Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 19 octombrie 2011

Cum să scriu un eseu... cu o postfaţă a poetului Liviu Apetroaie


La o întâlnire cu ideile

La Vasile Anton aş vorbi, în primul rând, despre un suflet care se oglindeşte, în scris, plin de încercări şi întrebări; despre o tensiune a adâncimilor şi o privire proiectată diametral opus, în celest. E multă erudiţie şi, mai ales inter şi transdisciplinaritate. Din primele pagini, scriitorul se recomandă ca venind din bibliotecă. Dar şi din viaţă. Şi lumea aceasta din care vine nu-l lasă indiferent. Iese în afară să explice, să-şi explice, să se explice.
Apoi, Vasile Anton are metodă de lucru bine structurată. Eseurile sale sunt demonstraţii de logică, de formulări silogistice solide, greu de de construit, întotdeauna fundamentate cu rigoare ştiinţifică.
Deşi aparent disparate, subiectele abordate au un ce comun, o subtilă legătură şi simbioză: sensul existenţei şi dimensiunea umană. O gradare a zonelor abordate, de la ancestral, la actual, de la general la particular desenează un traseu unitar al preocupărilor sale care se finalizează într-o interesantă luminare filosofică. Titlurile sunt aparente. „De ce trăim? De ce murim?”, spre pildă, nu e nicidecum o lamentaţie, cum ar putea părea, ci o plină de substanţă incursiune în fundamentele fizice şi metafizice ale vieţii ca dat natural, o asumare lucidă a destinului temporal al omului şi nu întâmplător, îmi place să cred, volumul se finalizează cu un text care îmbracă toate eseurile în ceea ce se numeşte „Farmecul vieţii”.
De altfel, în eseurile despre ceea ce numim îndeobşte „miracolul asiatic”, japonez în cazul de faţă, Vasile Anton ne trimite spre meditaţie către o filozofie autentică de viaţă,  într-o lume care valorizează cu multă responsabilitate timpul şi resursele, spaţiul şi valorile cu adevărat autentice. Legate cu paginile despre geniul Eminescian, introspecţiile despre Japonia şi destinul ei ne trimit la dimensiunea fundamentală a existenţei umane: asumarea destinului prin creaţie.
Deloc întâmplător, Vasile Anton abordează, cu acuitate, subiecte aparent banale din cotidian, cum e cel al unei profesoare nevrozate şi îndrăgostite de o vedetă mass-media, sau „cum să trăieşti (ca femeie n. n.) cu un homosexual”, în tot acest mozaic încercând explicarea raţională şi nu denigrarea subiecţilor.
Textul care dă titlul cărţii, „Cum să scriu un eseu…”, este o superbă demonstraţie de volum de cunoştinţe şi ordonare a acestuia într-o matrice raţională. Un spectacol de argumente se derulează pe o scenă a gândirii cu scopul de a demonstra că omul are în determinările sale de fiinţare înclinaţia către analiză şi hermeneutică, demonstrând că prin analiză profundă fiinţa îşi întemeiază creaţia şi o valorizează. Textul rămâne, de altfel, şi un model teoretic referitor chiar la titlul. Chiar aşa! Cum se scrie un eseu? Un răspuns vine şi de la Vasile Anton…
Interesante sunt, la acelaşi nivel, abordările referitoare la sexualitate în toată complexitatea ei umană, de la firesc, la deviant, de la necesarul natural la excesul maladiv şi provocator de drame insurmontabile. Şi, în general, tot ce ne propune eseistul, chiar dacă ţine de problemele eterne ale umanităţii, are oricând alte şi alte posibilităţi de interpretare şi mereu noi răspunsuri. Aşa cum e firesc, într-o lume care îşi construieşte, de la o generaţie la alta, noi repere, noi valori.
Am parcurs o carte plină de bucuriile pe care ţi le oferă o nouă perspectivă hermeneutică. Fără îndoială, Vasile Anton nu ne spune lucruri necunoscute, nimeni nu are cum să o mai facă, deocamdată, dar le spune cu claritate, cu argumentaţie şi, mai ales, cu pasiune. E afectat de ceea ce scrie, în sensul că lumea acestei cărţi e asumată până la explicit de autorul ei. Care scrie apăsat, convingător şi pasionant.
Vasile Anton intră în literatură cu o tuşă vizibilă, rezistentă şi ne crează deja un orizont de aşteptare. Acela al viitoarelor gânduri pe care va dori să le scoată în lume…

Liviu APETROAIE
Iaşi, octombrie 2010

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu