Eminescu - în zadar!

În zadar…

         Moto: ,,Există adevăruri atât de clare, încât  pentru a le vedea  este de-ajuns să deschidem ochii.” Jorge Luis Borges   

Poezia  lui Eminescu, care dă nota  filosofiei vieții,   o filozofie extremist sceptică  și pesimistă,  este ,,În  zadar în colbul şcolii…’’  

   

În zădar în colbul şcolii,
Prin autori mâncaţi de molii,
Cauţi urma frumuseţii
Şi îndemnurile vieţii,

Şi pe foile lor unse
Cauţi taine nepătrunse
Şi cu slovele lor strâmbe
Ai vrea lumea să se schimbe.

Nu e carte să înveţi
Ca viaţa s-aibă preţ —
Ci trăieşte, chinuieşte
Şi de toate pătimeşte
Ş-ai s-auzi cum iarba creşte.(M. Eminescu - În zadar în colbul şcolii)

                                   

De unde acest scepticism extrem  - zădărnicia  cunoașterii la Eminescu?!   ,,În zadar  în colbul școlii / Prin autori mâncați de molii / cauți urma frumuseții/ Și   îndemnurile vieții,” El, cel  mai  avid  de cunoaștere (citea într-un an cât alții în cinci și-ii depășea cu mult  chiar   și pe  titrații contemporani lui), vede, ca cel mai inveterat sceptic și un  incorigibil  pesimist,  zădărnicia cunoașterii  și implicit  trăirea vieții   în chin și  pătimirea  și renunțarea la viață.                                              

Dezgustul din suflet pe care nu l-a putut împăca în a sa minte toată viața? ,,Sunt sătul de-așa viață…”  Și cum să nu fie sătul  când,  lucrând la  Timpul cunoștea câte mârșăvii făceau oamenii politici  și mai ales abuzurile celor de la guvernare, cu nimic mai puțin oneroase ca cele  de astăzi. Nu! Un om onest , un kavi( poet înțelept), cum îl etichetează indianca Amita Boshe,  nu-și poate împăca dezgustul din suflet în a sa minte, dar  animalul politic , guvernantul  lacom și  perfid, o face fără nici cea mai mică  tresărire de conștiință.                       

Dar are omul politic  conștiință,  simț moral și etic?! Te-ai   aștepta, tu, legătorule, ca aleșii neamului să fie acei bărbați integri (acum și femei), incoruptibili, mândri și mult așteptați, cum spune Nietzsche, dar, paradoxal, în clasa  noastră politică se selecționează rapid ,  nu oameni altruiști, curajoși,  iubitori de neam  și făuritori de bine, ci, canaliile lașe, lipsite  de orice morală  - ipocriți, lăcomi și imorali.                                                                                                     Oare va  reuși vreodată clasa   noastră politică  să  se mai însănătoșească moral?! Nu mai am nicio speranță.   Îmi vine să-mi pun traista în băț și să iau drumul băjeniei, sătul de  această  societate românească  aflată sub blestemul  pedepsei  sisifice într-o  eternă rotire în același vicios ce  generează voit sau nevoit  o clasă politică mai lacomă,  mai perfidă  și mai lipsită de  simțul moral, de  onestitate și,  implicit, mai imbecilă decât aceea de pe vremea  lui Eminescu, decât aceea din vremea interbelică și decât aceea imediat  de după revoluție.                                                                                                    

Ceea ce au reușit  portocalii, în  frunte cu urâțenia  pământului (,,Negru, cocoșat  și lacom, un izvor de șiretlicuri”,   ajuns pe scaunul prezidențial  cumpărând  voturile prostimii cu doi pești și-o pungă de mălai  și fraudând alegerile cu concursul nostru al  tuturor), este  o anomie generalizată.  În  cretinismul lor  demențial,  au  aruncat societatea românească   într-o  stare de mefiență  generală,  o anomie copleșitoare  și devastatoare  în care  omul  mioritic  - alegătorul onest  nu mai crede în nimeni  și nimic – toți sunt o apă și-un pământ  - toți sunt niște  hoți.                                                                                                Dar noi, noi cei  care îi alegem  suntem mai buni ca ei?!  Nu avem  nicio vină?!  Suntem oare  atât  de inocenți?  Nu poți să nu fii orb  și surd  la toate abuzurile comise de Tiran  Băsescu decât fie  că  porți ochelari de cal sau ai orbul găinilor, fie faci parte din ,,canalia  de pe uliți”  - zestrea electorală  portocalie,  ori beneficiezi de vreo sinecură de la aceștia . Cine-s  portocalii îmbrăcați  în cămăși albe?    Lupi îmbrăcați în piei de oaie!   ,,Toți pe buze având virtute, cum spune Eminescu, dar în eu monedă calpă / Chintesență de mizerii  de la creștet  până-n talpă. Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască / Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască.”(Scrisoarea III)                                                                                      

Noi toți, mai lași, mai lipsiți de mândrie  și de bărbăție   ne lăsăm, generație după generație,  cumpărați, manipulați  de gașca de oligarhi care își dispută la  nesfârșit bogățiile țării, munca   și    sudoarea frunților noastre, în vreme ce,   ca Patapievici urinează glorios pe noi  - ploaia de aur.    Ca oile la strungă  noi  mergem  și-i votăm.  Și ei, ca toți îmbuibații, grobieni și aroganți,  ne sfidează, apărați de  instituțiile puterii. Și noi iarăși îi votăm.  Și ei  iarăși urinează pe capul nostru.                                                                          

La fel au făcut cei din vremea lui Eminescu, la fel o fac cei din zilele noastre ,,ne fac legi și ne pun biruri , ne vorbesc filozofie”    Trăiască sfânta imbecilitate  în care ne complăcem! Noi suntem români! Halal popor , halal  conducători!                                                  

Vinovați suntem cu toții – prea toleranți  la rău și prea lași să  ne   îndreptăm   noi înșine  și să le corijăm  lor apucăturile.  Eminescu, în idealismul său  moralizator,  a  încercat să îndrepte moravurile acestei clase hrăpărețe  și a odraslelor  lor  crescute  și educate  în  aceleași spirit al banului nemuncit și a fost   băgat  în cămașă de forță, apoi  a fost  ucis mișelește ca să-i astupe gura lui  de  mare moralist cu complicitatea chiar a celor  care  îi erau prieteni, Maiorescu și Slavici,  care ar fi trebuit să-l apere.  ,,Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă”/ ,,Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă”(Scrisoarea III)

         Cum să lupți  cu ,,canalia de pe uliți” care aplaudă, la comandă politică, pe canalia de la putere? Oamenii onești nu  ies în  stradă, nu au  timp  ca cei din cafenele;  muncesc,    au alte preocupări, au alte pasiuni, sunt creatori  de bunuri materiale și spirituale, nu așteaptă ca acele ,,canalii de pe uliți”, de la  politicianul veros ,,banul  nemuncit” pe care îl aruncă  arogant ca niște potentați, cum aruncau portocalii, la alegerea lui Tiran  Băsescu,  banii furați din buzunarele noastre,  ale tuturor. Fără Tiran Băsescu,  portocalii vor fi  niște  oligofreni care vor  dispărea de pe scena politică, așa cum a  dispărut PNȚCD-ul. De aceea  țin cu dinții de Tiran Băsescu, de aceea  reclamă la Înalta Poartă Europeană.  

      Eminescu a făcut marea încercare  de a scoate  această naţiune din eternul cerc vicios  al grotescului caragialian în care se complace. A încercat a o proiecta,  printr-o  noua logică a limbii, pe care o propune prin unităţile lexicale denotative, s-o îndrepte   spre înţelepciune – ,,inimă curată şi minte deşteaptă’’, acordarea unui plus de atenţie cugetului pentru a nu mai fi doar  ,,robii  trupului.’’               

Dar, după interacţiunea sa  cu ,,mediul bucureştean al tuturor vânzolelilor de caracter’’(Şerban Cioculescu,1985), Eminescu realizează, asemenea cavalerului tristei figuri că se luptă cu morile de vânt, că  efortul lui este zadarnic.                                                              

Cum să se lupte Eminescu  cu şmecherul de Bucureşti, pentru care asemenea  lui Callicles  (Platon - Gorgias), vede în înţelepciune drept o imbecilitate, iar  în stupida viclenie   drept înțelepciune?! Cum să se lupte cu un Grigore Ventura, un  lingău perfid, pervers și nebun   periculos?                                                                                                                De  orice se poate vindeca  românul dar  de metehne  numai moartea îl vindecă. Cum să schimbi o mentalitate atât  de  adânc implantată  în inconştientul colectiv românesc?! Omul al dreptăţii, Eminescu,  marele moralist al românilor, a pornit atât de optimist în ,,lupta dreaptă”, dar sfârşeşte, după anii petrecuţi la Timpul, într-un pesimism, nu schopenhauerian, cum  mulţi s-au lăsat înşelaţi, ci în   unul   pur eminescian  - un  pesimism  extrem  -  sunt sătul de-așa viață…                                                                                                     Pesimismul lui atinge limitele absolutului  -  ale zădărniciei cunoașterii, ale zădărniciei  trăirii. Asemenea acelui hidalgo hispanic, imaginat de Cervantes, din nefericirea  cauzată de imposibilitatea schimbării lumii româneşti,   Eminescu, marele moralist  al naţiunii noastre, sfârşeşte în nebunie. O nebunie indusă, în modul cel mai sadic, de forțele oculte  ale societății românești.                               

 Poetul era, din păcate, în acele vremuri, un condeier  singuratic  ce se  lupta, la fel  ca Don Quijote cu morile  de vânt, dar noi am putea fi mai mulți  și avem mijloace mult mai accesibile  de-ai  corija  pe oamenii politici  care  vor să  ne încalece, așa cum ne-a încălecat Tiran Băsescu.                                                                                                             Acolo, în timpul său, când  Eminescu a eșuat în marele său proiect moralizator, noi vom reuși?   Numai să avem voință, nu s-o irosim în van prin cafenele  și să dormim. Nu putem rămâne indiferenți și contemplativi ca stoicii, deși, noi românii avem această ,,tară  psihică” de sorginte stoică a unei  insensibilități dezolante  ce ne plasează în paradigma apatiei stoice  ce ne face indiferenți  la  sărăcie, suferință și durere.                                                                             Adam Smith  în Theory of the Moral Sentiments,(VII, 2.1), ne spune că nu putem rămâne  indiferenți la  ,,evenimentele care ne interesează cel mai mult și care incită în mod fundamental dorințele și aversiunile noastre, speranțele și temerile noastre, bucuriile și suferințele noastre.”                                                                           Numai că noi românii dormim.  Noi  românii avem acest viciu al somnului, dormim  mult și ne trezim mereu  mahmuri. Deși, în fiecare dimineață imnul național sună ,,Deșteaptă-te române!”, noi  continuăm să dormim. Dormiți  fraților, dormiți  în pace, politicieni de cap își vor face! ,,O te-admir progenitură  de origine romană!”( Scrisoarea III), va scrie  Eminescu cu amară ironie.                                  

  Eminescu a încercat să trezească sufletul românului   din somnul lui adânc, așa cum Plotin a încercat să trezească   sufletul  grecilor. Nu știm dacă Plotin a  reușit, dar  știm  că   Eminescu a eșuat  în marea lui operă  moralizatoare.  A eșuat  fiindcă idealul lui era prea mare pentru un popor așa de mic în micimea sa  morală. ,,Voi sunteți urmașii  Romei?  Niște răi și niște fameni!” Trebuie să ai ceva  din  psihologia   stoică  și să  fii  într-atât de   perfid mioritic  ca acel Grigore Ventura -   canalie și lingău ca mulți români  bravi  din zilele noastre, încât să-l atragi pe Eminescu, în capcană, la societatea Carpați interzisă de autorități  și  să-l dai pe mâna  poliției, sugerându-le  sergenților că-i nebun.                                                                                                                  În toată strădania sa, la Timpul, Eminescu s-a înverșunat să   trezească sufletul  românilor  din somnul adânc cerându-le să   trăiască la o tensiune extremă spre a realiza ,,adevărata trezire” să poată  vedea  adevărul. A fost  ucis cum au fost  uciși  marii moraliști ai lumii: Socrate - silit să bea paharul cu cucută, Isus  - crucificat, Indira Gandhi - împușcat.                                                                                    Pe Eminescu  l-au crezut nebun. Pe  acest mare poet, prea idealist pentru timpul său, prea  cinstit  și onest  și prea   înverșunat în efortul său moralizator de a trezi sufletul poporului  mioritic, l-au   închis  la balamuc  să  ne  lase să dormim.  Apoi l-au ucis cu o piatră  și Gheorghe Marinescu, doctorul care i-a făcut autopsia, grăbit să plece  în concediu, i-a aruncat creierul lui de Kavi(poetul înțelept)  plin cu informații cât biblioteca națională  și cu atâtea gânduri bune, la gunoi. ,,Un poet atât de mare și  cinstit, spune Vlahuță,  nu putea să moară decât  într-un spital de nebuni.”   De-atunci, noi românii  continuăm să dormim, liniștiți  și mulțumiți în somnul nostru  adânc. O sancta simplicitas!                                                                                                                                                          

  În  poezia  „În  zadar în colbul școlii”, Eminescu ne îndeamnă  să renunțăm la cunoaștere. Dar a renunța la cunoaștere e ca și cum a-i renunța la  o viață bună. Ce  îl face pe Eminescu să dezavueze cunoașterea într-atât  încât s-o considere zădărnicie?! Ce l-a   determinat să  devină, cum spunea  Platon, un misolog,  un   disprețuitor al  rațiunii, al științei și al autorilor de cărți, mâncate de molii, cu foile unse  și pătate de cerneală,  în care cauți, în zadar,   taine nepătrunse?                                                                                           

 Și-a pierdut Eminescu încrederea  în puterea rațiunii?! Sau a intuit că există o cunoaștere superioară cunoașterii obiective  a științelor  raționale? Studiul  filozofiei indiene  ne îndreptățește  să credem că  Eminescu a meditat la acest subiect filosofic. O dovedesc  multiplele reveniri  asupra acestei aserțiuni.                                       

  Lumea nu este ce credem noi că este  -  o realitate materială, concretă, obiectivă. Ceea ce credem    și  o percepem ca   fiind  o realitate obiectivă  nu  există,  e doar  o  fantasmagorie, un joc al  iluziilor ,,lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,[…] ,,căci e vis al nefiinţei universul cel himeric.” (Scrisoarea I).                                      

 De aici  și zădărnicia cunoașterii? De aceea și zădărnicia învățăturii în școli. Eminescu nu mai crede  în ,,adevărurile evidente”, căci  dacă lumea este o fantasmagorie, atunci ceea ce noi   judecăm ca  fiind  adevăruri, în realitate sunt iluzii.                                                       

Inspirat de Schopenhauer  Eminescu vede, la fel,  această realitate. În Geniu pustiu, scrie: ,,…tot ce nu e posibil obiectiv, e cu putință în  mintea noastră și că în urmă toate câte   vedem, auzim, cugetăm, judecăm   nu sunt decât creațiuni prea arbitrare a propriei noastre subiectivități, iar nu lucruri reale. Viața-i vis.” M. Eminescu – Proză literară(Geniu pustiu).                                                                 Oare, când  a scris poezia În zadar în colbul școlii,   luase deja  contactul cu  filosofia  indiană? Nu știm dacă luase contact  cu filosofia indiană, dar, cu siguranță, filosofia  lui Schopenhauer,  inspirată în mare măsură  din cea indiană, o cunoștea bine.                         

Filozoful german  se bazează pe ceea ce idealiştii susţineau cum că, închizând ochii, lumea dispare. Concepţia lui Schopenhauer este idealist-voluntaristă,  în care sunt   unite  eclectic teze ale idealismului subiectiv cu cele ale idealismului obiectiv, ce implică cunoașterea realităţii în spiritul budismului ca o iluzie sau o aparenţă.                     

