„Margareta,…, Margareta!...” îmi repetam în gând, o fi Margareta din Faust al lui Goethe?! … Dar maestrul …, maestrul… , cine-i maestrul în Faust?!” Glasul cunoscut îmi aducea în minte o poetă ieșeancă, dar deși îmi suna cunoscut nu-mi aminteam numele ei. O să-mi amintesc cumva. Părea glasul unei poete care scrie poezie neagră, dar nu eram sigur, o poezie ce ține de subcultura goth, adulată de rockerii punk și emo, ceva legat de întuneric, morbid și eroticul violent. Dar de ce i-a dat numele Margareta?
Să se ocupă poeta oare și cu magia? Văzând, probabil, că nu prinde, la adolescenții români, poezia neagră, poeta încearcă să atragă atenția prin practicarea magiei.
De ce oare m-a dus gândul până a o bănui pe poetă de practici vrăjitorești? Doar pentru că scrie o poezie neagră? Sau că femeile, îndeosebi, sunt înclinate spre ocultism. Bine, dar filozofia ocultă e dominată de bărbați de la Simon Magul cu gnoza lui până la Nostradamus cu profețiile din Centuriile sale. Bărbații sunt doar teoreticieni, adevăratele practicante ale magiei sunt femeile.
Dacă pisica e albă, mi-am zis, ignorant în probleme de vrăjitorie, înseamnă că se ocupă cu magia albă. Și de ce? Spre a se învălui într-o aură de mister mediatic în ideea de a atrage cititorii emo și goth? Nu-i de-ajuns că poezia ei exaltă spiritele întunericului?!
Altădată, în vremurile culturii strigoiului la noi, ar fi dat fiori de groază poezia neagră și poate ar fi avut succes; acum însă nu provoacă nici măcar fior est-etic. Nu prinde la români genul morbid. Dacă unii adolescenți români adoptă subcultura goth sau emo o fac mai mult pentru a epata decât pentru o trăire autentică. Suntem un popor de esență latină - cald, contemplativ și vesel. Însăși tricolorul arată un fond al inconștientului mioritic puțin morbid - romantic, impetuos, iubitor de viață - roșul; melancolic, invidios și gelos - galbenul; deschis, visător și contemplativ - albastrul.
Poate la nemți și la alte popoare care au culoarea neagră pe drapele și în suflete să prindă poezia neagră. Negrul, în viziunea psihanalitică, are semnificația tristeții, despărțirii, singurătății, sfârșitului, o culoare apocaliptică pe care nu prea o găsim pe plaiurile mioritice. Nemții au dovedit manifest, în cele două mari conflagrații devastatoare, ce înseamnă negrul în sufletul lor.
Poeta ar trebui să-și caute cititorii în alte spații culturale! Aici pe plaiurile mioritice nu va fi citită, decât poate de persoanele depresive. Poemele ei sunt prea negre pentru sufletul românesc.
Doamne, îmi zic, la ce se pot deda poetesele astea pentru o mică și vană glorie! Dar oare numai cu magia albă se ocupă? Nu cumva e tentată și de magia neagră?! Cu siguranță, de vreme ce cantonează în emisfera întunecată a spiritualului, e atrasă și de magia neagră.
Dar este pisică albă un simbol al magiei? Poate-i doar un animal de companie și eu o bănuiesc de practici oculte. Femeile, mai mult decât bărbații, au capacitate psihomentală de transfer al libido-ului, de la uman spre lumea animală. Așa numește Freud acest proces de simbioză al omului cu animalele (de regulă câini sau pisici) sau păpușile în cazul fetițelor.
La bărbați, transferul, strămutarea stării afective are, de regulă, drept obiect mașina, fotbalul sau alte ciudățenii tehnice. Pe vremuri era pușca și calul…, sabia și turnirurile, arcul cu săgeți și vânătoarea, dar să nu mergem prea adânc în evoluție simbiozei, că doar nu facem aici istoricul ei …
Femeile au rămas constante în acest fenomen de transfer, au ca obiect al simbiozei, de regulă, două animale de companie – câinele sau pisica. Ne confirmă asta Ion Luca Caragiale în cea mai sublimă schiță a sa - Bubico
Și totuși, simbolistica europeană a asociat pisica cu diavolul. Oare pe nedrept a asociat-o cu Satana?! Se pare că pisicile atrag energiile negative și poate din acest motiv intuiția colectivă a mers spre asemenea corelații.
De ce Margareta era așteptată de maestru? O fi Margareta din romanul lui Bulgakov? Cum ajung acasă, îmi propun în gând, am să recitesc romanul lui Bulgakov - Maestrul și Margareta.
Am urcat scările la biroul lui Emilian, am bătut la ușă și la exclamația lui, Intră! - am pătruns în încăpere. Am crezut că-l găsesc singur, dar am dat peste poetul Horia Zilieru și un anume Tudor Hatmanu, contabil la editura „Junimea”. Emilian stătea la birou înconjurat de o mare de cărți într-o dezordine ordonată și doar de el știută - cărți pe birou, pe pereți într-o bibliotecă improvizată. Pe birou, în fața lui, revistele Cronica literară și Convorbiri literare la care are rubrici permanente. În fața lui stăteau cei doi pe singurele două scaune, înconjurate și acestea de cărți. „Raiul meu”, așa numea biblioteca scriitorul argentinian Jorge Luis Borges. Și cred că același sentiment edenic îl simte și Emilian, cum îl simt și eu și toți acei oameni care iubesc cărțile. În acest eden al cărților, în această grădină a deliciilor spirituale, Emilian pare un magician ce vrea să inițieze cititorii virtuali în arta cuvântului. Îi adusesem, într-o pungă de plastic, două pet-uri de vin negru producție nouă. Cu această ocazie i-am înmânat și cartea mea de eseuri - Cum să scriu un eseu…, pe care mi-o ceruse în tabăra de la Avrig. â
„Maestre, îl întreabă Emilian pe Horia Zilieru, bei un pahar de vin de la Vasile Anton? Maestrul face semn că vrea. Emilian îi toarnă, dar știindu-l cât de pedant este, îl avertizează: „Ai grijă că vinul din anul acesta pătează!” „E mai mult cabernet vinul de anul acesta…, din cauza secetei!”, justific eu culoarea întunecată a vinului ce lasă urme de cerneală.
„În tabără de la Avrig, zice Sacerdotul, după ce sorbi o gură de vin, nu fără o nuanță de reproș, mi-a băut o sticlă de Courvoisier…” „Ei, îi replică Emilian, doar n-a băut-o Anton singur… Am băut toți din sticlă ... Și ce vrei acum? Să-ți cumpere omul o sticlă de Courvoisier?!”
„A, nu zice Sacerdotul, să-mi aduci niște fotografii de la serata cu Blaga de la Muzeul Unirii!” Îi înmânasem Lui Horia Zilieru, eseul meu „Departe, foarte aproape de spațiul pur” (http://filosofie-si-literatura.blogspot.ro/2012/02/departe-foarte-aproape-de-spatiul-pur.html), scris cu ocazia seratei culturale din 3 februarie 2012, închinată lui Lucian Blaga, cu o fotografie a Sacerdotului la masa prezidiului. Discuția s-a îndreptat inerent spre amintirile din tabăra de creație de la Avrig. Mi-am asumat, din nou azi, responsabilitatea de a-l fi provocat pe Sacerdot, exprimându-mi admirația față de scriitorii americani de succes pe care îi citeam în acele momente - George R.R. Martin, cu faimoasa epopee de ficțiune - Cântec de gheață și foc și trilogia lui Henry Miller - Răstignirea trandafirie. „Lasă-mă domnule cu americanii!” a exclamat vehement, poetul Horia Zilieru (Pe-atunci nu știam că i se spune Sacerdotul, supranume ce i se potrivește de minune). „Ce romancieri mari au americanii? Eu nu cunosc decât un singur romancier mare. Pe Dostoievski! Dostoievski este Dumnezeul prozei”, afirmase sentențios Sacerdotul , într-o seară colocvială, cu coniac, vin și bere, în tabăra de la Avrig. „Cartea lui George R.R. Martin e o ficțiune de vreo 5000 de pagini”, spune Magicianul. „Cred că are vreo 9000, exagerez eu monumentalitatea cărții americanului, dacă pun la socoteală și ultimul volum care urmează să apară. Cele cinci volume au peste 6000 de pagini.”
„Șase mii o sută optzeci și cinci de pagini”, precizează contabilul de la Junimea, consultând informația în memoria telefonului.
Revoltat, până la mânie, pe un anume Lucian Pricop de la Jurnalul Național care scrisese un articol denigrator despre lașitățile omului Zaharia Stancu („Zaharia Stancu. Un agent al Siguranţei infiltrat în cultura română din 5 octombrie 2012), Sacerdotul nu ia seamă la digresiunea noastră și îndreaptă discuția din nou spre autorul Desculților.
„Cine este acest Lucian Pricop?” întreabă retoric Horia Zilieru. Cu părul lung alb pieptănat cu grijă, cu sprâncenele groase și ochii albaștri, pătrunzători, cu gesturile lui largi pare mai degrabă un preot ce propovăduiește evanghelia din amvon sau un solomonar decât poet.
„Ce operă a creat el? Un ziarist de lemn cu limbă de lemn. Mitici în delir cultural, așa îi numea Paul Zarifopol pe jurnaliștii ignoranți și superficiali. Acest Lucian Pricop i-a pus, lui Zaharia Stancu, eticheta de <<agent al siguranței>>. Omul cu puțină cultură literară așa îl va percepe pe acest mare romancier. Că scriitorul a fost sau nu agent al siguranței, asta a găsit ipochimenul că-i important, nu opera lui!”
„Acest Lucian Pricop, spre a fi citit, intervin eu, a aruncat, la comanda patronului său, o mizerie mioritică, cum au făcut atâtea otrepe, ca de pildă, Patapievici, care a pus românilor eticheta patibulari. De ce nu-i critică romanul Desculț cu care Zaharia Stancu se împăuna că <<a parcurs globul cu sandale de aur>>?
„Un onanist, domnule, acest Lucian Pricop”, zice cu năduf Horia Zilieru. „Maestre, îl temperează Magicianul rămas în picioare cu mâinile sprijinite pe scaunul de la birou. Să nu ducem discuția în emisfera de jos, licențioasă!...” „Fiindcă nu i-a citit opera lui Zaharia Stancu, continui eu, a scris o mizerie, ca orice ziarist ignorant care caută senzaționalul. Cum remarca Eminescu în Scrisoarea I, despre năravul ce îl au <<adunătorii de coji>>, vânătorii de glorii facile, în general non-creativii. ”
„Astfel încăput pe mâna oricui - te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege
Dar, afară de acestea vor căuta vieții tale
Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale –
Astea toate te apropie de dânșii…Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,”
(M. Eminescu - Scrisoarea I)
Am ascultat mai demult pe TVR cultual, îmi continui eu disertația, pe criticul acela gras cu ochelari … nu-mi amintesc numele. Se vede că am aversiune față de critici dacă i-am uita numele. Zicea că romanul Desculț, pentru a fi tradus în toate limbile, a costat cam mult Uniunea scriitorilor… Cam asta voia a spune cu parcursul globului în sandale de aur…”
„Alex Ștefănescu!” îl identifică Emilian Marcu. E un critic bun, cu o cultură vastă…, moldovean din Suceava. Are un stil molcom de povestitor sadovenian. Totuși, Alex Ștefănescu spune într-un eseu, în România literară nr. 40 din 2002, dacă îmi amintesc bine că, spre cinstea lui și spre deosebire de alți colegi de breaslă ai lui Zaharia Stancu, acesta și-a păstrat o oarecare demnitate față de regimul comunist; asta pentru că avea o abilitate tipic ţărănească pe care o simţea de mic copil, pe care a etalat-o în jurnalism, o abilitate ce era excedată și de o anume ură împotriva <<lumii bune>>".
Dincolo de lașitățile omului, romanul în sine suferă de exces gazetăresc și propagandistic (asta este și cauza perimării sale), de absența unor personaje epice cu rezonanță, de abundența unor personaje neinteligibile și grotești (Uţupăr, Uie, Gângu, Iţicu, Unturica, Dioaica, Tunsoiu, etc. ), considerate cu mult prea multă amabilitate de critică drept pitorești.”
„Până la urmă, mă hazardez din nou în discuție, la unele lașități toți suntem supuși când trăim în regimuri politice extremiste… și în aceste condiții este <<normal>> să te faci frate cu dracul până treci puntea.
Poate fi numit de unii cameleonism, dar ce poate face individul într-un regim concentraționar în care moartea sau pușcăria ori canalul erau, nu doar simple amenințări, ci chiar anxietatea de fiecare zi a existenței lor.
Unii au admirat regimul fiindcă i-au dus de-acasă, de lângă plugul cu boi și i-au scăpat de nevoi, pe alții șansa de a deveni, din muncitori, agitatori politici sau instructori de partid. Dar toți erau constrânși de noua putere susținută de forța tancurilor sovietice.
Există în critica românească o viziune <<nouă>>, inițiată se pare de Monica Lovinescu, prin conceptul est-etic lansat de ea, în care se preconizează a judeca scriitorul ca om și calitatea sa socială de creator, respectiv opera sa. Dar de la a-l judeca pe scriitor ca om și până la a-i pune eticheta de <<agent al siguranței>>, fără a dovedi cu probe indubitabile acest lucru, e cale lungă în împlinirea conceptului est-etic.
Mai grav e, când, nu omul, ci scriitorul se prostituează de bună voie și nesilit de nimic și de nimeni, ridică osanale sau denigrează la comandă sau din interes pecuniar, cum au făcut-o mulți în vechiul regim și cum o fac mulți și azi. Cum face acest Lucian Pricop, un jurnalist mercenar sau H-R. Patapievici, un scatofil, ori Mircea Cărtărescu care a ridicat, fără să fie forțat, ci doar din prostituție pecuniară, osanale, portocaliilor și altora ce vor veni la guvernare. Or, în scrierile lui Zaharia Stancu nu prea găsim osanale aduse regimului comunist. Ce poate face un om, fie el și scriitor, în fața represiunii unei dictaturi? Să se revolte și să înfunde pușcăria, să fie ucis cum a fost ucis Lucrețiu Pătrășcanu sau să „colaboreze” în sensul de a scrie, de a crea cultură, fie și propagandistică?
Ce-ar fi făcut acest Lucian Pricop, dacă s-ar fi aflat în situația ingrată într-un regim dictatorial, când orice scriere este pusă în „cămașa de forță a cenzurii”(Andrei Cornea – Platon – Filozofie și cenzură)!? Îl văd mai laș, mai lingău și mai colaboraționist decât pe Zaharia Stancu.
Procedeele folosite de orice sistem totalitar, fie politic sau religios, sunt în principal, forța și persuasiunea. Orice sistem totalitar îşi impune ideologia şi menţine credinţa în ideologia extremistă prin teroare, prin forţa brută, prin violenţă, prin trădare, prin instigare la lupta de clasă, prin manipularea permanentă a sentimentelor de iubire şi ură, prin exaltarea etosului naţionalist, prin reducerea la minim a mijloacelor de subzistenţă şi egalizarea veniturilor, prin propagandă, prin inoculare în mintea copiilor şi a tinerilor a noilor principii şi a noii ordini, prin exaltarea omului nou, prin spălarea creierelor celor maturi şi, nu în ultimul rând, prin pervertirea cărturarilor, în speță a scriitorilor. În faţa terorii politice cine rezistă?
Unii intelectuali au aderat la comunism din convingeri idealiste, cum a fost Lucreţiu Pătrăşcanu, dar cei mai mulți, constrânși de regim, ca să nu ajungă la Canal sau în închisori.
Dacă există o deosebire radicală între sistemul totalitar şi cel democratic, deosebirea se află în sfera crimei, a exterminării fizice a oricărui oponent, determinată prin legi de politica de partid și de stat.”
„Mai există şi altele, bine surprinse de criticul Alex Ştefănescu, intervine Magicianul, anume aceea a ascensiunii incompetenţilor într-o societate a lipsei de competitivitate, unde absența concurenţei individuale reale generează lenea, delăsarea și lichelismul.
Soljenițîn, care a trăit în ambele regimuri - cel comunist şi cel capitalist occidental, ne avertizează, însă, asupra riscurilor competiționale și a individualismului exacerbat în democrație, << iar lupta permanentă pentru acestea a întipărit pe numeroşi obraji din Apus, trăsăturile adânci ale anxietăţii şi chiar ale depresiei>> ( Discursul lui Alexandr Soljenițîn la Universitatea Havard - 8 iunie 1978). ,, În opinia mea, încerc eu un discurs, democrației îi lipseşte ritualul de socializare. Absența ritualului face ca omul să simtă singur, aruncat în propria-i liberate. În Democrație, individul se simte izolat, trăiește viața ca pe o cursă permanentă, ca aceea a eroului din nuvela Singurătatea alergătorului de cursă lungă, al lui Alan Sillitoe, care duce un război de unul singur împotriva tuturor.
Ritualul de socializare, exacerbat în regimurile extremiste prin parade paramilitare, conferea un oarecare sprijin protector în fața ostilității lumii, nu „sentimentul real de comuniune socială” despre care vorbește psihanalistul Alfred Adler, ci mai degrabă un simulacru, dar care oferea măcar o iluzorie comuniune de solidaritate, de stare dionisiacă, chiar dacă avea ca mesaj subliminal supunerea necondiționată - spiritul de turmă (o turmă și-un păstor).
În regimurile politice extremiste, fie de dreapta sau de stânga, s-a marșat pe aceste ritualuri paramilitare - cuiburile de legionari cu ritualurile lor mistice macabre specifice, respectiv celule de partid și detașamentele de pioneri, utemiste, comuniste, cu ale lor emanații ultranaționaliste și cântece patriotice; toate acestea confereau o oare protecție psihică individului față de ostilitatea lumii.
Aceasta ritualizare nu este posibilă în democrație. Totuși nevoia de socializare, mai ales la tineri, este stringentă. Drept urmare socializarea în grup de tipul bandei sau găștii de cartier se produce ad-hoc, fără ideologii și comandamente impuse. Acest lucru se manifestă la vârsta adolescenței.
Mai târziu, competitivitatea sparge gașca, declanșează individualismul și implicit stresul și anxietățile existențiale. Pentru cei mai mulți cele mai nocive efecte ale stresului și anxietății competiționale sunt îmbuibarea și obezitatea, alcoolismul și consumul de droguri. Pentru nevrotici, însă, căutarea grupului de socializare devine imperioasă și aceștia sunt adesea primele victime ale unor crestoși falși și a unor secte radicale.
În vreme ce, în democraţie, crima este acţiunea unor indivizi sau grupuri de indivizi delicvenţi, din varii straturi sociale, care acţionează impulsiv asupra altora, în sistemele totalitate crima este o <<raţiune de stat>>.
Eliminarea fizică a adversarilor sau a potenţialilor adversari ori a oponenţilor este o practica criminală adoptată de orice sistem totalitar, fie de stânga, fie de dreapta.
