Faceți căutări pe acest blog

vineri, 2 decembrie 2011

Seara când vin strigoii


Bunica Maria avea ochi mari, albaştri, limpezi ca un cer  de vară după  ploaie.  Era singura din familie cu ochi  albaştri. Fusese, la viaţa  ei,   blondă sau poate  şatenă.  Ochii ei   erau atât  de albaştri, încât  aş putea   s-o   numesc femeia cu ochi de peruzea.                                     
Nu era de la noi  din sat. Era din Bivolari, de-a lu’ Perju.  Bunicul o peţise, cum se obişnuia, direct de la părinţi,  trecând peste voinţa ei de fată.  O adusese  de pe malul  Prutului pe malul Jijiei. Bunicul era brunet cu ochi negri. Ea şatenă cu ochi albaştri.  Atracţia contrastelor  -  ce formează  eterna   asemănarea în oglindă – polaritatea cuplurilor.                             
În vremea copilăriei,  satul Bivolari  mi se părea a  fi   mare cât un  oraş (nu văzusem  încă  Iaşul), mai ales că avea târg şi  toloacă. Nu ştiu de ce mi se părea  că   oraşul ar fi  un  spaţiu  al   fericirii, dar aşa îmi imaginam şi credeam pe atunci. Şi aveam  dorinţa  confuză  şi difuză de a trăi într-o localitate mare.   
Bunica  era de-o bunătate nefirească: totdeauna  avea în buzunarul de la şorţ sau de la bundiţă,  pentru nepoţi, un pitac  sau măcar o  bomboană ori un biscuite. Şi ne spunea poveşti, multe  poveşti, care mă fascinau  şi  mă ţineau cu sufletul la gură. Poveştile cu strigoi erau în vogă, în acele vremuri, la sate. Şi bunica, ne spunea poveşti cu strigoi, uneori  improvizând spre a ne ţine cuminţi şi a  adormi fără hârjoană.                               
 Prin satele de pe Valea Jijiei  plutea, în acele vremuri,  duhul  strigoiului. Devenise atât de prezent în  mintea ţăranilor, încât  de multe ori  se manifesta ca o prezenţă fizică. Se spunea  despre vreo  femeie, mai focoasă, că ar avea   ,,mititei’’,  nişte diavoli mici, pe care îi creştea  şi  pe care îi folosea spre a lua de la vitele celorlalţi săteni toată  mana sau spre  a se răzbuna. De multe ori,  snopii de grâu, abia  strânşi,   era  răvăşiţi,  împrăştiaşi  şi scuturaţi  de nu  mai alegeau  nimic din  recoltă bieţii oameni. Deseori, ceea ce ieşea din comun la unii,  era bănuit a fi o legătură cu  ucidă-l toaca .                    În sat la noi de  legăturile cu aceste forţe ale  necuratului erau bănuite  două femei sărace  -  mamă şi fiică  -  ce  îşi aveau sălaşul la marginea satului, într-o cotineaţă  de nuiele şi lut. Mitul  distorsionat al lui Faust  se manifesta  fizic pe Valea Jijiei  şi s-a  menţinut  multă vreme  după  cea de-a doua mare conflagraţie,  ca dominantă  culturală. Oamenii locului, mai ales femeile,  multe din ele vrăjitoare,   îşi vindeau  sufletul  diavolului. Cele mai multe  dintre vrăjitoare  dar îndeosebi descântătoarele erau bănuite de legături cu  forţele necuratului şi de magie neagră.                        
Spre  a  supravieţui cele  două femei  îşi vânduseră  sufletul  diavolului  şi erau bănuite că aveau mititei. Se pronunţa mititei spre a evita a pronunţa  numele diavolului. A-i spune pe nume, era deja o invocare a acestuia, şi cel care îi pronunţa  numele risca să  i se   întâmple  ceva   rău. Chiar  şi  astăzi  se evită  a se pronunţa  - dracul, deşi frecventa înjurătură este  ,,du-te dracului!’’   Aşa se spunea  despre cele două femei  şi cum li  se dusese  buhul, erau ocolite, ca ciumatele.                 