Este posibil ca poezia să fi avut  un fundament filosofic, dar cred că Eminescu, la fel ca Plotin,  s-a apropiat  prin  meditații   de adevărata realitate și văzând-o  l-a cuprins spaima  și  teama de revelaţia   adevărului  de dincolo  și  ne-a transmis nouă  mesajul, anume că  -  nu în colbul școlii și  printre autorii  mâncații de molii  trebuie căutat adevărul, căci acest  adevăr   evident  pe care îl văd  toți  în lumea sensibilă,  nu este adevăr. Adevărul  nu este aici; adevărul  este ,,în lumea de dincolo” și-l aflăm abia atunci când auzim iarba cum crește. Dar cum să lupți cu adevărurile evidente? se întreabă Șestov.  Toate ,,adevărurile evidente” afirma Pascal, cu care noi suntem obișnuiți să   percepem realitatea, nu sunt decât ,,toropeală  și vrajă supranaturală”(Lev Șestov – Extazele lui Plotin, p.50 ).                 

Realitatea nu este mai mult decât trăirea de-o clipă. Când  clipa a trecut  realitatea  materială  s-a metamorfozat   instantaneu   în realitate virtuală  - în amintire, spune  common sense.                                       

Dar ce este o amintire?  O imagine  păstrată  în memorie, un  instantaneu, o informație trăită  și  trecută, o ,,clipă suspendată” , cum spune Eminescu.                                                                                       Odată ce clipa a  trecut, realitatea  concretă,  materială, nu mai există. Din acest motiv, Pascal are dreptate afirmând   că realitatea  pe care noi o trăim  este ,,toropeală și  vrajă”.   Or, la fel se petrec lucrurile în lumea cuantică sau lumea de dincolo!                                      

Doctrina stoică, căreia ne raliem,  ne spune asta anume că realitatea obiectivă  există numai  în prezentul fiecăruia; trecutul şi viitorul nu există decât  informaţional – în mintea noastră, respectiv ca amintire şi ca speranţă. Nu putem acţiona asupra lor decât informațional, nu şi material.                                                                Mintea noastră se poate întoarce în trecut  sau se poate deplasa în viitor, dar îi este imposibil să acţioneze  material asupra evenimentelor trecute din viaţă sau a celor viitoare. Poate printr-o schimbare de paradigmă se poate acționa asupra evenimentelor viitoare. Dar atâta vreme cât prezentul fiecăruia este clipa, un moment  suspendat între trecut şi viitor, realitatea materială este doar  un instantaneu.                   

 Clipa  este atopon cum o descrie Platon în Parmenide, 156 d, adică în traducere – fără loc -  o categorie de tranziţie, între repaus şi mişcare; ea nu se schimbă nici din repaus în mişcare, (decât în stadiul de sămânţă), nici din mişcare în repaus, (decât în stadiul final, al  morţii), ea este o continuă derulare a informaţiei programate în mintea fiecăruia.                                                                                                             Or, cum singura realitate materială, este în prezentul fiecăruia şi, cum prezentul fiecăruia este clipa, ajungem ca şi Schopenhauer  la aceeaşi concluzie idealist subiectivă - lumea nu există decât în mintea noastră, deoarece informaţia ei curge permanent, nu stă pe loc.                   

 Niciun eveniment material  nu se opreşte în prezent. Dacă un eveniment  material poate fi oprit, acesta  este metamorfozat  instantaneu într-un eveniment virtual, ca, spre exemplu, o fotografie care surprinde un instantaneu. Noi  trăim doar clipa într-un continuum prezent, aflat în tranziţie. Şi totuşi, aşa cum am mai arătat, prezentul material al existenţei se află în afara minţii noastre: universul nu încetează a exista dacă noi închidem ochii temporar sau definitiv, dar el nu  mai este același  în momentul percepției.                                                Imaginea realității poate fi cu atât mai fidelă cu cât organele noastre de simţ sunt mai sensibile  şi cu cât creierul ce procesează aceste informaţii are un program mai perfecționat. Ceea ce percepem noi nu este obiectul material, ci obiectul spiritual, imaginea formei acestuia,  căci, în procesul percepţiei, organele noastre de simţ şi creierul transformă  realitatea materială a obiectului în   realitate virtuală – adică  informație.

Vasile Anton,  Iași,  6  iulie 2012