Ca intelectual, Lucrețiu Pătrășcanu a realizat pericolul Cominternist asupra problemei naţionale, dar încercarea lui de a demonstra la al patrulea congres al PCR (Harkov - 1928), că moldovenii de dincolo de Prut sunt români şi sunt majoritari, i-a adus din partea delegatului Cominternului, Bohumil Smeral, eticheta de <<oportunist de dreapta>> ce-l va urmări până la închiderea sa, în 1948, de către Dej și lichidarea lui în închisoare sub acelaşi motiv naţionalist. Comunicarea lui de la Universitatea din Cluj, când, în sala oglinzilor, răspunde la întrebarea unui student, anume că: <<înainte de a fi comunist sunt român>> i-a adus condamnarea și moartea.
E suficient să citeşti mărturisirile lui Petre Ţuţea şi, să le multiplici la nivelul intelectualităţii, din întreaga ţară ca să realizezi drama şi tragedia românilor - ţărani, preoţi, intelectualii prinşi în vârtejul absurd al acelor vremuri. Exaltarea ideologiei unei societăţii ce se voia, în teorie, a fi cea mai umană dintre toate societăţile posibile, în practică se dovedea a fi cea mai inumană. ,,Ştiţi cum vorbeşte Magazinul istoric despre Doftana? Universitatea de la Doftana. Or, Ceauşescu când a fost întrebat unde a învăţat carte, cică în temniţă. Eu am stat 13 ani uitându-mă pe pereţi. Şi când am spus << daţi-ne ceva să citim>> , ni s-a răspuns:<<V-am adus aici să vă tâmpim>>. Pur şi simplu!’’ (Petre Ţuţea – Între Dumnezeu şi neamul meu, Ed. Arta grafică, Bucureşti , 1993, pp. 27-28).
Tâmpirea intelectualilor în închisori, în deltă sau la Canal, a fost metoda cea mai eficientă pentru spălarea creierelor. Inspirat din gulagul rusesc, la rându-i inspirat din lagărele naziste, deportarea în condiţii deosebit de umilitoare pentru intelectualul obişnuit cu anumite rafinamente existenţiale, coborât brusc şi brutal din bibliotecă și dus la Canal, era greu să reziste condiţiilor atât de vitrege, pe care generaţiile şlefuite în biblioteci le uitaseră. Viața sedentară, viața de șoarece de bibliotecă a şters din genomul lor rezistența fizică la intemperiile vremii și vremurilor. E ca şi cum ai transplanta o floare, fără să o adaptezi, pe pământurile siberiene.”
„Ce a creat acest Lucian Pricop?” întreabă din nou retoric, Horia Zilieru. „Nimic! Sau ceva de genul unui roman, ca acela al unei Eve, pe care l-am citit din curiozitate, în care povestea experiența pe care a trăit-o ea, într-o gară, când a avut prima menstruație. Vai, ce mai dramă!... Da, ceva de genul acesta poți citi la alde Lucian Pricop…”
Sacerdotul mai ia o gură de vin. Într-un colț al gurii îi rămâne o pată. „Maestre, zice Emilian Marcu, parcă a-i fi băut cerneală. Dar bine c-o bem acuma și n-am băut-o în școală..., râde Magicianul de gluma spontană. Trebuie întrebat Marius Tucă de ce a aprobat în Jurnalul Național, un asemenea articol denigrator la adresa lui Zaharia Stancu?”
Cu același gest larg, Sacerdotul dă a lehamite din mână.
