
curbe propuse de filosoful ieşean în teoria ondulaţiunii
universale. Curba fundamentală a vieţii este cea a punctului culminant, care
corespunde la toate vieţuitoarele cu fecundarea. Odată transmis ADN-ul, vechile fiinţări devin inutile pentru
existenţă. Odată cu împlinirea misiunii fundamentale a vieţii organismul
începe, cum spune Conta curba coborâtoare. Ca viaţa să continue mişcarea veşnică,
moartea devine absolut necesară în Univers.
Moartea, cine spunea
asta, nu este opusul vieţii cum din ignoranţă
s-ar crede, ci opusul fecundării, am putea spune că moartea este opusul
iubirii. Dacă observăm natura, atât în
regnul vegetal cât şi animal,
fecundarea şi reproducerea este un fatum, e misiunea fundamentală a vieţii, am putea spune a întregii existenţe
biologice. Fecundarea este informaţia implantată în codul genetic al fiecărei
specii, o fatalitate a oricărui organism; transmiterea cu orice preţ a
ADN-ului, la multe specii se face chiar
cu preţul vieţii genitorilor (ca spre exemplu la somoni, la
caracatiţe, etc.). De aceea, atâta vreme
cât iubim, trăim , când funcţia sexuală şi-a încetat activitatea,
Tanathos vine ca un zeu salvator.
Informaţia genetică
este astfel programată încât obligă, în mod fatal orice, organism să-şi
transmită genele în viitor, gena egoistă, după cum ne spune celebrul biolog
englez Richard Dawkins, are nevoie pentru conservare de un suport nou, ,,noi
suntem nişte maşini de supravieţuire – vehicule robot ce sunt programate
orbeşte să conserve moleculele egoiste
cunoscute ca gene.’’( Richard Dawkins, 1976).
Odată ADN-ul transmis, genitorii îşi pierd orice
utilitate, mai cu seamă în cazul speciilor
care nu au nici un rol şi nici o utilitate în
învăţarea puilor, cum se întâmplă în cazul somonilor sau a
caracatiţelor, iar genitorii odată ce au depus icrele, respectiv ouăle, mor,
aparent fără o cauză anume. La mamifere, unde e nevoie de exerciţiul învăţării supravieţuirii
progeniturilor, viaţa genitorilor se prelungeşte până când aceştia s-au
maturizat. Din aceste considerente putem afirma că moartea este contrariul fecundării şi nu naşterii , a vieţii ca atare.
Din observaţia că orice vieţuitoare
îmbătrâneşte deducem că se întâmplă ceva cu materia biologică, că suferă o
degradare, o degenerare. Ea suferă această degradare fiindcă suportul
informaţie, respectiv celula nu se mai înnoieşte şi nu se mai înnoieşte fiindcă
programul genetic se apropie de sfârşit, şi-a consumat informaţia.
Şi
în natura fizică materia suferă asemenea degradări. Există în centrele
galactice maşinării de reciclare a materiei, care generează noi galaxii într-un
viitor aşa zis ,,univers copil’’. Cred că acesta este rolul găurilor negre în
univers să genereze galaxii-copil, pentru un viitor Univers,(vezi S. Hawking,
1988;S. Weinberg,1977; J. Merleau-Ponty,1978).
La nivelul
organismului degradarea materiei este observabilă, la nivelul Universului ea
est bănuită şi dedusă raţional. Şi pentru ca gena egoistă să rămână intactă, ea
trebuie să schimbe periodic suportul informaţional. Altfel, odată cu degradarea
suportului se deteriorează şi informaţia.
Să ne imaginăm
organismul oricărei vieţuitoare drept un computer, sămânţa drept un DVD; e ca
şi cum ai introduce DVD într-un computer nou, mai performant şi mai bine
adaptat mediului. În sămânţa, în acest DVD biologic este implantată informaţia
cu starea organismului genitor de până la momentul fecundării, iar momentul fecundării
starea organismului genitor este în faza optimă de sănătate :fecundarea are în
stadiul optim de dezvoltare a oricărei vieţuitoare, adică în momentul când
organismul este pe deplin maturizat.
De ce mai este
necesară transmiterea seminţei pentru generarea unui nou organism? Pentru
învăţarea schimbărilor pedoclimatice şi o mai bună adaptare la mediu. Să amintim fluturii Biston betularia,
utilizaţi în multe scrieri drept
exemple ale melanismului industrial de
adaptare la mediul industrial din Anglia secolului XX.
Mutaţiile melanice demonstrează că genele variabile se pot
autoprograma. Or, această auto-progrmare a informaţiei nu este manifestă în
fenotip decât la generaţiile următoare.
La generaţia genitorilor ar fi imposibil
asemenea schimbări de vreme ce genele sau exprimat deja în fenotip.
Informaţiile, primite din mediu sau din
contactul cu alte specii, nu produc schimbări esenţiale, ci doar secundare,
care nu afectează invariantul speciei. Din aceste considerente doctrina
darwinistă a transformismului sau
aceea a evoluţionismului este caducă.
Modificările nu pot avea loc
decât pe orizontală, în variabila
genetică şi nu în invariantul speciei. Aşadar omul nu se trage din maimuţă,
prin transformism sau evoluţionism şi
trebuie să i se caute alte origini.
În sămânţa genitorilor
însă este însă inclusă informaţia despre această modificare a mediului, căci
după cum au dovedit ultimele cercetări, circulaţia informaţiei este şi inversă,
adică şi dinspre mediu spre ADN , nu numai din ADN spre fiinţarea în mediu.
Fiecare lot de spermatozoizi şi fiecare ovul poate primi în genele variabile
informaţii suplimentare , astfel că, cel puţin la speciile care nasc un pui sau
doi, ca spre exemplu la om, fraţii şi surorile nu seamănă între ei, decât în
cazul gemenilor uniovulari.
Prin urmare, orice program
genetic are un stoc de informaţie invariant care generează forma generală a speciei
şi gene variabile care generează
organismul singular şi pe care îl individualizează. De aceea credem că
Entitatea (Creatorul, Programatorul, Dumnezeu, Demiurgul sau cum vreţi să-l denumim), sau cine a
conceput acest ingenios ADN a implantat aceste fatalităţi ale vieţii,
fecundarea şi moartea, Eros şi Thanatos, pentru ca mişcarea vieţii să fie
veşnică.
Odată generate noi
bio-computere, genitorii îmbătrâniţi devin nu numai inutili pentru existenţă ci
chiar poveri insurmontabile vieţuirii. Dacă prin absurd ar supravieţui veşnic ar ocupa atât spaţiul-timp progeniturilor cât şi
mijloacele metabolice ale acestora ceea ce ar duce la un haos al existenţei şi
a unei lumi ce ar sucomba în sine. De aceea moartea, ca şi fecundarea, cele
două contrarii ale vieţii sunt absolut necesară existenţei. Acestea sunt două
fatalităţi programate genetic fără de care existenţa în general şi cea
biologică în special ar fi imposibilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu