Nu stricaţi orzul pe gâşte!

http://blogulluianton.blogspot.com/2011/12/comunicare-imposibila.html

O bronşită cronică m-a determinat  să  merg,  într-o  dimineaţă,  la spitalul de  pneumologie.   M-a preluat o asistentă  cu ochi verzi, atentă mai   mult ,,la  om’’, decât  la oameni. După ce mi-a luat  sânge şi spută  pentru analize,  a rugat-o , prin telefon,  pe o doctoriţă  de la etajul 3, să mă preia. Amabilitatea ei sporise odată cu primirea ,,dreptului’’. E mare  foame de bani prin spitalele noastre, îmi zic.                             ,,Mergeţi la  etajul trei,  la doctoriţa  Sandu’’, îmi recomandă   asistenta. ,,Ah, zic eu  în sinea mea, dezamăgit  la auzul numelui  Sandu,   iarăşi am nimerit la Sandu?  Am fost la  un alt spital,  la un doctor,  Sandu,     pentru aceleaşi probleme  şi m-a rezolvat româneşte.  Adică m-a trimis, în modul acela  specific mioritic,  la plimbare. ,,N-ai nimic,  domnule!’’                                                                                                                                   

Ce să-i  mai spun unui doctor, specialist în pneumologie că am ceva, când el numai   de profesie nu se ţinea. Cu telefonul în mână, agitat şi   preocupat   de aranjamente  pentru  dosare de  pensionare, n-avea timp  de bronşita mea. Cum  n-am nimic cînd  o expectoraţie   permanentă,  abundentă, jenantă şi  dezagreabilă mă  deranjează.                                                                                                                     Nu cunosc  dacă  e  doar o coincidenţă de nume sau  sunt rude.  Ajuns la etajul trei,  doctoriţa Sandu,  pare a fi  pasionată de muncă ei, aşa că mă întreabă  asupra  istoricului   bronşitei cronice, dar cum la radiografie nu apărea nimic, m-a întrebat dacă sufăr de alte afecţiuni pulmonare.  Îi spun  că  două persoane, (mama şi soţia)  au observat oprirea respiraţiei,  timp de mai multe secunde, în timpul  somnului.  Îmi zice că e vorba de SAS    şi mă  expediază la  etajul patru.                                                     

  ,,Mergeţi   la doctoriţa  Bercea. Ea se ocupă  de  SAS,  e domeniul ei.’’ ,,Ce înseamnă SAS ?’’ ,,E sindromul de apnee în somn, adică oprirea  pentru mai multe secunde a respiraţiei.’’                                                                                          Urc la patru , oarecum  sceptic,  convins că  a vrut să scape de mine,   şi  mă  poartă  în stil  mioritic,  de la un medic  la altul, spre  a  sfârşi   prin a fi expediat, cum  m-a expediat doctorul Sandu , sub motivaţia că n-am nimic.                               Doctoriţa  Raluca  Bercea  mă ascultă, mă   programează   să   port timp de o noapte un aparat care monitorizează  respiraţia. ,, Acum sunt mai mulţi pacienţi programaţi. Avem puţine aparate. O să vă  anunţ eu cînd să veniţi. Apoi o să mă  pronunţ  asupra  diagnosticului  şi vă voi  indica  medicaţia’’.                                                                        Am crezut că o spune,  de convenienţă,  să scape de mine. N-a fost aşa. M-a sunat şi mi-a spus să mă prezint seara să-mi  pună  aparatul. Observându-i   interesul m-am  gândit  să-i ofer ceva, cum se obişnuieşte la noi.  Dar ce?! Îmi era teamă să n-o jignesc, oferindu-i  bani ca la funcţionarii de la primărie.  

                                                                                               ,,Doamna  doctor,  îndrăznesc eu, am scris o carte, -  Cum să scriu un eseu..., pot să v-o ofer?’’ ,, Dacă e vorba de  o carte,  o primesc   cu plăcere.  E  un fenomen   bizar ce mi se întâmplă  în ultimul  timp’’, spune ea  perplexă .  O fi  un semn al destinului,  o fi  vorba de   faptul că sunt  o cititoare   pasionată,  nu ştiu ce să cred, dar, în  ultima vreme,   mi-au fost oferite  multe cărţi de către profesori sau scriitori din Iaşi. Când veniţi  să vă pun  aparatul, aduceţi-mi  şi cartea!’’                                                                                          Zis şi făcut. Mă bucur în sinea mea, că am mai câştigat un cititor,  cât de cât avizat. Cum ajung acasă, scriu  o dedicaţie  s-o  duc doctoriţei când voi  merge să-mi  pună  aparatul. Nu ştiu cum se face că încurc cărţile  şi iau altă carte, iar cea cu dedicaţie   rămâne. Când descopăr gafa  o  sun şi-ii cer scuze  pentru încurcătură.  Doamna doctor  îmi spune că deja a început să citească Cum să scriu  un eseu... şi chiar se gândea să-mi ceară să-i scriu ceva pe pagina de gardă.  ,,E deja scris  şi  v-o  aduc mâine.  În grabă am luat un alt exemplar.  Dimineaţa,  mă   prezint cu aparatul de monitorizare a respiraţiei   şi cartea   mea.   Îi  ofer cartea cu dedicaţie  şi  o primesc pe cealaltă. Doctoriţa îmi  spune  să  aştept  până decodifică  informaţia de pe aparat.  Îmi aduce fişa cu rezultatele la analize şi  zice:  ,,Am citit cartea dumneavoastră   şi pot să vă spun că este foarte  interesantă  şi  realistă.’’                                                                                                      Asta mă  bucură   mult. Ce bucurie mai mare  pentru un scriitor  decât aceea, să afle că este citit.  Iată, îmi zic,  o caracterizare critică, care  printr-o   sintagmă  -  foarte interesantă şi realistă  -  pune  o pecete cărţii mele. Nu cred că  este  o apreciere de complezenţă, îmi zic eu. Caracterizarea făcută cărţii  - foarte interesantă  şi realistă  -   dovedeşte că a citit-o. Dacă e  pasionată de citit,  are o  cultură   apreciabilă şi poate emite judecăţi competente.                                                 ,,Se pare că  nu aveţi nimic la plămâni   şi e  posibil să  fie mai degrabă o rinită  alergică.’’ ,, E foarte posibil. Cred că rinita o am de la cărţile  vechi  pe care le citesc.’’  ,,Să purtaţi o mască când citiţi cărţi vechi’’, îmi recomandă  doctoriţa. ,, Am să port. Ştiu că fac  alergie  la praf.’’                                                                                                       ,, Nu vreau să  vă   îndop cu antibiotice  pentru plămâni  şi să comit, astfel,  un mal praxis. Mai bine  facem  investigaţii  şi la  ORL. Dacă  nu e nici rinită,  atunci  o să  vă programez să  facem  o pneumotahografie. Cu certitudine suferiţi de apnee. Am  să vă dau nişte  medicamente, dar  nu înlăturăm cauza. Aveţi obezitate de gradul II , asta este  principala cauză. Trebuie să  slăbiţi vreo douăzeci de kilograme. În timpul somnului excesul de grăsime apasă asupra traheii, mai cu seamă  dacă dormiţi cu faţa  în sus.’’ ,,.Nu dorm cu faţa  în sus, doamnă doctor.   Mă culc, de  obicei, pe partea dreaptă.’’ ,,Da, dar e posibil ca în timpul somnului să vă întoarceţi cu faţa în sus. Aparatul indică mari sincope  în respiraţie. Apneea duce la tensiune arterială. Aveţi tensiune nu-i aşa?’’  ,,Da, am tensiune. O ţin în limite normale cu medicamente!’’  ,,Apneea  afectează inima şi poate  provoca un a.v.c.  -    să vă traduc  abrevierea - atac vascular  cerebral. E cauza celor mai multe  decese în somn. Şi mai e ceva, aveţi glucoza peste limita maximă..., obezitatea şi diabetul fac casă bună...  ’’                                                    

Avertismentele doctoriţei  mă pun pe gânduri. Auzisem ce vrea să  însemne diabetul - orbire, picioare tăiate, insuficienţă renală,  nebunie... Doamne fereşte!   ,,Diabetul   e un adevărat coşmar. Fac sport  o oră  la două zile, doamnă doctor,   dar se  pare că e  prea puţin. Maică-mea face  mişcare  în fiecare  zi. Are optzeci  şi cinci de ani  şi  nu stă o clipă  locului. Nu ia medicamente, nu o doare nimic, nu se plânge de nimic,  face treabă toată ziua şi mai bea câte un păhărel...  A despicat,  singură două căruţe de buturugi.  Şi mai şi  posteşte...’’ ,,Ei vedeţi ce  înseamnă  viaţa în mişcare, la ţară,  în contrast cu viaţa sedentară de la oraş! Postul este adevăratul  regim de slăbire,  nu  regimurile  de slăbit  cu care îi amăgesc şarlatanii  pe oameni. Echilibrează  excesele  energetice şi întăreşte sănătatea.  Alternanţa între dezlegare  la plăcerile culinare şi abstinenţă  e benefică pentru organism şi psihic.  Viaţa  este un exerciţiu de existenţă, iar existenţa este o continuă alternanţă  între  lumină  şi întuneric, între Inn şi Yang, cum  spun chinezii. Pentru om,  viaţa  trebuie să alterneze, la fel ca existenţa, între  extremele  moralei socratice  -    hedonistă  şi  cinică.  Postiţi?’’ ,,Da, postesc.’’  Fără alcool..., altfel  nu se poate spune că postiţi.’’  ,,Fără alcool, doamnă doctor,’’ promit eu.                                                 

,,Trăind în societatea de consum, continuă doctoriţa, oamenii  ajung   repede  la abrutizare. Obezitatea  este  primul pas  spre abrutizare.   Consumismul  ne vrăjeşte  şi  ne corupe cu fel şi fel de ispite gastronomice. Mulţi devin dependenţi de produsele apetisante, pline cu e-uri. Produsele  alimentare, care de care mai ispititoare, alcoolul sub cele mai variate forme şi publicitatea   induc, hipnotic,  ispite  ce ne  fac dependenţi.  Uităm, astfel,  de  binefacerile  ascetismului  în  post.                                                                 Din păcate, ortodoxismul  nu impune o autodisciplină riguroasă ca  alte religii -  budismul sau jainismul, de pildă.  Religia ortodoxă   e  cea  mai  tolerantă şi mai  democratică  -  te lasă să alegi, să decizi, să optezi, nu-ţi impune  nimic. Dacă vrei posteşti, dacă nu, nu. Preoţii  ortodocşi   recomandă, nu impun.  Postul nu are doar conotaţie religioasă, ci, cred eu,  în egală măsură, e şi un balsam pentru sănătatea organismului şi implicit a psihicului.  În   trăirea vieţii  moderne,  agitate, aflaţi  mereu sub  presiunea timpului,  uităm că  organismul are nevoie şi de dezintoxicare, uităm să mai  facem mişcare, să mergem pe jos, să  ne plimbăm,  să  facem  excursii. Corpul uman e făcut pentru mişcare, nu pentru sedentarism. Mişcarea e adevăratul  panaceu pentru sănătate. Adagiul acela latin, aflat pe toate  frontoanele instituţiilor sportive, Mens sana  in corpore sano  a devenit astăzi desuet,  poate dintr-o prea  frecventă apelare teoretică , dar, aplicat  în  practică,  e un adevărat balsam.’’                                                             ,,Aveţi dreptate doamna doctor, dar munca la birou, televizorul, calculatorul, internetul, toate aceste  invenţii ale epocii  moderne  ne tentează cu iluzii,  ne captivează,   şi ne fac dependenţi   tot mai mult la viaţă sedentară! Aproape că încep să  regret societatea socialistă multilateral dezvoltată, care ne înfometa şi ne făcea, astfel, pe toţi, asceţi. Nu exista, în acele vremuri  nici  riscul de a deveni obezi şi nici spectrul sumbru al diabetului....’’                                                                                                        Doctoriţa  zâmbeşte.  ,,Haideţi să  vă   conduc  la  ORL!’’, zice ea ,  trezindu-mă  din  obsesiile efectelor diabetului.   ,,Aşteptaţi până  vine rândul  şi  după consultaţie apoi mă sunaţi să cobor să vă  dau rezultatele.’’                                                                                                          Aştept. Mai erau   câţiva pacienţi veniţi înaintea mea. Cînd îmi vine rândul, intru cu cartea în mână, la ORL. Aici, o  doctoriţă  blondă,   în vârstă,  poartă o mască pe gură. Nu-i pot distinge bine faţa.  Pare şi ea un pic obeză. ,,Deh,vârsta...’’, zic eu  în gând.                                                      Doctoriţa  observă cartea  în mâna mea   şi  mă  întreabă.  ,,Ce carte e asta?  A...,  Cum să scriu un eseu... ’’ ,,  E scrisă  de mine’’, mă laud eu.  ,, De dumneavoastră?! ’’ ,,A , da Anton Vasile...    Fiica mea, în  liceu, avea  nevoie de cum să scrie un eseu .  Profesorii  îi omorau pe  bieţii copii cu eseuri...,   aici cred că   descrieţi  cum se scrie  un eseu, nu?’’  ,,Da şi cum se scrie un eseu...  Cartea se  adresează  elevilor de liceu, studenţilor,  tinerilor  în general, dar şi celor de vârsta a treia. Sunt câteva eseuri care îi vizează şi pe vârstnici.  Pot   să v-o ofer?’’  ,, A, nu  zice  orelista. Nu stricaţi orzul pe gâşte!’’  Rămân un  moment  în stare de perplexitate. Ca un şofer ce-i  oferă şpagă unui poliţist şi acesta îl refuză .                                                                                                                         Cum se poate?  Un  doctor să nu  primească ceva  când pacient îi  oferă?’’  ,,Am un vecin,  zice orelista,   profesor  de engleză,  care  scrie  cărţi  de literatură. Şi el mi-a oferit cărţi, dar cine să le înţeleagă?  Nu există  cale de comunicare , numai ei între ei, înţeleg ce scriu. Numai ei se pot citi.’’ ,,Snobism sau ignoranţă?’’  mă  întreb.  ,,Şi  una şi alta’’,  îmi zic în gând.                                                                   Chiar,  de ce să dau cartea mea,  fie şi unei doctoriţe, dacă nu are apetit pentru citit, nici capacitate de a înţelege cuvântul scris.  Cred că e una din acele femei ce se uită doar la telenovele. Gura doctoriţei, de la ORL, adevăr grăieşte: nu stricaţi cărţile pe necititori! Întâmplarea îmi aminteşte de poemul lui  Daniel Corbu  -   Scrisoare deschisă   necititorilor mei.                                                       ......................................

,,Vouă, celor care nu mă citiţi
cu privirile afundate în sticla televizoarelor
cu gândul înlănţuit de maşini sofisticate
de înşelătoare glorie internetă şi de alte abţibilduri sonore
venite din abundenţa realului
vă doresc fastul apolinic al mareelor
şi să fiţi mai bogaţi decât pomul de Crăciun
din casa săracului
şi cu bucurii postmoderne să vă-mpodobiţi pruncii
şi femeile voastre.                                                                              Oare toţi oamenii acestor vremuri  s-au  metamorfozat, ca doctoriţa, în gâşte?!   

Vasile Anton, marţi  20 decembrie2011,  Iaşi,