„Zaharia Stancu, continuă el, știm ce a creat. Și dacă, în Desculț, a pune botnițe țăranilor, la culesul viilor, ar putea fi o exagerare, deși nu putem cunoaște dacă nu a existat un asemenea specimen de boier cărpănos până la patologic, celelalte romane sunt adevărate bijuterii literare; Șatra - o adevărată epopee într-o impresionantă ficțiune; Jocul cu moartea, un picaresc metafizic a cunoașterii vieții și morții într-o aventură inițiatică; Pădurea nebună - aspirația spre idealul iubirii și al cunoașterii (creativitate artistic-literară), Ce mult te-am iubit - un imn închinat femeii mamă. ”
„Alex Ştefănescu se simte ofuscat de cazul patologic al boierului care pune botnițe țăranilor și-l prezintă, intervine Magicianul, ca un scenariu propagandistic comunist. <<Asemenea fapte, spune criticul nu s-au întâmplat în România>>, dar probabil că Alex Ștefănescu uită, deliberat sau nu, cât de josnic poate fi arivistul în lăcomia lui sau insul tiranic ajuns în sfera puterii, fie că-i român sau că face parte din alte națiuni occidentale, <<mai civilizate>> cum le numesc românii de rând și chiar unii intelectuali.
Noi românii suntem barbarii de la marginea Europei?!... Așa pare că ne percepe onorabila Europă după comportamentul decrepit al iubiților noștri conducători care au pus botniţe, nu doar unei comunităţi dintr-un cătun, ci unui întreg popor (să amintim doar raționalizarea alimentelor în timpul epocii de aur comuniste sau criza economică gestionată de portocalii).
Cu ce sunt mai umani şi prin urmare mai puţin psihopaţi oamenii noștri politici raportați la boierul care a pus botnițe țăranilor, la culesul strugurilor, al lui Zaharia Stancu?
Că romanul Desculț este o juxtapunere de texte, că suferă de exces de jurnalism și de propagandă proletcultistă sunt absolut de acord cu expozeul critic al lui Alex Ștefănescu, dar că un asemenea comportament nu ar fi posibil decât la psihopați, aici se înșeală.”
„Teribil este romanul Jocul cu moartea continuă Sacerdotul. Apoi, Ce mult te-am iubit nu e roman, în adevăratul lui înțeles al definirii acestei creații literare. Este mai degrabă un sublim poem în proză închinat femeii-mamă, numit de G. Dimisianu <<cea mai pură carte>>.
Nu se mai amintesc romanele din perioada interbelică - Taifun ( 1937) - Oameni cu joben(1941), cu notele lor critice și scenele pornografice la adresa potentaților vremii, bogați și depravați, mult prea licențioase, scrise cu scop evident comercial și pe care scriitorul nu vrea să le includă în opera sa.
Unii consideră Oameni cu joben, drept un <<roman de șantaj>>, scris la comandă se zice - o blasfemie la adresa familiei Manolovici ( una din cele mai bogate familii evreiești din epoca interbelică); alții îl consideră un atac la adresa înaltei societăţi. Oameni cu joben este scris cu mai multă grijă, pregătit în scop literar.
Avea Zaharia Stancu, continuă Sacerdotul, acolo la Uniunea Scriitorilor, o secretară frumoasă foc. Eu eram un puștan pe vremea aceea. Și povestea, cine povestea…, chiar a scris asta, eh, îmi scapă acum că l-a surprins pe Zaharia Stancu când i-o trăgea secretarei pe sofaua din birou. El n-a observat când intrat inoportun intrusul, era complet absorbit de act, dar ea l-a văzut și i-a făcut semn cu mâna să dispară…”
„Ei, maestre , intervine Emilian, elegant cum îi este firea, observând că discuția riscă să devieze spre senzaționalul erotic, acestea le comentează puștanii de liceu, studenții sau ziariștii de la tabloide sau alte ziare de scandal. Să lăsăm aventurile erotice ale lui Zaharia Stancu în seama ziaristului Lucian Pricop de la Jurnalul Național, că tot îi fac plăcere <<răutăți și mici scandale>> cum le numea Eminescu.”
Atenţionarea elegantă al lui Emilian își atinge scopul. Sacerdotul abandonează senzaționalul porno-erotic și trece la Titus Popovici.
Vasile Anton, fragment din volumul în pregătire - Iluzie, nebunie și frumos, într-o carte