Cele   două încropiseră   în bordeiul lor,  pe un pat de paie aşternute direct pe pământ,   un mic bordel, unde practicau ,,în secret’’ cea mai veche meserie din lume.  Bărbaţii satului, mai ales din cei căsătoriţi,  se furişau noaptea cu câte  o  garafă  de vin sau o găină subţioară  spre  a  le milui şi a fi miluiţi.                                                                 
 Noi,  copiii aveam o teamă viscerală să ne  apropiem   de  casa  celor două  năpăstuite.   Ocoleam  casa  lor  la distanţă când  ne duceam la scăldat la  Jijia sau cu vitele pe imaş.  Avuseseră grijă mamele  noastre să ne insufle teama de casa cu draci.                                             
Până la urmă,  din cauza  legăturilor cu ,,necuratul şi strigoii’’, cele două, fie au fost alungate din sat  de  femeile  căsătorite ce îşi temeau bărbaţii, fie au plecat singure în lumea largă  din cauza  legendei ţesute  şi a bănuielilor ce  planau asupra lor  că ar avea legături cu forţe  ale întunericului. Casa a fostă  părăsită   şi  cele două,  mamă şi fiică,   s-au pierdut  prin lumea mare. Probabil au plecat  la oraş, unde, noua ordine comunistă oferea, săracilor, o şansă de supravieţuire.                                        
O contribuţie mare  la alungarea celor  două  profesioniste, ,,cu mititei’’,   au avut-o femeile  măritate  din sat,   care temătoare de  rătăcirea bărbaţilor  prin casa iadului,  au ţesut  legenda legăturilor   faustice ale acestora.                                                                                             
Conform  metodologiei lui Ioan Petru Culianu   ,,spaţiul Hilbert’’, ,,fractalii’’   sau  ,,jocurile minţii’’, mintea omului este cea care creează realităţii. Mintea omului are această capacitate  imaginativă de a crea realităţi  pe care le consideră  a fi autentice.                                    
La fel se întâmpla cu oamenii de pe valea Jijiei , unde această superstiţie a  strigoiului a creat o realitate  dominant   fantastică pe care oamenii acelor vremuri  o considerau autentică.  Trăind  în această    realitate  fantastică    lesne  s-au   ţesut  legende despre strigoi. Odată cu dispariţia celor două femei, legendele  despre strigoi şi  drăcuşori au dispărut  treptat   din  mintea oamenilor. La dispariţia  lor a contribuit  şi  propaganda  materialist ateistă a comuniştilor   ce începuse să fie  infiltrată,  persuasiv,  şcolarilor şi  implicit ţăranilor.                                  
Deşi la vârsta când încă nu puteam decela binele de rău, casa  vărului meu  nu-mi plăcea. Nu-mi plăcea  fiindcă îmi inducea teama . La cinci  ani teama  începe să fie percepută ca reală.      
 Nea Valică şi ţaţaia Lenuţa cumpăraseră cocioaba de la o bătrână.           Căsuţa aceea bătrânească, ce părea din veacul XV-XV,  cu acoperiş de paie,  având  o singură încăpere cu un ochi de geam mic cât o coală de hârtie A5 nu-mi  inspira siguranţă.             
Căsuţa  şi lotul de casă  pe care, mătuşa şi soţul ei  le-au cumpărat,  imediat după  nuntă,  să aibă casa şi curtea lor, să stea, ca tineri însurăţei, deoparte, era  un bordei mai mare, o  cocioabă afumată şi urâtă.  Singura cameră,  folosită ca bucătărie, dormitor  sufragerie  dădea,  după uşa veche de scânduri negeluite,  roase de carii,  într-o  tindă   minusculă fără uşă, în fapt direct afară.           
Soba era  mare, ocupa  aproape un sfert din încăpere. Lângă sobă  un pat mare din scânduri cu saltele de paie se proptea în perete, sub  geam. Uşa de lemn era  roasă de  carii    şi cu goluri  la colţurile de jos, lăsa frigul de afară să pătrundă  în interior . În acea vreme lemne nu erau şi  foc se făcea cu strujeni  şi paie. Mai apoi şi-au construit casă  gospodărească, frumoasă,  cu bucătărie de vară,  dar până  atunci au  locuit în  cocioaba aceea din vălătuci de lut.                                            
În dimineaţa aceea mamaia m-a dus să stau la vărul Costel.  Nu ştiu dacă  cocioaba  aceea   bătrânească era  bântuită  de strigoi, dar în ziua cînd am mas în ea, cu siguranţă era  bântuită.  Strigoii stăteau, ca nişte cerberi  de pază la uşă.  Aveam vreo cinci ani, iar Costel mergea pe trei.  Ninsese abundent  şi frigul pătrundea prin uşa de scândură  şi prin crăpături. Doar lângă sobă  era cald.  Nu ştiam că e ziua de Sf. Andrei.   Bunica  urma să stea cu noi. Eu voiam s-o zbughesc afară la joacă , dar bunica  mi-a spus  că la uşă se află  strigoiul, care atât  aşteaptă să mă înhaţe. De frica strigoiului   am renunţat   la a  mă aventura  afară.                      
 După ce ne-a făcut focul  şi a încălzit încăperea, bunica  mi-a spus  să rămân cu vărul meu Costel , dar să nu care cumva să ies afară, că la uşă-i  strigoiul. ,,Mă întorc repede, mă duc să adap vitele  şi să dau la păsări.’’ ,,Tu eşti mai mare, mi-a zis  bunica, ai grijă de Costel!’’  mi-a zis ea, după ce s-a asigurat că nu ne vom juca cu focul.                                   
 O vreme ne-am jucat, dar cum  iarna  se întunecă repede, coşmarurile au pătruns  prin toate colţurile  încăperii. Teama că odată cu lăsarea întunericului, strigoiul va pătrunde  în  încăpere a pus stăpânire pe mintea mea necoaptă. Costel nu avea încă conştiinţa binelui  şi răului. Nici a strigoiului. Pentru Costel era  suficient că eram eu acolo . Nu-i era încă   teamă  de strigoi, dar cum  primisem însărcinarea să am  grijă de el, nu-l puteam lăsa la cheremul strigoiului. Oricum, de teama strigoiului, nu puteam pleca.                                      Şi-atunci  am căutat o altă o ieşire. Dar pe unde? Pe uşă nici vorbă. Strigoiul, ca o  îngrozitoare arătare atât  aştepta  - să deschid uşa şi să mă înhaţe.  ,,Stigoiul’’, cum  îi spuneam  atunci,  neputând  să-l pronunţ pe r,  căpcăunul acela,  aştepta acolo flămând afară.                                                    Probabil, de-atunci am suferit,  o vreme, de claustrofobie. N-am putut   suporta  o vreme  încăperile mici. Simţeam că mă  înăbuş.  Doar spaţiile largi  şi vaste   îmi dau  siguranţa existenţei. Mai târziu m-am obişnuit cu spaţiile mici ale  bibliotecile, dar tot mai am această  teamă a constrângerii  fizice.                                                                                               
Mă tenta uşa, dar   teama  mă făcea să evit a privi întra-acolo. O singură speranţă mai era -  geamul. Geamul era încastrat în  perete, nu se deschidea. Singura soluţie era să-l sparg. Şi l-am spart. Nu-mi amintesc cu ce. Probabil cu vătraiul.                                    
 Dar, după ce l-am spart am realizat că nu voi reuşi să trec dincolo. Nu-mi  încăpea nici capul  darmite corpul.  Am renunţat. Prins  în capcana strigoiului  am început să urlu.  Şi cred că urlam tare de vreme ce au venit repede bunica şi  ţaţaia Lenuţa. Sau poate reveneau acasă să vadă ce facem.                                                                                                       
Când a văzut geamul spart prin care  gerul   pătrundea cu suflu lui rece   şi-au pus mâinile în cap.  Dar au alergat repede să mă ogoiască. ,,Ce e? Ce s-a întâmplat’’  ,,Stigoiul’’ , am îngăimat eu,  disperat,  arătând spre uşă.  ,,Ei lasă că-l batem   de-o  să-i meargă fulgii.  Să  se ducă pe pustii, blestematul.’’  A luat   vătraiul, a ieşit afară,  a  lovit cu putere  în uşă, trosnindu-l astfel pe necurat cu toată forţa.  Strigoiul a fugit schelălăind ca un câine bătut. Gata , s-a dus pe pustii!                                  
 După alungarea strigoiului mi-a venit  inima  la loc, am zâmbit  printre lacrimi, bucurându-mă  că l-a alungat  în pustiu  şi am scăpat de temeri, la  pieptul ocrotitor al bunicii.                                                                
Cum a dormit Costel şi ai lui, în noaptea aceea, cu geamul de la cameră spart, numai ei au ştiut. Pe mine m-a dus bunica acasă şi n-am mai dat pe  la vărul meu, decât  mulţi ani după această întâlnire cu strigoiul,  când ai lui construiseră deja o  casă nouă,  iar eu uitasem de  strigoi  şi de groaza ce o răspândiseră în  mintea mea.  Vasile Anton, Iaşi, 2 decemrie 2011  -    antonvasileiasi@gmail.com                                                                                                                                                                            

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu