O carte bună pentru studenţi

 Dragi tineri studenţi! 
        Cum să scriu un eseu...este o carte bună , nu  doar pentru că vă oferă detalii despre cum să scrii un eseu, dar şi pentru că,  răspunde problemelor voastre actuale, care obsedează pe oricare tânăr, îl frământă şi îl  devorează  precum câinii lui Acteon:  de ce trăim, de ce murim; drumul spre viaţa eternă; problema morală;   lupta dintre Eros şi Thanatos; doctrina  şi miracolul japonez;  dacă  intervine Dumnezeu în destinul omului;  cum să te fereşti de  nevroze (cazul profesoarei îndrăgostite de Mircea Badea)  ; pentru tinerele studente -  cum să  eviţi căsătoria cu un bărbat homosexual( cazul prinţesei Brianna Caradja ; cine determină sexul progeniturii - bărbatul sau femeia, deosebirea esenţială dintre bărbat şi femeie; ce înseamnă a trăi  farmecul vieţii. 
 Prezentată  într-un limbaj comun,  accesibil oricărui absolvent cu studii medii, comunicarea din carte  este concepută în fraze  clare,  logice cu  argumentaţie fundamentată ştinţific. Toate aceste norme  vin  în întâmpinarea cititorului spre a răspunde propriilor sale întrebări. Iată o apreciere critică a poetului Liviu Apetroaie:         
,,Interesante sunt, la acelaşi nivel, abordările referitoare la sexualitate în toată complexitatea ei umană, de la firesc, la deviant, de la necesarul natural la excesul maladiv şi provocator de drame insurmontabile.[...] Am parcurs o carte plină de bucuriile pe care ţi le oferă o nouă perspectivă hermeneutică. Fără îndoială, Vasile Anton nu ne spune lucruri necunoscute, nimeni nu are cum să o mai facă, deocamdată, dar le spune cu claritate, cu argumentaţie şi, mai ales, cu pasiune.''

Sfârşitul iubirii romantice

Te voi iubi, iubito , sălbatic, ca o fiară,
aflată-n rut sau în călduri;
să simţi puterea bărbătească cum toată te-nfioară;
ca o pedeapsă dulce, iubirea-mi s-o înduri.


E-o măreţie clipa asta şi, mereu
eu o trăiesc ca un moment de aur,
mă simt, în posedare, puternic ca un zeu
cu chip de om şi trupul de centaur.


  Şi  simt, cum cresc, în mine, puteri dumnezeieşti,
şi-aripile  lui Pegas parcă îmi cresc în spate;
plutesc ca Zburătorul spre zările lumeşti
spre acel hotar de viaţă şi de moarte.


  Mă salt ca un delfin pe valul zbuciumat al mării,
  plutesc pe-un val  ameţitor,
iubirea e clipa în care dăm uitării
  Univers şi oameni şi, tot cei rău în lumea lor.


E-o cavalcadă aproape nebunească
în care,eu,bărbatul zburător

mă urc, ca zeul zilei, pe bolta lui cerească,
pe-un armăsar ce moare în spasme de amor.


Dar reînvie armăsarul iară,
când tu iubito îi transmiţi semnal,
şi-atunci sălbatic, ca o fiară,
eu te posed din nou, venal.


Şi tu la fel, când libido-ul îţi revine,
precum o amazoană  salţi în aprig zbor;
mă violezi ca un războinic şi, fără de ruşine,
te-avânţi şi mai aprinsă, în fantezii de-amor.


Şi strigi ca apucată de grave nebunii,
şi muşti ca fiara-n cuşcă, de sânge excitată;
te-abandonezi apoi în tine, plecată dintre vii,
Şi te trezeşti  la viaţă mai  aprig-înfocată.


Iubirea-i sex şi... sexul e iubire,
nimic ce-a fost, acuma nu mai este;
dacă iubirea romantică înseamnă nemurire...,
s-a scris de mult a ei poveste!

De ce mai trăim, dacă tot murim?

Moto: ,,O, Moarte în Viaţă, anii ce nu mai sunt – şi totuşi…’’ - Aldous Huxley 
1) Dacă tot murim ce rost mai are să trăim? 
2) Dependenţa de ceva să fie toată filosofia vieţii? 
3) A te pregăti pentru moarte…
4) Cât a lăsat? A lăsat totul 
5) Moartea nu înseamnă nimic pentru noi 
6) Ahile a zis: Decât în împărăţia lui Hades , mai bine porcar

Din povestirile Mariei. 
,, Cred că aveam vreo şapte ani, eram, dacă îmi aduc bine aminte, în clasa întâi când am conştientizat moartea. Nu mai ştiu de unde îmi venise ideea asta. Poate am văzut o înmormântare, poate am discutat cu vreo colegă căreia îi murise mama…, poate am visat, poate a fost un coşmar.    Nu-mi amintesc cu precizie. Ce îmi amintesc este faptul că m-a obsedat o săptămână de zile. Îmi ziceam: dacă tot murim ce rost mai are să trăim? Am uitat treptat de această obsesie a morţii. Dar acum mi-a venit din nou în minte.
La o vârstă mai mare, la zece ani, filosoful spaniol Fernando Savater, la fel ca Maria, în una din angoasele copilăriei, conştientizează şi el moartea ,, şi eu o să mor’’. Dacă Maria a conştientizat-o la doar şapte ani e încă o dovadă că fetele se maturizează cu cel puţin trei ani înaintea băieţilor. Conştientizarea propriei morţii, spune filosoful spaniol, ,,a fost momentul în care , în sfârşit, am început să gândesc.’’ Certitudinea personală a morţii, afirmă în continuare Fernando Savater ,, ne umanizează, ne transformă în oameni adevăraţi, în muritori’’ (Fernando Savater - Întrebările vieţii, Ed. Arc, Bucureşti, 2000, p.27).    


Femeile nu-şi pun problema dacă viaţa are sens sau nu. Ele trăiesc pur şi simplu. În continuare comentariul îmi aparţine.  Mă întreb dacă viaţa are vreun sens, dacă merită a fi trăită. Deşi eu am trăit-o deja. La şaizeci  de ani ce să-mi mai doresc de la viaţă? Sensul vieţii este dat de un scop, de o ţintă pe care vrei s-o atingi – profesiunea aleasă, creşterea şi educarea copiilor, să-i vezi realizaţi, căsătoriţi, la casa lor… Apoi, după ce scopul a fost atins, ce mai ai de făcut? Acum nu mai am nici un scop şi nu-i mai găsesc vieţii vreun sens. Parcă nici mâncarea nu mai are gust. Ce îmi mai place este doar cafeaua şi ţigara, dar nu ştiu dacă acestea sunt plăceri, dacă nu cumva am devenit dependentă de aceste vicii şi dacă nu le identific drept plăceri. Dacă nu mai sunt plăceri au devenit un fel de automatism al existenţei: cum mă scol îmi fac cafeaua şi îmi aprind ţigara. Dependenţa de ceva sau de cineva să fie toată filosofia vieţii? Acum au apărut nepoţii. Ocuparea timpului cu creşterea îşi educarea lor mi-a creat o nouă dependenţă. Le sunt absolut necesară. Le-am fost pe rând, doică, educatoare , acum le sunt învăţătoare. Dar după ce vor creşte şi nu vor mai avea nevoie de mine, ce-am să fac?!... O să-mi aştept moartea. ’’ 

                                      

A conştientiza moartea înseamnă a filosofa, iar a filosofa , după Platon înseamnă ,,a te pregăti pentru moarte’’(Phaidon). Eu am altă viziune asupra gândirii: cu adevărat începem să gândim, nu când conştientizăm moartea, ci când începem să iubim , când ne îndrăgostim. Gândirea este legată nemijlocit de Eros şi de viaţă şi nu de moarte. Dar poate că moartea e momentul când începem cu adevărat să iubim. Cei care au trăit ELM(experienţe la limita morţii) şi-au reevaluat atitudinea etică faţă de aproape, ca şi când învăţătura lui Isus, iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi , iar fi fost implantată , în acele momente. 

Ne putem imagina propria noastră înmormântare? Stephen Covey ne propune un asemenea exerciţiu, adică să începem viaţa cu gândul la final, spre a ne face conştienţi de zădărnicia acumulării de averi. ,,Cineva a întrebat pe altcineva la moartea unui prieten comun: ,,Cât a lăsat?’’ ,,A lăsat totul.’’(Stephen Covey – Eficienţa în şapte trepte, Ed. Allfa, Bucureşti, 2000, p.84) 

Primul care a scris despre moarte a fost Epicur. Cine altcineva putea să scrie decât un filosof al plăcerii. Recuzând mocirla hedonistă, care , conform şcolii hedoniste ar duce la suicid, Epicur susţine că viaţa plăcută constă în preponderenţa plăcerilor katastematice, ce pot fi prelungite la infinit, (pe care noi le identificăm cu plăcerile spirituale), asupra plăcerilor kinematice – plăceri senzoriale trecătoare. A căuta plăcerea şi fugi de suferinţă. Dar nu a alerga după plăceri senzoriale – băutură , mâncare, sex , ci a căuta plăcerile spirituale. Desăvârşirea plăcerilor înseamnă, ca în alte filosofii etice greceşti - a atinge ataraxia - o înţelegere superioară a vieţii care induce starea de linişte şi imperturbabilitate; aceasta, după greci, ar fi cea mai înaltă formă de fericire şi adevăratul obiectiv al viţeii. Ataraxia impune stabilirea limitelor vieţii, eliminarea fricii de moarte, renunţarea la dorinţele inutile şi la falsele satisfacţii. 

Dar ataraxia, după cum a dovedit, Ion Biberi , în studiul său Thanatos, această forma mentis, pretinsă de vechii greci şi de Epicur că ar fi apogeul plăcerilor, se instalează, cu adevărat, doar la cei care trăiesc sau au trăit experienţa morţii.,,Inerţiei din epoca anterioară i-a urmat un calm lânced, o dorinţă de repaus, o groază de efort şi de mişcare.’’ ( In Biberi – Thanatos, Ed. Curtea Veche , Bucureşti,200, p.51).

La Epicur, ataraxia înseamnă , în plus, cultivarea prieteniei. Adunând în grădina lui adepţi, Epicur a găsit cel mai bun remediu împotriva singurătăţii bătrâneţii – cultivarea prieteniei. La tinereţe, prieteniile se leagă lesne, dar la bătrâneţe oamenii nu se mai vizitează decât doar din interes sau dacă, asemenea lui Epicur , deschid o şcoală de filozofie. Plotin, în ultima parte a vieţii, suferind fiind, era ocolit de discipoli şi de prieteni. Încercarea lui Epicur de a ne împăca cu ideea morţii, (Scrisoare către Meneceu) şi de a ne elibera de teroarea ei, cum că ,,moartea nu înseamnă nimic pentru noi’’ , nu are darul de a ne linişti: moartea nu doar că ne privează de plăceri, pe care numai viaţa ni le poate oferi, dar moartea înseamnă şi sfârşitul a toate, intrarea noastră în neant. 

În fond, în această mişcare veşnică în spirală a vieţii, ca o istorie ce se repetă, fiecare individ nu reprezintă mai mult decât reprezintă o secvenţă din codul genetic, o infimă informaţie pierdută în eternitate. Din aceste considerente moartea este un rău. Dar când existenţa devine o povară pentru alţii, moartea poate fi o izbăvire. Cu cât îmbătrânim mai mult cu atât devenim o povară pentru familie şi pentru societate. Dar de ce ne gândim la moarte, când conştientizăm că este răul cel mai mare al lumii? Spinoza o respinge vehement. ,,Un om liber, la nimic nu se gândeşte mai puţin decât la moarte, iar înţelepciunea lui nu este o meditaţie despre moarte, ci despre viaţă.’’ 

Şi totuşi, oamenii simpli, ţăranii noştri, când se apropie de limita biologică, conştientizează moartea şi se pregătesc minuţios pentru final. De aceea, respingem acest optimism al lui Spinoza; fiecare vârstă îşi are obsesiile ei. 

Copiii nu conştientizează moartea sau, ca în povestirile Mariei şi scrierile lui Fernando Savater, doar unii o conştientizează. Tinerii trăiesc atât de plenar sentimentul de comuniune socială, în cercul de prieteni, încât arareori şi doar unii izolaţi, conştientizează limitele vieţii. Maturii sunt prea prinşi în mrejele plăcerilor kinematice şi katastematice să o conştientizeze. Dar când omul se apropie de vârsta a treia sentimentul lui Thanatos devine covârşitor. Or, singura salvarea în faţa acestui sentiment copleşitor este cultivarea prieteniei. A rămâne singur în faţa lui Thanatos când acesta pune tot mai mult stăpânire pe conştiinţă, înseamnă a trăi angoasele înspăimântătoare ale morţii. Viaţa e un film care se apropie de ,,Sfârşit.’’ 

Depănarea de amintiri cu un prieten face bătrâneţea suportabilă. Cu toate acestea , pe patul de moarte, nimeni nu-ţi poate alina anxietatea morţii iminente, nici chiar prietenii. Deşi înconjurat de prieteni, Aldous Huxley se foloseşte de o doză de mescalină spre a trece dincolo. Cu toate acestea, spaimele morţii nu-l ocolesc, cel puţin asta subînţelegem din cele descrise de soţia sa Laura, în This Timeless Moment : A Personal View of Aldous Huxley. ,,Buza de jos a început să se mişte ca şi cum s-ar fi luptat să respire.’’ 

Este viaţa, chiar şi pentru reversul plăcerilor existenţei, preferabilă morţii? Răspunsul îl dă Ahile. La invocare spiritelor de către Ulise, falnicul erou, Ahile îi mărturiseşte că ar prefera să fie în lumea asta ultimul porcar , decât erou în lumea lui Hades. Dar cu siguranţă cel care exprimă această aserţiune este Homer ( nu Ahile), fondat pe spiritul raţionalist grec. 

Dacă lumea de dincolo nu există , ci e doar o iluzie, indusă de religii şi de anxietatea amorţii, de ce murim cum murim, căci fiecare murim după cum am trăit , adică, după cum ne este sufletul?

De ce trăim? De ce murim? (partea întâi)

Mişcarea  în spirală a vieţii

            De ce există universul? De ce există viaţă? De ce există iubire? De ce ne năştem?  De ce există moarte?  Iată întrebări, care par absurde,  fiindcă e greu de găsit un răspuns la ele şi în această situaţie întrebarea îşi pierde sensul, tocmai fiindcă răspunsul este greu de găsit şi greu de înţeles.

            Orice lucru pe lumea asta are un început şi un sfârşit, în care fiecare  efectuează o mişcare a drumului întors, un feedback, un crochiu al palindromului care gerează eterna reîntoarcere,  un început de la zero (stadiul de sămânţă unde spaţiul şi timpul sunt zero, până la sfârşit, la zero tăiat,  sau θ (theta grec), care simbolizează pe Thanatos, zeul morţii, sfârşitul, neantul.

            Mişcarea unu-lui întors este dată de chiar înfăşurarea macromoleculei  ADN-ului, o mişcare a unu-lui în două catene, diametral opuse, ale dublu helix, laturile informaţionale contrarii ce se aseamănă în oglindă, ca feţele tablei de şah.              Cele două catene prefigurează polaritatea vieţuitoarelor (masculul şi femela speciilor), iar înfăşurarea elicoidală, mişcării vieţii în spirală fără început , dar cu începuturi , fără sfârşit, dar cu sfârşituri, în care fiecare cerc al spiralei reprezintă o generaţie, care preia şi predă ştafeta. Mişcarea în spirală  face ca viaţa să fie şi fără început şi fără sfârşit, dar   cu începuturi  şi cu sfârşituri.

            Vasile Conta vedea mişcarea vieţii ca o propagare de unde cu cele trei faze, în semicercuri ce schiţează forma  frunzei de trifoi - cu o ramură suitoare, un punct culminat şi ramura coborâtoare şi fiecare mişcare ar cuprinde alte sub-unde, astfel că întreaga materie biologică ar evolua ondulatoriu.                                                                                                    

 Situat exclusiv pe poziţii materialiste Conta nu putea  înţelege  (şi este de înţeles pentru secolul în care a trăit ) că ceea ce pune în mişcare materia este un program informaţional, implantat în materie(codul genetic),  care configurează formele şi determină întreaga evoluţie de la naştere până la moarte într-o veşnică mişcare în spirală, după chipul şi asemănarea macromoleculei ADN-ului.       

            Mişcarea vieţii în spirală denotă o lume programată în variabile, deterministă prin informaţia programată şi supusă hazardului prin informaţia receptată din mediu. Această mişcare în spirală a vieţii determină ca fiecare fiinţare să fie o istorie care se repetă şi totuşi să fie în acelaşi timp alta. Dacă mişcarea vieţii nu ar fi în spirală şi s-ar desfăşura  într-un cerc, care se închide, ar corespunde unei lumi absolut deterministe, dat şi absolut fataliste. Dacă lumea nu ar fi într-o anume proporţie programată, deci deterministă, atunci ar fi supusă unui  haos absolut , ceea ce iarăşi ar fi imposibilă. Asemenea lumi  sunt imposibile fiindcă nu sunt   viabile. Nici o filosofie nu tratează lumea ca fiind absolut fatalistă sau absolut haotică. Ideea existenţialistă, în speţă al lui Jean Paul Sartre, anume că ,, totul începe prin contigenţă''(Greaţa) sau că ,, existenţa precede  esenţa'', nu e decât un mod de a-şi ostoi angoasele, în faţa unui univers, perceput de ei, fără sens, absurd. Chestiunea este că dacă acest Univers funcţionează programat la marginea haosului, atunci o asemenea subtilă programare reclamă un Programator.                                       

   Aşadar, lumea nu poate exista  decât  programată la marginea haosului. Însăşi  codul genetic este o informaţie programată la marginea haosului, cu un invariant, care păstrează bauplanul speciei şi o variabilă, care îi conferă individualitatea fenotipului.    

            Teoria fatalismului al lui Vasile Conta se loveşte de această mişcarea generală a lumii în spirală care denotă că ea a fost generată să fiinţeze şi să funcţioneze nu absolut determinist, ci  conform  unui program (respectiv programul genetic), dar cu informaţia programată la marginea haosului, o programare variabilă ca un pom - , un pom al vieţii  cum ne spune metaforic, mitul biblic , în care  invariantul specii rămâne neschimbat ca tulpina pomului, şi numai ramurile -  indivizii sunt variabili. Programul cuprinde generalul, în forma fixă a speciei şi particularul în genele variabile ale fiecărui organism.  

            Înfăşurarea în helix a macromoleculei de  ADN  răspunde astfel şi problemei antinomice ridicate de Kant – ca teză:  lumea are un început în timp şi este limitată în spaţiu, şi antiteza, nu are nici început, nici limite.

            În ou lumea este în stare de repaus, este în afara spaţiului şi timpului sau spaţiul şi timpul sunt zero, cum se află materia din găurile negre. În momentul începerii  derulării programului genetic spaţiul are tendinţa de expansiune (diviziunea celulară în procesul mitozei generează spaţiul)  şi odată cu prima diviziune începe şi numărătoarea inversă a timpului şi totodată generarea spaţiului.  Orice formă materială generează, aşadar, odată cu naşterea,   un spaţiu timp  al ei.     

            Pentru ca lumea să perpetueze la nesfârşit este necesar ca materia să fie în permanenţă reciclată. Fără această reciclare este posibil ca informaţia să se deterioreze odată cu suportul ei – materia care suferă în timp o  degradare, conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Materia în repaus, în sămânţă este mai greu degradabilă, fiindcă se află în repaus absolut, dar odată produsă fecundarea seminţei ea urmează cele trei curbe  propuse  de filosoful ieşean în teoria ondulaţiunii universale. Curba fundamentală a vieţii este cea a punctului culminant, care corespunde la toate vieţuitoarele cu fecundarea. Odată transmis ADN-ul,  vechile fiinţări devin inutile pentru existenţă. Odată cu împlinirea misiunii fundamentale a vieţii organismul începe, cum spune Conta curba coborâtoare. Ca viaţa să continue mişcarea veşnică, moartea devine absolut necesară în Univers.                                      

            Moartea, cine spunea asta, nu este opusul vieţii cum din ignoranţă  s-ar crede, ci opusul fecundării, am putea spune că moartea este opusul iubirii. Dacă observăm natura, atât în   regnul vegetal cât şi animal,  fecundarea şi reproducerea este un fatum, e misiunea fundamentală  a vieţii, am putea spune a întregii existenţe biologice. Fecundarea este informaţia implantată în codul genetic al fiecărei specii, o fatalitate a oricărui organism; transmiterea cu orice preţ a ADN-ului, la multe specii se face  chiar cu preţul vieţii genitorilor (ca spre exemplu la somoni,  la  caracatiţe, etc.). De aceea, atâta vreme  cât iubim,  trăim , când  funcţia sexuală şi-a încetat activitatea, Tanathos vine ca un zeu salvator.                    

            Informaţia genetică este astfel programată încât obligă, în mod fatal orice, organism să-şi transmită genele în viitor, gena egoistă, după cum ne spune celebrul biolog englez Richard Dawkins, are nevoie pentru conservare de un suport nou, ,,noi suntem nişte maşini de supravieţuire – vehicule robot ce sunt programate orbeşte  să conserve moleculele egoiste cunoscute ca gene.’’( Richard Dawkins, 1976).

            Odată ADN-ul  transmis, genitorii îşi pierd orice utilitate, mai cu seamă în cazul  speciilor care nu au nici un rol şi nici o utilitate în  învăţarea puilor, cum se întâmplă în cazul somonilor sau a caracatiţelor, iar genitorii odată ce au depus icrele, respectiv ouăle, mor, aparent fără o cauză anume. La mamifere, unde e nevoie de exerciţiul învăţării supravieţuirii progeniturilor, viaţa genitorilor se prelungeşte până când aceştia s-au maturizat. Din aceste considerente putem afirma că moartea este contrariul  fecundării şi nu  naşterii , a vieţii  ca atare.   

             Din observaţia că orice vieţuitoare îmbătrâneşte deducem că se întâmplă ceva cu materia biologică, că suferă o degradare, o degenerare. Ea suferă această degradare fiindcă suportul informaţie, respectiv celula nu se mai înnoieşte şi nu se mai înnoieşte fiindcă programul genetic se apropie de sfârşit, şi-a consumat informaţia.                                    

Şi în natura fizică materia suferă asemenea degradări. Există în centrele galactice maşinării de reciclare a materiei, care generează noi galaxii într-un viitor aşa zis ,,univers copil’’. Cred că acesta este rolul găurilor negre în univers să genereze galaxii-copil, pentru un viitor Univers,(vezi S. Hawking, 1988;S. Weinberg,1977; J. Merleau-Ponty,1978).  

            La nivelul organismului degradarea materiei este observabilă, la nivelul Universului ea est bănuită şi dedusă raţional. Şi pentru ca gena egoistă să rămână intactă, ea trebuie să schimbe periodic suportul informaţional. Altfel, odată cu degradarea suportului se deteriorează şi informaţia.

            Să ne imaginăm organismul oricărei vieţuitoare drept un computer, sămânţa drept un DVD; e ca şi cum ai introduce DVD într-un computer nou, mai performant şi mai bine adaptat mediului. În sămânţa, în acest DVD biologic este implantată informaţia cu starea organismului genitor de până la momentul fecundării, iar momentul fecundării starea organismului genitor este în faza optimă de sănătate :fecundarea are în stadiul optim de dezvoltare a oricărei vieţuitoare, adică în momentul când organismul este pe deplin maturizat.

            De ce mai este necesară transmiterea seminţei pentru generarea unui nou organism? Pentru învăţarea schimbărilor pedoclimatice şi o mai bună adaptare la mediu.  Să amintim fluturii Biston betularia, utilizaţi în multe scrieri  drept exemple  ale melanismului industrial de adaptare la mediul industrial din Anglia secolului XX.         

Mutaţiile melanice demonstrează că genele variabile se pot autoprograma. Or, această auto-progrmare a informaţiei nu este manifestă în fenotip decât la generaţiile următoare.  La generaţia genitorilor ar fi imposibil  asemenea schimbări de vreme ce genele sau exprimat deja în fenotip. Informaţiile, primite din mediu sau  din contactul cu alte specii, nu produc schimbări esenţiale, ci doar secundare, care nu afectează  invariantul  speciei. Din aceste considerente doctrina darwinistă a  transformismului  sau  aceea a evoluţionismului este caducă.  Modificările  nu pot avea loc decât pe orizontală,  în variabila genetică şi nu în invariantul speciei. Aşadar omul nu se trage din maimuţă, prin transformism sau evoluţionism  şi trebuie să i se caute alte  origini.                        

            În sămânţa genitorilor însă este însă inclusă informaţia despre această modificare a mediului, căci după cum au dovedit ultimele cercetări, circulaţia informaţiei este şi inversă, adică şi dinspre mediu spre ADN , nu numai din ADN spre fiinţarea în mediu. Fiecare lot de spermatozoizi şi fiecare ovul poate primi în genele variabile informaţii suplimentare , astfel că, cel puţin la speciile care nasc un pui sau doi, ca spre exemplu la om, fraţii şi surorile nu seamănă între ei, decât în cazul gemenilor uniovulari.                    

 Prin urmare, orice program genetic are un stoc de informaţie invariant care generează forma generală  a speciei  şi gene variabile  care generează organismul singular şi pe care îl individualizează. De aceea credem că Entitatea (Creatorul, Programatorul, Dumnezeu, Demiurgul  sau cum vreţi să-l denumim), sau cine a conceput acest ingenios ADN a implantat aceste fatalităţi ale vieţii, fecundarea şi moartea, Eros şi Thanatos, pentru ca mişcarea vieţii să fie veşnică.

            Odată generate noi bio-computere, genitorii îmbătrâniţi devin nu numai inutili pentru existenţă ci chiar poveri insurmontabile vieţuirii. Dacă prin absurd  ar supravieţui veşnic ar ocupa  atât spaţiul-timp progeniturilor cât şi mijloacele metabolice ale acestora ceea ce ar duce la un haos al existenţei şi a unei lumi ce ar sucomba în sine. De aceea moartea, ca şi fecundarea, cele două contrarii ale vieţii sunt absolut necesară existenţei.  Acestea sunt două fatalităţi programate genetic fără de care existenţa în general şi cea biologică în special ar fi imposibilă.