A fi sau a nu fi scriitor …

Moto: „Doamne, grea meserie e scrisul!”   Alex Ștefănescu

   

„La numai 21 de ani,   monologhează   în  continuare   Horia Zilieru,  Titus Popovici   a scris un  roman de excepție, Setea,  apoi   pauză  - a devenit scenarist. Mai întâi  scrisese  Străinul.   E un paradox  acest romancier, un romancier  atât de tânăr... Să scrii asemenea romane la o vârstă atât de precoce, pare de necrezut!” 

  „Maestre,  intervin  eu, vechii eleni  începeau să filozofeze   la treizeci de ani.  Or, un romancier e ca un filozof, nu doar să citească  este nevoie,  mai    are nevoie  și de ceva experiență de viață spre a  scrie un roman, mai cu seamă   spre a scrie  un roman bun. <<Nu se poate scrie un roman fără să fi trăit>> spunea Orhan Pamuk  într-un interviu, iar  Mario Vargas Llosa  afirmă că nu există  romancieri precoce. <<Toți  marii , admirabilii  romancieri au fost la început condeieri ucenicii, al căror talent s-a consolidat pe îndelete, pe bază de statornicie și convingere.>>(Mario  Vargas Llosa – Scrisori către un tânăr romancier, p15)”          

„Ei, zice Emilian Marcu, maestrul  e în vârstă, e de înțeles. Titus Popovici  nu  a scris  primul său  roman,  Străinul la 21 de ani ,ci  la 25 de ani și Setea la 28de ani. Cred că autorul   avea  suficientă experiență de viață   și  oricum era la o etate  apropiată  de vârsta filozofării.  Și-apoi, odată cu  evoluția culturală a lumii, omul  devine din ce în ce mai  precoce.  Nu vedeți copiii din ziua de azi?! Zici că s-au născut cu cordonul ombilical legat direct calculator. Și chiar și inteligența lui homo sapiens   a   evoluat,  omul e  numeric mai   creativ  chiar de la vârste  biologice mai  fragede… Oricum, Titus Popovici a scris despre o lume  pe care a cunoscut-o efectiv, o lume  din realitatea  acelui timp  și nu doar din cărți.  

                                                                                                                  După ce a scris aceste romane, continuă Magicianul,   care  au  multă  propagandă   antiburgheză așa  spune   critica dâmbovițeană  - Străinul  - o construcţie epică de mari proporţii,   o   satiră plină de sarcasm la adresa modului de  viață  burghez, dar, zice Alex Ștefănescu, cum  romanul  satisfăcea ideologia comunistă și  conducerea partidului-stat,  i-a  deschis  autorului porțile afirmării.                                                                                                 
        Setea, mai oportunist decât primul, evocă apologetic  împroprietărirea țăranilor  de după război, tot o mistificare, în sensul că  Titus  Popovici  a uitat  să spună cum li s-a luat țăranilor,  înapoi pământul,  cu forța. După acest roman Titus Popovici   renunță la literatură  și trece în cinematografie.”                    

 „Cu toate că  eticheta pusă  de    romane propagandistice,   percepute astfel  de  aceeași critică  cameleonică  dâmbovițeană (pe care  o numesc  ocheanistă, căci dacă  întorci ocheanul invers vezi totul mic și deformat), zic eu, care  dă, prin aceasta  categorică etichetare,   satisfacție noului  regim <<democratic>>spre a fi  în  grațiile  puterii  corupte,  Străinul şi Setea   rămân adevărate creații ale artei literare.                                                                     „Romanul  Străinul,  spune Sacerdotul,    nu  este singurul   care demască  individualismul exacerbat și   ipocrizia  burgheză   şi   implicit  revolta tânărului care   nu se poate adapta  la  mizeria morală, impusă de lăcomia de  bani, glorie, putere.    Perioada interbelică abundă  de asemenea   romane satirice; așadar  nu  doar  Străinul  este  roman de propagandă,  ci și altele  dezvoltă satire  sarcastice  la adresa unei  societăți ce  făcea paradă de democrație și mistifica  adevărul, cum se  întâmplă  și-n zilele noastre.                                                                    

 Alături de romanul Străinul,  pot fi citate alte romane de  aceeași factură, ca de pildă Velerim și Veler Doamne,  al lui Victor Ion Popa, care aduce  în   prim plan  tipologia   străinului în propria  sa țară. Deși  eroul, Manlache Pleșa,  nu găsește  o oportunitate  sau  un refugiu  într-o  organizație  politică de stânga cum a găsit Andrei Sabin,  personajul   lui  Victor Ion Popa,  neavând anvergura culturală și nici motivația acestuia,  acuzat din interese oculte de o crimă imaginară, ca și eroul din Năpasta lui Caragiale  devine  un proscris.                    

 Cu toate că romanul  lui Victor Ion Popa se axează mai mult pe psihologia personajului  încolțit de  autoritățile incompetente,  predispuse  a  găsi   un vinovat pentru crimă, dincolo de  aceasta  trebuie văzută  societatea  liberalismului democratic, în care  individul, într-un   complex de  împrejurări,   intrând  în conflict  cu  parveniții,  poate lesne deveni un paria, un condamnat pe nedrept de procurori  corupți  care răspund la comanda politică  sau la comanda unui potentat al zilei.                                                                                          Cazul  lui Andrei  Sabin  sau al lui Manlache Pleșa se poate repeta și în noua democrație. Într-o notă, oarecum similară,  s-ar putea  înscrie și  Patul lui Procust , în care,   dacă am cădea  în capcana criticii  comuniste, am recunoaște că  autorul Camil Petrescu  face analiza dramei  intelectualului în societatea burgheză.”                                                                                                     

 „În  fondul ei ascuns,  intervin eu în discuție,   Patul lui Procust rămâne o enigmă  a complexității relațiilor interumane; după  criticul Ioana Pârvulescu, Fred Vasilescu ar ascunde conjectura   unei  legături homoerotice– „cancerul vieții mele”, care îl face să fugă de femeia iubită, invertire  mascată abil  prin legături afișate  cu femei ca  Emilia și Miți  Mărculeanu.  Fred e gata să-i   mărturisească  prietenului său Ladima,  taina vieții  sale,  dar nu o va face niciodată.                                                                                                       
   Textul nu lasă să se  înțeleagă o asemenea   ipoteză deși   Ioana Pârvulescu îmbrățișează această  conjectură  a unui Fred invertit.  Am putea crede că personajul este un invertit, după cum ne sugerează criticul  literar, dacă nu am lua în considerare  afirmația  lui Fred anume „că  de un an şi jumătate viaţa mea e o viaţă de spion şi condamnat…”                                

Citatul pe  baza  căruia   își construiește conjectura Ioana  Pârvulescu  nu este cel mai adecvat. Există un alt citat  în roman,   care  îl   poate incrimina pe Fred Vasilescu de  pederastie, dar nici aici   personajul  nu-și  dezvăluie secretul până la  capăt , ci doar lasă să planeze o asemenea suspiciune asupra lui. „Întorc puțin capul spre ea, căci Miți Mărculeanu nu-mi place deloc, iar dacă eram cu ea în restaurant e pentru că , din motive  pe care am să le spui altă dată, simt de vreo doi ani nevoia să fiu văzut  totdeauna cu câte o femeie.”(Camil Petrescu  - Patul lui Procust, p.63). Mihail Sebastian, în cronica lui de întâmpinare la Patul lui Procust, arată  imposibilitatea decodării enigmei. „Atunci ? Atunci nu rămâne decât ca, într-o zi, d-l Camil Petrescu să ne dea cheia enigmei cesteia, în jurul căreia se ridică o atât de ascuţită dramă."                                           Iată cum, un scriitor  inteligent, cum a fost  Camil Petrescu, poate   scrie  un roman de excepție creând  o   enigma și   construind în jurul ei o ascuțită dramă  existențială. Camil Petrescu a refuzat formula epică clasică, nu a adopt-o nici pe cea proustiană, ci a recreat  un sistem artistic unic, spune  George Călinescu.                                                                                                                
           Dar Camil Petrescu are talent de scriitor? „Niciunul  din marii scriitori, se justifică scriitorul  în fața  doamnei  T, pentru a o îndemna să scrie să nu se piardă acel „complex de  experiențe și frumusețe” pe care   aceasta  îl poseda,   nu au avut talent.” […] „Ei nu zău cum o să scriu?” […]„Luând tocul în mână, în fața unui caiet, și fiind sinceră cu dumneata însăți  până la confesiune.”                  „După această  discuție între  scriitor   și cele două personaje  doamna  T  și Fred Vasilescu  ai crede  că  cel mai simplu lucru este să te așezi  în fața unei coli de hârtie, acum în fața  laptop-ului și să te   apuci de scris literatură. Unii tineri  și  nu doar tineri, ci și oameni  în vârstă  cu experiență  de viață și o cultură formată, care simt această chemare  sau cred că o simt se apucă de scris, sunt  convinși  în intimitatea  lor  că au ceva de spus în  literatură.                        

 Mulți  însă se iluzionează cu ideea că  scrierile lor  le vor aduce bani, glorie și putere. Și  nu doar tineri imberbi (acum scriu romane  și elevii de liceu) ci și profesori cu înalte studii în varii științe cred   că a scrie  literatură e floare la ureche.                                                                                                            Mulți au   crezut că a  scrie  literatură e suficient să știi să scrii și așa cred  că te așezi în fața unei coli de scrii  sau în  fața calculatorului  și înșiri  cuvinte goale ce din coadă or să sune.  Te așezi în fața colii de hârtie  sau în fața laptop-ului  și te confesezi sincer, cum o îndeamnă   scriitorul   pe doamna T  și pe Fred Vasilescu, dar în Patul lui Procust   găsim   o ingenioasă invenție  al lui Camil Petrescu, care dă cititorului  iluzia  de real al  personajelor - autorul intră în relație cu personajele sale, le îndeamnă  să se confeseze în scris   și le  dă imboldul  astfel ca ele  să-și  scrie romanul.  „Mărturisesc că nu am avut nevoie de prea multe modificări, spune  Camil Petrescu, în pagina de  subsol al romanului.  Abia ici-colo  de am simțit obligația  unor deslușiri, a câtorva întăriri de imagini, de corijat unele  lipsuri.”                                                  

 Mai mult, impresia  de personaje reale este dată și de refuzul de a le  da nume,   numindu-le  cu  litere  - doamna T și  tenacele ei amorez  D.    Personajele doamna T  și  Fred Vasilescu sunt însă  sincere  și sunt conștiente că nu  pot să devină scriitori.  Fred Vasilescu  a atins  multe performanțe campion regional la tenis, la box,   la dans,  la cursele  de automobil, în pilotaj. „Toate le-am făcut la viața mea, și tot ce mi-a stârnit amorul-propriu e trecut în activitatea mea. Numai scriitor știu, oricât aș vrea, orice așa face și oricât m-aș stoarce, nu pot deveni niciodată…”                                                                        Dar Camil Petrescu crede altceva despre   personajul său și de aceea a stăruit să scrie  fiindcă  „în convorbire” lasă  „acea impresie  unică   de  trăire adevărată. ”                                                                                                  Dar a vorbi  sau a convorbi   nu e totuna cu a scrie. 

 Petre Țuțea este sclipitor  în convorbire, dar  în scris  este  pe cât de didactic pe atât de anost și obscur  și implicit plictisitor. Marii moraliști  ai lumii  sunt geniali în vorbire -   Socrate, Isus, dar nu știm dacă  ar fi fost la fel și  în scris.  Discipolii și ucenicii  lor -  Platon  în Dialoguri  și autorii evangheliilor canonice sau apocrife ce  au consemnat acele  logos [spuse]  ale  lui Isus , au fost geniali  în scris                        Evident,  unii au talent în arta vorbirii, alţii în arta scrisului.  Arta retoricii nu e  totuna cu arta scrierii, deşi arta  scrierii,  topos - clișeul literar (teme, imagini , motive ) s-a născut din arta retoricii. Și   chiar dacă ambele urmăresc același scop, anume   aceea de a produce convingeri  prin jocuri de figuri de stil, ritm secret, broderie de metafore și metonimii  ce generează forța  elocvenței care îl face  pe auditoriu să vibreze și  să intre în rezonanță cu retorica vorbitorului, respectiv pe  cititor să fie  extaziat de  cuvintele scrise, ele diferă fundamental ca mod de exprimare. În scris sunetele și cuvintele vorbite sunt exprimate prin semne  convenționale.                                  

 Mulți debutanți  s-au apucat de scris și au  început să scoată cărți pe bandă rulantă - anul și cartea, cum înainte femeile de la țară  nășteau  câte  zece-doisprezece copii  - anul și cârlanul spuneau ironic unii despre familiile sărace și  puioase.                                                                                                   Numărul mare de copii  în familiile  sărace era determinată de mortalitatea infantilă mare.  Numărul mare de cărți sărace   în spirit  este determinat de  lăcomia editurilor și  prostia autorilor. Fenomenul nu este doar mioritic, ci după cum  afirmă scenaristul   Jean-Claude Carrière și eseistul  Umberto Eco     este  european, ba chiar  internațional, având în vedere  și  fenomenul cultural de peste  ocean.                                                                                                   Numite de Umberto Eco  în Pendulul lui Foucault vanity-press, aceste edituri ce publică  lucrări pe cheltuiala autorului, desfășoară adevărate stratageme de  manipulare a acestuia. În cartea Nu sperați că veți scăpa de cărți   scrisă în colaborare  cu Jean-Claude Carrière, Umberto Eco afirmă  că fenomenul jecmănirii diletanților de către aceste edituri  poate fi evitat, prin publicarea textelor  pe internet pe  blogurile personale.                                        Există șansa  ca o editură să te descopere și să te cheme.  Unor  tineri  italieni, zice Umberto Eco, procedeul  le-a purtat  noroc. Dar la noi, unde editurile abia  își pot scoate cheltuielile, cine să-l descopere pe diletantul constructiv? Printre puținele edituri care au curajul de a publica cărți ale debutanților , dar cu  valoare literară  indiscutabilă este Editura Polirom  din Iași.        

 În capitolul „Elogiu prostiei”  din cartea  - Nu sperați că veți  scăpa de cărți,   povestește Umberto Eco, că  într-o carte publicată anterior făcea distincție  între  imbecilitate și stupiditate, că  imbecilitatea este o inadecvare de ordin social  și  autorul are tendința de a produce gafe intelectuale  și culturale și prin asta un stufos umor involuntar, iar stupidul este din tipologia aceluia al logicii de fier  -  la care spiritul dogmatic e un adevăr   imuabil și  de netăgăduit.     
   În Doamna Bovary, Gustave  Flaubert face acest elogiu al prostiei în  persoana  domnului Homais. Nemuritorul farmacist din roman este tipul imbecilului arogant ce repetă mereu același lucruri, spune Alain Finkielkraut   în Înțelepciunea dragostei, având ca alibi de beton o  înțelegere mai profundă a realității decât ceilalți.                                                                                              În scrierile lor autorii din această tipologie a domului Homais  vor  promova   o  dogmatică prostie științifică din care  va decurge  implicit  umorul involuntar.                                                                                                               Privilegiul stupidității îl are fără îndoială abatele Bournisien, care în postura lui de preot ar fi trebuit să fie la fel cum sunt  psihologii terapeuți de  azi – vindecător de suflete,  dar  obtuz, voluminos, plin de sine, stupiditatea abatelui  în fața disperării Emmei este considerată de  Finkielkraut drept „cea mai   periculoasă dintre  maladiile  spiritului, pentru că amenință viața  însăși”                    

 În aceeași  notă distinctă de imbecilitate și stupiditate se înscriu și    personajele lui Camil Petrescu,  prețioasele  ridicole -  Emilia și  Miți Mărculeanu  care nu au simțul măsurii  în relația cu ceilalți   și nici logica de a judeca categoriile fundamentale ale  existenței umane ca dreptatea, sinceritatea, adevărul, frumosul. „Ceea ce  numesc eu dreptate, sinceritate, adevăr, frumos, scrie Fred Vasilescu  în caietul pe care îl predă scriitorului,  e însă atât de departe de ceea ce  corespunde la ele, încât niciodată nu vom izbuti să ne înțelegem.”                                                                                             

  Și nu doar fiindcă femeile judecă cu o altă  logică realitatea în raport cu bărbații, ci pentru cele două sunt, nu bovarice  și sentimentale   cum sunt majoritatea  femeilor din   tipologia   Emmei Bovary, ci fiindcă  cele două sunt niște închipuite  incorigibile, sunt, dacă e  să adoptăm un termen  din psihologie,  -  nevrotice care cred  că tot universul se învârte în jurul lor, ca  profesoara  îndrăgostită de Mircea Badea ( Vasile Anton - Cum să scriu un eseu…)                      

 Diletanții neputincioși sau mai bine spus ageamii,căci, așa cum  demonstrează Mircea Eliade într-un articol intitulat „Critica diletantismului”  există pe lângă  diletantul   neputincios  în  a-și alcătui o conștiință morală   și diletantul constructiv care poate afirma valori morale, la fel ca un profesionist  „căci el suferă  același chin al sintezei, al închegărilor  largi, cuprinzătoare curajoase.”(Mircea  Eliade – Profetism românesc, p28),au această manie a grandorii literare.                                                                                              
         Cei  mai mulți  cred,   ca  să-și dovedească  sieși  și prezumtivilor cititori că, doar scriind într-un  stil demonstrativ, sunt  scriitori.      A scrie  în stil demonstrativ (emfatic sau declamatoriu)  nu te face scriitor ci, dimpotrivă te duce inerent la ratare.                                                                                    Pe cât de prolifici, pe atât de superficiali și ignari, iar cărțile plate ca  niște mobile,   lipsite de cel mai elementar simț artistic, rămân necitite. Acești scriitori sunt ca  blonda  Emilia  din Patul lui Procust,  plată și planturoasă, care se credea   actriță  căci  pentru ea, actrița  înseamnă a fi protejată  și distribuită  în roluri   de directorul sau regizorul.                                                                         Comparând-o  cu actrița Mărioara S.,   Fred Vasilescu face precizarea   că deosebirea consta „în lipsa ei de bun-simț, incapacitatea de a avea impresii cât de  puțin întemeiate  de a descoperi nuanțe.”                                                         

 Poate că aceasta este  și deosebirea între  scriitorul  ageamiu și cel autentic. Toți sau aproape toți  acești ageamii în ale scrisului  s-au dovedit a fi mitici  în delir cultural. Dacă cineva crede  că  a scrie literatură e o joacă se  înșeală amarnic.”                                                                                                „Aici ai  perfectă dreptate, intervine  Magicianul. A scrie un roman, măcar cu succes  de librărie este un adevărat  maraton. Lui Eugen Barbu i-au  trebuit  zece ani să scrie Groapa, timp  în care  a  rescris-o de  treisprezece ori.  Și  Groapa a fost un mare succes  la apariției și  încă mai rezistă. „Romanul Groapa,  scrie Alex Ștefănescu  în România literară nr.33/2002  la care a lucrat timp de zece ani, refăcându-l de treisprezece ori înainte de a-l publica, în 1957, a avut mare răsunet, atât în ţară (unde iniţial a fost însă incriminat, de pe poziţia realismului socialist, pentru caracterul "sordid" al mediilor descrise), cât şi în străinătate.” Cine nu este capabil de un asemenea maraton  e mai bine să nu se apuce de scris.                                                                                              Deși  unii filozofi, ca de pildă Johan Huizinga în Homo ludens, consideră arta  drept un joc al omului cultural, pentru că toate jocurile observate la copii  presupun o <<concentrare de spirit>>, iar un creator de artă asta face își centrează  spiritul pe creația sa spirituală,  a crea artă, a scrie literatură nu este o joacă.”                                                                                                                „A scrie un   roman, adaug eu,  nu înseamnă  a scrie  o scrisoare de amor  sau  a dezlega un rebus, ori a juca un joc pe calculator în clipele libere  „ci e o devoțiune  exclusivă și exclusivistă , o prioritate căreia nu-i poți antepune nimic, o robie liber  consimțită,  spune Llosa,  care face din victimele ei (din fericitele-i victime) niște bieți sclavi”( Mario Vargas Llosa – Scrisori către  un tânăr  romancier, p13) ;    înseamnă  ceea ce afirma  scriitorul american George  R.R. Martin , autorul  celei mai ample  epopei  pe care am  citit-o vreodată  - Cântec  de gheață și foc,  anume   că  „literatura este o artă  și, ca orice artă, cere măiestrie, disciplină, studiu.                                                                                 

 A-i induce  cititorului  emoția cititului, a-l transfigura, a-i induce acel   fior dramatic sau tragic, a-l face să trăiască  alături de erou spaime și angoase  existențiale,  a-l  atrage  prin  idei ce pot influența în bine existența umană sau a  atrage atenția asupra răului mascat de un bine aparent  şi mai important -  a  deschide noi orizonturi imaginative și noi spații  de  libertate a spiritului, aceasta este marea artă a  unui scriitor .                                                                      Arta cuvântului scris este  dată   nu doar talentul nativ,  ci și studiu   serios,  cultura vastă  și  un deosebit simț  de percepție a  realității. Dar scrierea  unui roman   este    un adevărat maraton,   o alergare   de cursă lungă  spune  Haruko Murakami,  un  romancier  japonez de succes.(Haruko Murakami - Autoportret  al scriitorului ca alergător de cursă lungă).                                      

 Mulți  tineri, aflați la vârsta romantică  își doresc să scrie  romane de dragoste.    Majoritatea  visează să scrie  un roman de dragoste de succes. Dar iată  cum se scrie un roman  de dragoste de succes în opinia  scriitorului turc Orhan Pamuk , interviu publicat  în limba română,   la16 iulie 2008,   în Zaman România.                                                                                               „Muzeul Inocentei aminteşte de un film turcesc. Aceste filme au întotdeauna un final fericit, dar romanul dumneavoastră nu se termina în mod fericit.” 

„Credeţi-mă că nu iau decizii ad-hoc în ceea ce priveşte acest lucru. Pentru mine cel mai plăcut lucru e să mă gândesc la final după ce <<trăiesc>> 5-6 ani romanul. Ştiam finalul romanului când am început să-l scriu, dar trebuia să ajung la el într-un mod convingător. Controlez personalitatea şi acţiunile personajelor din cărţile mele, dar şi ele au o anumită  autonomie, şi ele te pot conduce. Îmi scriu încet cărţile pentru că, mai întâi, cum sa va spun... Trebuie să creezi un personaj, să-l naşti din imaginaţie, apoi să crezi în el şi mai apoi în timp ce încerci să termini cartea să încerci să trăieşti ca şi cum ar exista, pentru ca sufletul să asimileze acţiunile care să fie proprii personajului. O parte din aceste lucruri vin din trăirile imitative din copilărie, altă parte din cunoaşterea literaturii. Până nu-ti însuşeşti un om ca un personaj credibil - iar eu nu mi-l pot însuşi rapid - e foarte greu să începi un roman.”                      

 A  scrie un  roman de dragoste de succes pentru un scriitor  consacrat ca Orhan Pamuk   durează  cinci-șase ani.  Pentru începători, ei bine, poate dura și mai mult.”

„Arta  în general și cea a cuvântului în special  poate fi   definită ca  un joc cultural, zice Magicianul,  dar nu este o joacă. Când  te joci cu literatura sau arta riști să devii infantil, să cazi  în ridicol   și să te ratezi ca  scriitor. În această   notă de  prețioși  ridicoli,  se înscriu  și 250 de autori  ce s-au aventurat plini de ei, inconștienți, ilogici   și lipsiți de  simțul  artistic al cuvântului dar și de  conștiința  morală,   prin  nisipurile mișcătoare ale literaturii  și pe  care  Alex Ștefănescu îi analizează în  amuzanta sa carte  Cum te poți  rata ca scriitor.                                                                                            

 Alex Ștefănescu a deconspirat  pe cei ce  se joacă de-a literatura, avertizându-ne  că joaca literară  ne conduce inerent la ratare. În carte sa criticul  a adus  în prim plan  250  de autori care s-au jucat de-a literatura și  s-au făcut de râs, prin   „prostie  spectaculoasă.”                                                                    

 Ce  îl poate  rata  pe un scriitor debutant dar și pe unul  consacrat?  Iată ce îl poate rata, afirmă  criticul Alex Ștefănescu:  inadecvarea exercițiului stilistic prin  utilizarea într-o relație romantică a unui limbaj solemn-oficial  <<- Din acest moment ești soția mea ! Sunt soțul tău. Conform tradiției  și pentru amintirea acestei clipe, dă-mi voie să introduc această verighetă pe degetul corespunzător de la mâna stângă.” -  Constantin Buligoanea- Îndrăgostit din interes de serviciu>>(Alex Ștefănescu – Cum te poți rata ca scriitor,  Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste)”                                                                     

 „Din aceste motive, concluzionează Sacerdotul,  trei  chestiuni   trebuie să   aibă permanent în vedere un aspirant sau un  consacrat  în literatură – stilul natural,neafectat şi nepornografic,  spiritul critic și autocenzura.                        

 Un scriitor care  iubește cu adevărat literatura  nu poate scrie oricum și nu poate exprima  orice,  cum  credea Oscar Wilde, dintr-o pornire rebelă  împotriva <<estetismului de gheață>> al școlii franceze. El trebuie să exprime ceea ce așteaptă prezumtivii cititori  sau segmentul  de  prezumtivi  cititori pentru  care  autorul scrie și pe care mizează să-i convertească la creația sa. Cine scrie  literatură  pentru sine   ca formă de eliberare a obsesiilor  trebuie să rămână nepublicabil la   nivel de jurnal intim.”                   

Vasile Anton Ieșeanu -  Iluzie, nebunie și frumos (volum  aflat  în pregătire) 

Bibliografie:

1)Titus Popovici  -  Străinul, Editura tineretului, București,  1955;

2) Mario Vargas Llosa - Scrisori către un   tânăr romancier, Ed. Humanitas,  București, 2010;    

3) Victor Ion Popa – Velerim și Veler Doamne, Ed. Minerva, București, 1970;

4) Camil Petrescu - Patul lui Procust, Ed. Minerva, București, 1982; 

5)Jean Claude Carrière , Umberto Eco – Nu sperați că veți scăpa de cărți, Ed. Humanitas, București, 2010;   

6) Eugen Barbu – Groapa, Ed. Curtea Veche, București, 2011;

7) Mircea Eliade - Profetism românesc, Ed. Roza Vânturilor , București,  1990;

8) Alain Finkielkraut – Înțelepciunea dragostei, Ed. Editura de Vest, Timișoara, 1994;   

8) Alex Ștefănescu – Cum te poți rata ca scriitor,  Câteva metode  sigure și 250 cărți proaste, Ed. Humanitas,București , 2009; 

                            

Eu cred în România mare şi în Tine - Popor Român!

Eu cred în România mare şi în Tine,

Popor român: aşa cum cred, în Dumnezeu şi în Cristos;

Nimic nu-i mai presus ca Țara – să se ştie bine!

Ci numai Dumnezeu şi Fiul său Cristos.

Toţi cei ce Ţara o defaimă şi pe Tine,

Sunt ca neguţătorii din Ierusalim;

Împinşi de-arginţii lui Iuda, fără de ruşine,

Vândură la străini Ţara -  politicieni fără nimic  divin  .

Ţara-i altarul pentru rugăciuni,

E Templu sfânt, e Casa lui Isus;

Nu-i peşteră pentru tâlhari şi spurcăciuni,

Nici colonia celor din răsărit sau din apus!

Eu cred în România mare şi în Tine,

Popor român: aşa cum cred în Dumnezeu şi în Cristos

Nimic nu-i mai presus ca Țara – să se ştie bine!

Ci numai Dumnezeu şi Fiul său  Cristos .

Vasile Anton Ieșeanu,  Iași, 26  noiembrie  2012     

Video: Culorile toamnei

Culorile toamnei

Culorile toamnei adânc mă-nfioară,

Îți mai aduci aminte?!... Aici întâi ne-am sărutat

Ne plimbam romantici pe-alei odinioară

Ce mai femeie erai tu și eu ce mai  bărbat!...

C-an basmul tinerețe  fără bătrânețe 

Nemuritori păream ... și ce  cutezători   

Trăiam din plin farmecul vieții,  nicio tristețe…

 De boli sau bătrânețe eram  nepăsători.

      

Culorile toamnei,  azi, nostalgic mă-nfioară,

Îți mai aduci aminte?!...Aici  întâi ne-am sărutat,

Ne mai plimbăm la fel cum ne plimbam  odinioară

Dar tu nu mai ești… femeie, eu nu mai sunt bărbat...     

 

     Vasile Anton Ieșeanu, 25  noiembrie  2012            

Magicianul și Sacerdotul - partea a doua(Zaharia Stancu - agent al siguranței?!)

http://blogulluianton.blogspot.com/2012/11/magicianul-si-sacerdotul-partea-doua.html

          „Margareta,…, Margareta!...” îmi  repetam în gând, o fi Margareta din Faust al lui Goethe?! …   Dar maestrul …, maestrul… , cine-i  maestrul în Faust?!”                                                                                                             Glasul cunoscut îmi aducea  în minte  o  poetă ieșeancă,  dar  deși   îmi  suna cunoscut nu-mi aminteam numele ei. O să-mi amintesc cumva. Părea  glasul unei poete care scrie  poezie neagră, dar nu eram sigur,  o poezie  ce ține  de subcultura goth,  adulată de  rockerii  punk și emo, ceva  legat de  întuneric,  morbid  și  eroticul violent.  Dar de ce i-a dat numele Margareta?                            

   Să se ocupă poeta  oare   și cu magia?  Văzând,  probabil, că nu prinde,   la adolescenții români, poezia neagră, poeta  încearcă să atragă  atenția   prin practicarea magiei.

De ce  oare  m-a dus gândul  până a o bănui pe poetă  de  practici vrăjitorești? Doar pentru că  scrie o poezie neagră? Sau că femeile, îndeosebi, sunt înclinate  spre ocultism.  Bine, dar filozofia ocultă e dominată de bărbați de  la   Simon Magul  cu gnoza lui   până la  Nostradamus cu  profețiile  din Centuriile sale.   Bărbații  sunt doar teoreticieni, adevăratele practicante ale magiei sunt  femeile. 

 Dacă  pisica e albă,   mi-am  zis,    ignorant în   probleme de  vrăjitorie, înseamnă că  se ocupă cu magia albă. Și de ce? Spre a  se  învălui într-o aură de mister mediatic în ideea de a  atrage cititorii emo și goth?    Nu-i de-ajuns  că  poezia ei exaltă spiritele întunericului?!                                                            

 Altădată, în  vremurile culturii strigoiului la noi,  ar  fi dat  fiori de groază poezia neagră și poate ar fi avut succes; acum însă nu  provoacă  nici măcar fior est-etic. Nu prinde la români   genul morbid. Dacă unii   adolescenți  români  adoptă  subcultura  goth sau emo  o fac mai mult pentru a epata decât pentru o trăire  autentică.                                                                                                 Suntem un popor de esență  latină  -  cald, contemplativ și   vesel.  Însăși tricolorul  arată  un fond  al inconștientului  mioritic  puțin morbid     - romantic, impetuos, iubitor de  viață   -  roșul;  melancolic,  invidios și gelos -  galbenul; deschis, visător   și contemplativ - albastrul.                                                         

    Poate la nemți  și la alte popoare  care  au culoarea neagră  pe drapele și în suflete să prindă poezia neagră. Negrul, în viziunea psihanalitică, are semnificația tristeții, despărțirii, singurătății, sfârșitului,   o culoare apocaliptică  pe care nu prea o găsim  pe plaiurile mioritice. Nemții au dovedit  manifest,  în  cele două mari conflagrații devastatoare, ce înseamnă negrul  în sufletul lor.

Poeta ar trebui să-și caute cititorii  în alte spații culturale!  Aici pe plaiurile  mioritice  nu va  fi citită, decât  poate de persoanele  depresive.  Poemele ei sunt prea   negre pentru sufletul românesc.                                       

 Doamne, îmi zic, la ce se   pot  deda poetesele astea  pentru o mică și vană glorie! Dar oare numai cu magia albă se ocupă? Nu cumva  e tentată și de magia neagră?! Cu siguranță, de vreme ce cantonează în emisfera  întunecată a  spiritualului,   e atrasă și de   magia neagră.                                                   

 Dar este pisică albă un simbol al magiei? Poate-i  doar  un animal de companie și eu o bănuiesc de practici oculte.  Femeile,  mai mult  decât  bărbații,  au capacitate psihomentală de transfer al  libido-ului, de la uman spre lumea  animală. Așa  numește Freud acest proces de simbioză al omului cu  animalele (de regulă  câini  sau pisici) sau păpușile  în cazul fetițelor.                                    

 La bărbați,   transferul,   strămutarea  stării afective are, de regulă,  drept obiect mașina,  fotbalul  sau alte  ciudățenii  tehnice. Pe vremuri era  pușca și calul…, sabia  și turnirurile,   arcul cu săgeți  și vânătoarea, dar să nu  mergem prea adânc  în evoluție simbiozei, că doar nu facem aici istoricul ei …                     

 Femeile  au rămas constante  în acest fenomen de transfer, au ca obiect al simbiozei, de regulă, două animale de companie – câinele sau pisica. Ne  confirmă  asta Ion Luca Caragiale în cea mai sublimă schiță a sa   -  Bubico                               

           Și totuși,   simbolistica  europeană a asociat  pisica  cu diavolul. Oare  pe  nedrept a asociat-o cu Satana?! Se pare că pisicile  atrag energiile negative și poate   din acest  motiv intuiția colectivă a mers spre asemenea corelații.

         De  ce Margareta era așteptată de maestru? O fi Margareta din romanul lui Bulgakov?  Cum ajung acasă, îmi propun  în gând, am  să recitesc  romanul  lui Bulgakov  -  Maestrul și Margareta.                       

         Am urcat scările la biroul lui Emilian, am bătut la ușă și la exclamația lui,   Intră!  -  am  pătruns  în  încăpere.  Am crezut că-l găsesc singur, dar  am  dat  peste poetul  Horia Zilieru și un anume Tudor Hatmanu, contabil la  editura  „Junimea”.                                                                                               Emilian stătea  la birou înconjurat de o mare de cărți într-o dezordine ordonată și doar de el știută  -  cărți pe birou, pe  pereți într-o bibliotecă  improvizată. Pe birou, în fața lui, revistele  Cronica literară  și  Convorbiri literare  la care are rubrici permanente. În fața lui stăteau cei doi  pe singurele  două scaune, înconjurate  și acestea de cărți.                                                               „Raiul meu”, așa  numea  biblioteca   scriitorul  argentinian Jorge Luis  Borges.  Și cred că același sentiment  edenic  îl simte și Emilian, cum îl simt  și  eu și  toți acei oameni  care iubesc cărțile.  În acest  eden al cărților,  în această  grădină a deliciilor  spirituale, Emilian pare un magician ce vrea să inițieze cititorii virtuali  în  arta cuvântului.                                                                             Îi adusesem, într-o  pungă de plastic,  două pet-uri  de vin negru  producție nouă. Cu această ocazie i-am  înmânat   și  cartea mea de eseuri  -  Cum să scriu un eseu…, pe care mi-o ceruse  în tabăra de la Avrig.                                     â

   „Maestre,  îl întreabă  Emilian  pe  Horia  Zilieru,   bei un pahar de vin de la Vasile Anton? Maestrul face semn că vrea. Emilian  îi toarnă, dar  știindu-l cât de pedant este, îl avertizează: „Ai grijă că vinul din  anul acesta pătează!”  „E mai mult cabernet  vinul de anul acesta…, din cauza secetei!”, justific eu culoarea întunecată a  vinului ce lasă urme de cerneală.                               

   „În tabără de la Avrig, zice Sacerdotul,  după  ce  sorbi o  gură de vin, nu fără o nuanță de reproș,  mi-a  băut o sticlă de Courvoisier…” „Ei, îi replică Emilian, doar n-a băut-o Anton  singur…  Am băut toți din  sticlă ...  Și ce vrei acum? Să-ți cumpere omul  o sticlă de Courvoisier?!”                                      

 „A, nu zice Sacerdotul, să-mi aduci niște fotografii de la  serata  cu Blaga  de la Muzeul Unirii!”   Îi înmânasem Lui Horia  Zilieru, eseul meu  „Departe, foarte aproape de spațiul pur”  (http://filosofie-si-literatura.blogspot.ro/2012/02/departe-foarte-aproape-de-spatiul-pur.html), scris cu ocazia seratei culturale din 3 februarie  2012,  închinată lui Lucian Blaga,  cu o fotografie a Sacerdotului  la masa  prezidiului.                                         Discuția  s-a   îndreptat  inerent   spre amintirile din  tabăra de creație  de la Avrig. Mi-am asumat, din nou azi,  responsabilitatea  de a-l   fi  provocat pe Sacerdot, exprimându-mi admirația față de scriitorii americani de succes pe care îi citeam  în acele momente - George R.R. Martin, cu  faimoasa  epopee de ficțiune - Cântec de gheață și  foc  și trilogia  lui Henry Miller - Răstignirea trandafirie.                                                                                                          „Lasă-mă domnule cu americanii!” a   exclamat  vehement, poetul  Horia Zilieru (Pe-atunci nu știam că i se spune Sacerdotul, supranume ce i se potrivește de  minune).  „Ce  romancieri  mari   au  americanii?  Eu nu cunosc decât  un singur  romancier  mare. Pe Dostoievski! Dostoievski  este Dumnezeul   prozei”, afirmase sentențios Sacerdotul , într-o seară colocvială, cu coniac,  vin și bere,  în tabăra de la Avrig.                                                                                „Cartea   lui George R.R.  Martin  e o ficțiune de vreo 5000 de pagini”, spune Magicianul.  „Cred că are vreo 9000,  exagerez eu  monumentalitatea cărții americanului, dacă pun la socoteală și ultimul volum care urmează să apară. Cele cinci volume au peste 6000 de pagini.”                                           

 „Șase  mii o sută optzeci   și cinci   de pagini”,   precizează   contabilul  de la Junimea, consultând informația  în memoria telefonului.                                 

  Revoltat, până la mânie,  pe   un  anume   Lucian Pricop  de la Jurnalul Național  care scrisese   un   articol  denigrator    despre lașitățile omului  Zaharia Stancu  („Zaharia Stancu. Un agent al Siguranţei infiltrat în cultura română     din 5 octombrie 2012), Sacerdotul nu ia seamă la  digresiunea noastră   și  îndreaptă discuția  din  nou spre  autorul  Desculților.                                      

   „Cine este  acest  Lucian  Pricop?”  întreabă retoric  Horia Zilieru.  Cu părul lung alb pieptănat cu grijă, cu  sprâncenele groase și ochii albaștri, pătrunzători, cu gesturile  lui largi pare  mai degrabă  un  preot  ce propovăduiește evanghelia din amvon sau  un  solomonar decât poet.            

          „Ce  operă a creat el? Un ziarist de lemn cu limbă de lemn.  Mitici în delir cultural, așa  îi numea  Paul Zarifopol pe jurnaliștii ignoranți și superficiali. Acest Lucian Pricop  i-a pus,  lui Zaharia Stancu, eticheta   de <<agent  al siguranței>>.   Omul cu puțină  cultură literară  așa îl va percepe  pe  acest mare  romancier.  Că  scriitorul a fost  sau nu  agent al siguranței, asta  a găsit  ipochimenul  că-i  important, nu   opera lui!” 

                 „Acest Lucian Pricop, spre a fi  citit,  intervin  eu,    a aruncat, la comanda   patronului său, o  mizerie  mioritică,  cum au făcut atâtea otrepe,  ca   de pildă,  Patapievici,  care a  pus românilor  eticheta  patibulari. De ce nu-i critică romanul  Desculț cu care  Zaharia Stancu se împăuna că <<a parcurs globul cu sandale de aur>>?                                                                                      

   „Un onanist, domnule,  acest Lucian Pricop”, zice  cu năduf  Horia Zilieru.                                                                                                            „Maestre,   îl  temperează   Magicianul  rămas în  picioare cu mâinile sprijinite pe scaunul de la birou.  Să nu ducem discuția în emisfera  de jos,   licențioasă!...”                                                                                                           „Fiindcă nu i-a citit   opera  lui  Zaharia  Stancu, continui  eu,  a scris o mizerie,  ca orice ziarist ignorant care  caută senzaționalul.   Cum  remarca  Eminescu  în Scrisoarea I, despre   năravul ce îl au  <<adunătorii de coji>>, vânătorii de glorii facile, în general  non-creativii. ” 

„Astfel   încăput pe mâna oricui  - te va drege,

Rele-or zice  că sunt toate câte nu vor înțelege

Dar, afară de acestea vor căuta vieții tale

Să-i  găsească pete multe, răutăți și mici scandale –

Astea toate te apropie de dânșii…Nu lumina

Ce în lume-ai   revărsat-o, ci păcatele și vina,” 

 (M. Eminescu  - Scrisoarea I)                                                                  

 Am ascultat mai demult pe TVR cultual,  îmi continui eu  disertația,  pe  criticul acela gras cu ochelari … nu-mi amintesc numele.  Se vede că am aversiune față de critici  dacă i-am uita numele.  Zicea  că   romanul  Desculț, pentru a fi tradus  în toate limbile,  a costat cam mult Uniunea scriitorilor…  Cam asta voia a spune cu parcursul globului  în sandale de aur…”                           

„Alex Ștefănescu!” îl identifică    Emilian Marcu.  E  un critic bun, cu o cultură vastă…, moldovean din Suceava. Are un stil molcom de povestitor sadovenian.                                                                                                          Totuși,  Alex Ștefănescu  spune  într-un eseu, în  România literară  nr. 40 din 2002, dacă îmi amintesc bine  că, spre cinstea lui  și   spre deosebire de alți colegi de breaslă ai lui Zaharia Stancu, acesta  și-a  păstrat o oarecare demnitate  față de regimul comunist; asta pentru că avea o   abilitate tipic  ţărănească  pe care  o simţea de mic copil, pe care a etalat-o în jurnalism,  o abilitate ce era  excedată și de o  anume ură împotriva <<lumii bune>>".                               

 Dincolo de lașitățile omului, romanul în sine suferă  de exces gazetăresc și   propagandistic (asta este și cauza perimării sale),  de  absența unor personaje epice cu rezonanță, de abundența  unor personaje neinteligibile și grotești (Uţupăr, Uie, Gângu, Iţicu, Unturica, Dioaica, Tunsoiu,  etc. ), considerate cu mult prea multă amabilitate de critică drept pitorești.”

„Până la urmă,  mă hazardez   din nou în discuție, la  unele  lașități  toți suntem  supuși  când trăim   în   regimuri  politice  extremiste… și în  aceste condiții  este  <<normal>> să te faci frate cu dracul până treci  puntea.                      

 Poate fi  numit de  unii   cameleonism, dar ce poate  face individul într-un regim concentraționar  în care   moartea  sau  pușcăria ori canalul erau, nu doar  simple amenințări, ci chiar  anxietatea  de fiecare zi a existenței lor.                      

 Unii au admirat regimul fiindcă i-au dus de-acasă, de lângă  plugul cu boi și i-au scăpat de nevoi, pe alții șansa de a  deveni, din muncitori, agitatori politici sau instructori de partid.  Dar toți erau constrânși  de  noua   putere susținută de  forța tancurilor  sovietice.                                                           

 Există  în critica  românească  o   viziune   <<nouă>>, inițiată se pare de Monica Lovinescu,  prin conceptul   est-etic lansat de ea, în care se preconizează    a judeca scriitorul ca om   și  calitatea  sa  socială de creator, respectiv  opera sa.  Dar de la  a-l  judeca  pe scriitor ca om  și  până la a-i  pune eticheta de  <<agent al siguranței>>, fără a dovedi cu probe indubitabile acest  lucru,  e cale lungă în  împlinirea conceptului est-etic.

Mai grav e, când, nu omul, ci scriitorul   se  prostituează  de bună voie și nesilit de nimic  și de nimeni, ridică osanale sau denigrează   la comandă sau din interes pecuniar, cum au făcut-o mulți în vechiul regim  și cum o fac mulți și azi.  Cum face acest Lucian  Pricop, un  jurnalist mercenar   sau   H-R. Patapievici, un scatofil,  ori Mircea Cărtărescu care a  ridicat, fără  să fie   forțat, ci doar  din prostituție  pecuniară,   osanale,  portocaliilor și altora ce vor veni la guvernare.  Or, în scrierile   lui  Zaharia Stancu nu prea găsim  osanale aduse regimului comunist. Ce poate face  un  om, fie el  și scriitor,  în fața represiunii unei  dictaturi?   Să  se revolte și să înfunde pușcăria,  să fie ucis  cum a  fost ucis Lucrețiu Pătrășcanu   sau să „colaboreze”   în sensul de a scrie,  de a crea cultură, fie și propagandistică?                                                                     

 Ce-ar fi  făcut  acest Lucian Pricop, dacă  s-ar fi aflat   în situația   ingrată într-un regim  dictatorial, când orice scriere este  pusă în „cămașa de forță a cenzurii”(Andrei Cornea – Platon – Filozofie și cenzură)!?  Îl văd  mai laș,  mai lingău  și mai colaboraționist decât pe Zaharia  Stancu.                                       

 Procedeele folosite de orice sistem totalitar, fie politic sau religios, sunt   în   principal, forța  și persuasiunea. Orice sistem totalitar îşi impune ideologia şi menţine credinţa în ideologia extremistă prin teroare, prin  forţa brută, prin violenţă, prin trădare, prin instigare la lupta de clasă, prin manipularea permanentă a sentimentelor de iubire şi ură, prin  exaltarea  etosului naţionalist, prin  reducerea la minim a mijloacelor de subzistenţă şi egalizarea veniturilor, prin propagandă, prin inoculare  în mintea   copiilor şi  a tinerilor  a noilor  principii  şi a noii  ordini, prin exaltarea omului nou,  prin spălarea creierelor celor maturi şi, nu în ultimul rând, prin   pervertirea  cărturarilor, în speță a scriitorilor. În faţa terorii  politice cine  rezistă?

     Unii  intelectuali  au aderat  la comunism  din convingeri idealiste, cum a fost  Lucreţiu Pătrăşcanu, dar cei mai mulți,  constrânși  de regim,  ca  să nu ajungă  la Canal sau în închisori.                                                                      

 Dacă există o deosebire radicală între sistemul totalitar şi cel democratic, deosebirea se află  în sfera crimei,  a exterminării fizice a oricărui oponent, determinată  prin legi  de  politica  de  partid și de  stat.”                                          

 „Mai există  şi  altele, bine surprinse de  criticul  Alex Ştefănescu, intervine Magicianul, anume aceea a ascensiunii  incompetenţilor într-o  societate  a lipsei de competitivitate, unde   absența  concurenţei  individuale reale  generează lenea, delăsarea  și lichelismul.                                                        

 Soljenițîn, care a trăit în ambele  regimuri - cel comunist  şi cel capitalist   occidental, ne avertizează, însă,  asupra riscurilor competiționale  și a  individualismului exacerbat  în  democrație,  << iar lupta permanentă pentru acestea a întipărit pe numeroşi obraji din Apus, trăsăturile adânci ale anxietăţii şi chiar ale depresiei>> ( Discursul  lui  Alexandr Soljenițîn la  Universitatea   Havard    - 8 iunie  1978).                                                                                     ,, În   opinia mea,  încerc eu un discurs, democrației  îi lipseşte   ritualul de socializare. Absența ritualului  face ca omul să simtă singur, aruncat în propria-i  liberate. În Democrație, individul  se simte  izolat,   trăiește viața ca pe o  cursă permanentă,  ca aceea a  eroului  din nuvela Singurătatea alergătorului de cursă lungă, al lui Alan Sillitoe, care  duce un război de unul singur împotriva tuturor.                

 Ritualul de socializare, exacerbat în regimurile  extremiste prin  parade  paramilitare,   conferea   un oarecare sprijin protector  în fața  ostilității lumii,  nu  „sentimentul real   de comuniune socială” despre care vorbește psihanalistul Alfred  Adler,  ci  mai degrabă  un simulacru,  dar  care oferea măcar  o iluzorie  comuniune  de solidaritate,  de  stare dionisiacă,  chiar dacă avea ca  mesaj  subliminal  supunerea necondiționată -  spiritul de turmă (o turmă și-un păstor).         

 În  regimurile  politice extremiste, fie de dreapta sau de stânga,  s-a marșat  pe aceste  ritualuri paramilitare   -   cuiburile de legionari cu ritualurile lor mistice macabre  specifice, respectiv celule de partid  și    detașamentele de pioneri, utemiste,  comuniste,  cu ale lor  emanații ultranaționaliste și cântece patriotice;  toate acestea confereau  o oare  protecție psihică individului  față de ostilitatea lumii.

 Aceasta ritualizare  nu  este posibilă în   democrație. Totuși nevoia de socializare, mai ales la tineri, este stringentă. Drept urmare socializarea  în grup de tipul bandei sau găștii de cartier se produce  ad-hoc, fără ideologii și comandamente impuse. Acest lucru se manifestă  la vârsta adolescenței.              

 Mai târziu,  competitivitatea  sparge gașca, declanșează   individualismul și implicit  stresul și anxietățile existențiale.  Pentru cei    mai mulți  cele  mai nocive efecte ale stresului și anxietății  competiționale sunt îmbuibarea și obezitatea, alcoolismul  și consumul de droguri. Pentru nevrotici,  însă, căutarea  grupului  de socializare devine imperioasă și aceștia sunt adesea  primele victime ale unor crestoși falși și a  unor secte radicale.                                                                                                             

         În vreme ce, în democraţie, crima este acţiunea unor indivizi sau grupuri de indivizi delicvenţi,  din varii straturi sociale,  care acţionează impulsiv asupra altora, în sistemele totalitate crima este o <<raţiune de stat>>.                                                  

             Eliminarea fizică a adversarilor sau a potenţialilor adversari  ori  a oponenţilor este  o practica criminală   adoptată   de orice sistem totalitar, fie de stânga, fie de dreapta.                                                                                          

         Ca intelectual, Lucrețiu Pătrășcanu    a  realizat  pericolul Cominternist  asupra problemei naţionale, dar încercarea lui de a demonstra la al patrulea congres al PCR (Harkov - 1928),  că  moldovenii de dincolo de Prut sunt români şi sunt majoritari, i-a adus  din partea delegatului Cominternului,  Bohumil Smeral,  eticheta de <<oportunist de dreapta>> ce-l va urmări până la închiderea sa, în 1948,  de către Dej  și  lichidarea  lui în închisoare sub acelaşi motiv  naţionalist. Comunicarea  lui de la Universitatea din Cluj, când,   în  sala oglinzilor, răspunde la întrebarea unui student, anume că:  <<înainte de a fi comunist sunt român>> i-a adus condamnarea și moartea.

                 E suficient să citeşti mărturisirile lui Petre Ţuţea  şi, să le multiplici  la nivelul  intelectualităţii, din întreaga ţară ca să  realizezi drama şi tragedia românilor  -  ţărani, preoţi, intelectualii prinşi în vârtejul absurd  al acelor  vremuri.  Exaltarea ideologiei unei societăţii  ce se voia,  în teorie, a fi cea mai umană dintre toate societăţile posibile,  în practică   se dovedea  a fi cea mai inumană. ,,Ştiţi cum vorbeşte Magazinul istoric despre Doftana? Universitatea de la Doftana. Or, Ceauşescu când a fost întrebat unde  a învăţat carte, cică în temniţă. Eu am stat 13 ani uitându-mă pe pereţi. Şi când am spus << daţi-ne ceva să citim>> , ni s-a răspuns:<<V-am adus aici să vă tâmpim>>. Pur şi simplu!’’ (Petre Ţuţea – Între Dumnezeu şi neamul meu, Ed. Arta grafică, Bucureşti , 1993, pp. 27-28).

Tâmpirea intelectualilor în închisori, în deltă sau la Canal,  a fost metoda cea mai eficientă  pentru spălarea creierelor. Inspirat din gulagul rusesc, la rându-i inspirat din lagărele naziste, deportarea în condiţii deosebit de umilitoare pentru intelectualul obişnuit cu anumite rafinamente existenţiale, coborât  brusc  şi brutal  din bibliotecă  și dus la Canal,  era greu să reziste condiţiilor atât de vitrege, pe care generaţiile  şlefuite în biblioteci le uitaseră.  Viața  sedentară, viața de șoarece de bibliotecă  a şters din genomul lor  rezistența fizică la intemperiile vremii  și vremurilor. E ca şi cum ai transplanta o floare, fără să o adaptezi, pe pământurile siberiene.”

 „Ce a creat acest Lucian Pricop?”  întreabă din nou retoric,  Horia Zilieru. „Nimic! Sau ceva de genul  unui roman, ca  acela  al  unei Eve, pe care l-am citit din curiozitate,  în  care povestea experiența pe care a trăit-o ea,  într-o gară, când  a avut prima  menstruație. Vai, ce mai dramă!...   Da, ceva de genul acesta  poți citi la alde Lucian Pricop…”                                                           

 Sacerdotul mai ia o gură de vin. Într-un colț  al gurii îi rămâne o pată.                               „Maestre, zice  Emilian Marcu,  parcă a-i  fi  băut  cerneală. Dar bine c-o bem acuma  și n-am băut-o  în școală..., râde Magicianul de gluma spontană.  Trebuie întrebat Marius Tucă de ce a aprobat  în Jurnalul Național,   un asemenea  articol denigrator la adresa lui Zaharia Stancu?”                                     

 Cu același gest larg,  Sacerdotul dă a lehamite din mână. 

„Zaharia Stancu, continuă el,   știm ce a creat. Și dacă, în Desculț, a pune botnițe țăranilor,  la culesul viilor,  ar putea fi o exagerare,  deși nu putem cunoaște  dacă  nu a existat  un asemenea   specimen  de  boier cărpănos  până la patologic,   celelalte romane  sunt adevărate bijuterii literare;  Șatra - o  adevărată epopee într-o impresionantă ficțiune;  Jocul cu moartea, un picaresc metafizic  a cunoașterii vieții și morții  într-o aventură  inițiatică;  Pădurea nebună  - aspirația spre idealul iubirii  și al cunoașterii (creativitate        artistic-literară),  Ce mult te-am  iubit  - un imn  închinat femeii mamă. ”                        

 „Alex Ştefănescu se simte ofuscat de cazul patologic  al boierului care pune botnițe țăranilor și-l prezintă,  intervine Magicianul,  ca  un  scenariu propagandistic comunist.  <<Asemenea fapte, spune  criticul  nu s-au întâmplat în România>>, dar  probabil că Alex Ștefănescu uită, deliberat sau nu,  cât de josnic poate fi arivistul   în  lăcomia lui sau  insul tiranic   ajuns   în  sfera  puterii,  fie că-i român sau  că face parte  din alte națiuni   occidentale,  <<mai civilizate>>   cum le numesc   românii  de rând și chiar unii intelectuali.                                                                  

 Noi  românii  suntem barbarii de la marginea Europei?!... Așa pare că ne percepe onorabila Europă după  comportamentul  decrepit al iubiților noștri conducători care au pus botniţe, nu doar unei comunităţi dintr-un cătun, ci unui întreg popor (să amintim doar raționalizarea alimentelor în timpul  epocii de aur comuniste sau criza economică gestionată  de portocalii).                                    

 Cu ce  sunt mai umani şi prin urmare  mai puţin psihopaţi oamenii noștri politici raportați la  boierul care a pus botnițe  țăranilor, la culesul strugurilor,  al  lui  Zaharia Stancu?                                                                                           

 Că romanul Desculț  este  o juxtapunere de texte, că suferă de exces de jurnalism  și de propagandă  proletcultistă  sunt absolut de acord  cu  expozeul critic al lui Alex Ștefănescu, dar că un asemenea comportament  nu ar fi posibil   decât la psihopați, aici se înșeală.”                                           

„Teribil   este  romanul Jocul cu moartea continuă  Sacerdotul.   Apoi,    Ce  mult te-am iubit  nu e roman, în  adevăratul  lui  înțeles al definirii acestei   creații literare.  Este  mai degrabă un sublim poem  în proză  închinat  femeii-mamă, numit de G. Dimisianu <<cea mai   pură  carte>>.                                 

 Nu se mai amintesc  romanele din perioada interbelică  - Taifun  ( 1937)       - Oameni cu joben(1941), cu  notele lor critice  și scenele pornografice  la adresa potentaților vremii, bogați  și  depravați, mult   prea licențioase, scrise cu scop  evident comercial și pe care scriitorul nu vrea să le includă în opera sa.             

 Unii  consideră Oameni cu joben,  drept  un   <<roman de șantaj>>, scris la comandă se zice  -   o blasfemie   la adresa  familiei Manolovici ( una din cele mai bogate familii  evreiești din   epoca interbelică); alții  îl consideră un  atac la  adresa   înaltei societăţi.  Oameni cu joben este  scris cu  mai multă grijă,  pregătit în scop  literar.                                                                           

 Avea Zaharia Stancu, continuă Sacerdotul,  acolo  la Uniunea Scriitorilor,  o secretară  frumoasă  foc. Eu eram un puștan pe vremea aceea. Și povestea, cine povestea…, chiar a scris asta, eh,  îmi scapă  acum  că   l-a surprins  pe  Zaharia Stancu când i-o trăgea   secretarei  pe sofaua din birou. El n-a observat când  intrat   inoportun  intrusul,  era  complet absorbit de act, dar ea l-a văzut și  i-a făcut semn cu mâna să dispară…”           

„Ei, maestre ,  intervine  Emilian, elegant cum îi este firea,  observând  că discuția  riscă să devieze spre senzaționalul erotic,  acestea  le comentează  puștanii de liceu,  studenții sau ziariștii de la   tabloide sau alte ziare de scandal.   Să lăsăm  aventurile erotice ale lui Zaharia Stancu   în seama   ziaristului Lucian Pricop  de la Jurnalul Național, că tot îi fac plăcere <<răutăți și mici scandale>> cum le numea  Eminescu.”

Atenţionarea  elegantă  al lui  Emilian  își atinge scopul. Sacerdotul abandonează senzaționalul  porno-erotic   și   trece  la Titus Popovici.    

Vasile Anton,  fragment  din volumul în pregătire -   Iluzie, nebunie și frumos, într-o carte