Video: Pantha rei - totul curge!

Totul curge...  imperturbabil, tern;

Viața,  moartea,  neîncetat...

Doar pietrele rămân etern;

Pe mormântul nostru stau la sfat.

Viața-i scurtă, moartea-i lungă -

Eternitate fără de sfârșit!

Trăim  în certuri  și-n  ura cea nătângă,

 Viața  se scurge ca un vis urât.

Ce-i viața? Glorie, mărire, bani!

Tot  ai pierdut  când ai plecat

Ce-ai adunat, în  ani și ani,

Nimic nu iei... și totul ai lăsat.

Iubirea e singura plăcere

Ce-aduce  fericirea  pe pământ,

Dacă iubire nu e, îi doar amar și fiere...

Și cu regrete plini, intra-vom  în mormânt.  

Totul curge...  imperturbabil, tern;

Viața,  moartea,  neîncetat...

Doar pietrele rămân etern;

Pe mormântul nostru stau la sfat.

Vasile Anton Ieșeanu, 21  decembrie 2013, Iași  

           

        

      

Mânjitori și spălători de creiere mioritice

Cine murdărește și cine spală creierele românilor?I....

Ghici ghicitoare! Cine  mânjește și cine spală  creierele  românilor?!... Traian Băsescu, Crin Antonescu, Victor  Ponta,  Laura  Georgescu -  televiziunele.  Antena 3 e aici?  B1 Tv.   e  mereu prezent.    

Vasile Anton, 13 decembrie 2013, Iași    

A. P. Cehov - Unchiul Vania – sau a trăi pentru un ideal … ( partea a doua)

    Continuare  la:  http://filosofie-si-literatura.blogspot.ro/2013/12/a-p-cehov-unchiul-vanea-sau-cum-ne.html

Moto: „…sunt încredințat că-i aduc   omenirii  un folos mare”   ( A,. P. Cehov  - Unchiul Vania  -  doctor Astrov)       

În realitate,  profesorul Serebreakov  nu este  un savant adevărat, cum cred femeile care îl  conjură sau cum am fi înclinați  a crede  noi  și prim urmare nici masculul dominant.  Acest  fost  profesor  universitar e  un panglicar,   un vânător de succes   facil  -  larmă, faimă  succes,   „un  adunător de coji”,  cum spune  Eminescu   sau, exprimat mai pe   șleau de  unchiul Vania,  unul care   „ repetă  gândurile altora”.                                                                                                                                   Femeile   din preajmă  nu-l percep astfel. Ele îl privesc ca  pe o somitate.  Așadar,   pare că toată lumea   îl adulează. Dar, doar pare ….                                        

  

Prin  urmare,  fidelitatea Elenei Andreevna , tânăra  soție e   falsă…, cum afirmă unchiul  Vania  sau e reală? Despre adevăratele sentimente ale Elenei Andreevnei față de   Serebreakov  aflăm în Actul II, când aceasta,  într-o efuziune  sentimentală, se confesează  fiicei soțului  din prima căsătorie,  Sonia. „Ești supărată pe mine  că m-aș fi căsătorit cu tatăl tău din interes … Dacă mai crezi  în jurăminte. Îți jur că m-am căsătorit cu el fiindcă l-am iubit. M-a amețit faptul că este savant și  un om cu renume.”                                                                                                                     

După   cum observăm,  Elena Andreevna  vorbește despre  iubire la trecut și exprimă faptul  că iubirea ei  pentru Serebreakov   a fost  doar o părere. Multe femei , după ce au trecut  de faza de îndrăgostire (când   toți purtăm vălul Mayei  pe ochi)  descoperă  că  alesul  nu e bărbatul mândru și  mult așteptat.                            
         

 Nu știm dacă  Elena Andreevna îl mai  iubește și credem  că nu-l    mai iubește de vreme ce-i  dezvăluie în continuare  Soniei că dragostea ei   „era doar o părere, doar o închipuire, însă mi se părea că-l iubesc cu adevărat.”                       

 Multe femei se lasă   înșelate  de aparențe, multe, îndrăgostite   nutresc   sentimente adevărate   față de un au bărbat care pare  și nu este.  Deziluzionarea târzie  va împinge,  fie   spre adulter, fie    vor  conviețui  letargic   cu  bărbatul  pe care îl disprețuiesc.                                                                                                                                 
           Pentru femeie este mai important  contactul fizic, nu neapărat actul  sexual, ci legătura tandră, o îmbrățișare, un sărut,  este posibil să primeze legătura  fizică    tandră  în fața sentimentului real  pe care aceasta îl simte  față de soț. În cele mai multe căsnicii   femeia își sublimează energia erotică în  iubirea  pentru  progenituri.  Pentru ea  importantă  atingerea fizică, mângâierea, dezmierdarea …, la fel ca la  pisică.   Dar în cazul lui Serebreakov, el cere manifestări de tandrețe , el vrea să fie  ogoit și corcolit.                                                                                                                                                    Condiția de femeie, spune   sociologul   german Georg Simmel ,îi impune o anume devoțiune, uneori  mistică față de instituția căsătoriei, (nu știm în ce măsură  și azi). Femeia  simte , spre deosebire de bărbat , un interes  vital  față de masculin. Interesul vital se  observă  și în  privința  imitării   masculinului  în toate   chiar   cu prețul   renegării propriei  naturi.   Să fie bărbatul superior femeii? Evident,  imitatorul  este,  cel puțin cronologic, inferior, este al doilea.                                                      

  

Interesul  vital, aproape   unanim al femeii față de masculin, are ca  obiectiv  propria  protecție  pe care  masculinul îl conferă femeii  - acum,   în epoca postmodernistă, mai mult ca oricând. Femeia cere   o protejare    concretă  - materială( bogăție),   social( prestigiu)  și chiar culturală( facultate) .                                 

Este atât de  mare  nevoia  femeii de  a  fi  protejată  mângâiată , răsfățată, încât  scriitorul   rus Mihail Șolohov, autorul celebrului roman  Pe Donul liniștit,  e exprimat-o  excepțional  „Femeia e ca  mâța – se lipește de cine o mângâie.”                     

 Și parcă în epoca modernistă mai  mult ca oricând, femeia își  dezvălui   această  trăsătură  de  felină.  Mâța trebuie  mângâiată, dezmierdată, altfel  pleacă …                              

 Recunoașterea de către femeie a capacității  bărbatului  de a o  proteja demonstrează  o recunoaștere  implicită a superiorității masculine. Protectorul este  inerent  superior  protejatului.                                                                                                        

 Și din punct de vedere fizic, femeia este „inferioară”; este  mai scundă  decât  bărbatul  și prin  urmare   îl privește pe   masculin  de  jos  în sus.                                               

 De ce femeia este mai scundă   decât  bărbatul?  Întrebarea este  evident   retorică.   S-a observat  la speciile  la care masculii sunt dominanți o  mărimea  pronunțată  a trupului  masculului   în raport cu   fizicul  femelelor.  La speciile unde femele sunt conducătoare ,  mărimea fizică a femelei   domină asupra masculului , ca în cazul elefanților de pildă.                                                                                                 

Dar dacă,  în cazul speciei umane,   masculii  sunt   dominanți în raport  cu femelele, nu  înseamnă că  toți masculii umani sunt și masculi  dominanți.  Masculii dominanți   sau Alpha  sunt puțini, sunt  în   general   marii creatori  din toate domeniile, marii idealiști  ai lumii.   Ca de pildă liderul politic   al Africii de sud  -    Nelson Mandela.                                                                                                                 
            Și la sexul frumos întâlnim femele dominate.  Liderii din ambele sexe sunt,    mai mult sau  mai puțin,  conștient,  recunoscuți de  ceilalți.  În multe familii, unde femeile  au o masculinitate evidentă, ele sunt  dominante.                                                        

 Egalitatea  sexelor, atât de mult clamată de feministe, începând  cu  celebra Simone de Beauvoir,  este superfluă, chiar și-n epoca matriarhatului  în care am intrat, epocă  de care se tem  tot   mai  mult  masculii ultimilor  generații.  Imitându-i  însă  pe bărbați în toate aspectele, inclusiv sexual, femeile   tind să devină dominate și prin aceea  că  trăiesc   mai intens  tot ceea ce ele imită la  bărbați.

***

Voinițki are dreptate. Fidelitatea  Elenei  Andreevna  este falsă,  dar, în același timp, este   și adevărată. Este falsă  fiindcă nu e pornită din sentimentul pur al iubirii, dar este adevărată  fiindcă se manifestă real!                                                                              

 Cum poate  ca  femeia să împace în a ei minte , în același timp,  două sentimente contradictorii care  se esclud? Ei bine, femeia are această  mare calitate de a simula iubirea,  inclusiv   orgasmul,  posedă  marea artă a mistificării  realului prin imaginar, îl poate   lesne  îmbrobodi   pe   bărbat  ș-l  poate face   să    creadă   minciuna drept adevăr  și adevărul minciună; acest lucru  pentru bărbat e imposibil sau aproape imposibil.                                                                                                                 

 Spre exemplu,  bărbatul  încercând  să mintă e  prins mai totdeauna   cu ocaua mică, dar pe  femeie e   mult mai greu s-o prindă bărbatul  cu minciuna.   Așadar, femeia  spre deosebire  de  bărbat,   poate cumula  sentimente contrare, fără să se  trădeze,   fără să facă din  asta  criză  de conștiință,  cum   fac  bărbații.                             
 

Cum am mai afirmat  Unchiul Vania, nu doar crede, ci și speră să fie adevărat, anume că   fidelitatea Elenei Andreevna față de soț   este  falsă.                                                 

 Din cearta  celor doi  soți, în Actul II,   prin  insinuările  meschine , Serebreakov  se face  de-a dreptul  insuportabil. El  realizează că  tânăra și frumoasa sa  soție   i-a dat jos masca, i-a dezvăluit   identitatea de   fals   savant retras  în turnul   de fildeș, l-a  aflat   cum este în realitate  - pozeur,  arogant, despotic , egocentrist , nu așa  cum părea  a fi în   imaginea afișată   ostentativ și cu care a amăgit-o .                       

 Serebreakov   simte că  a  pierdut  terenul  în fața celorlalți bărbați  și încearcă prin insinuări  și  autovictimizare să se asigure de  atașamentul ei.  „Nu sunt prost , înțeleg. Ești tânără, sănătoasă, frumoasă, vrei să trăiești, iar eu sunt un moș, aproape un cadavru.”                                                                                                               
        Este   cu adevărat  bolnav sau se preface? Se pare că este   mai degrabă  bolnavul închipuit,  ranchiunos  și  egocentrist? Îi  istovește  pe toți, cerându-le o permanentă atenție față de persoana sa.  Această nevoie permanentă de a fi  în centrul atenției   îl face insuportabil.„Insuportabil!”  îi strigă   tânăra  soție. „Spune, ce vrei de la mine?!” Ce vrea? Vrea să fie  ogoit ca un copil:  dă-mi, fă-mi, adu-mi,  caută  cartea…, etc.                                                                                                                          

De pildă,  doctorul Astrov,     chemat de Elena Andreevna, a  venit  călare treizeci de verste.  Când  a sosit  la moșie profesorul a   refuzat să-l primească.  „Iar astăzi  nici nu a binevoit să stea de vorbă cu mine”, se plânge  Soniei.                                  

 „Ce-mi trebuie mie Astrov al tău?”  îi   strigă  Serebreakov, fiicei sale. Se pricepe la medicină cum mă pricep eu la astronomie. Cu țicnitul acesta   nici nu  am de gând  să stau de vorbă. ”                                                                                                     

 Dar de  ce este doctorul  Astrov  un țicnit?  Astrov  este un idealist ecologist, iar   această  idealitate  este imposibil de înțeles  pentru  mediocrii  de teapa lui Serebreakov.                                                                                                                                

  A ieși din common sense, înseamnă a ieși din calea de mijloc.  A ieși  din calea de mijloc  înseamnă   a ieși din uman. Or, a  accesa  idealitatea supraumanului  de către un individ  uman  poate fi catalogat  de omul mediocru drept țicneală.                     

 Să ne amintim  de   Eminescu!  Pe poet  l-au făcut   nebun   tocmai pentru credința sa  în idealul național.  Și nu doar l-au făcut, ci,   pentru a  scăpa  de  vehementul jurnalist de   la  Timpul,   unde devenise   incomod  și temut  chiar  și de      austro-ungari   (România  urma să fie  încheiat tratatul româno – austro-ungar  și Eminescu  cerea să nu fie semnat fără anumite condiții pentru Ardeal și ardeleni) , trebuia închis lacasa cu nebuni.                                                                                                       
  

  Ca orice idealist   își  conducea activitatea după principii  și norme morale , nu după   afilierea la   un partid sau altul. „Cine  nu e liber, nu e drept, obișnuia să spună poetul. Cu o cultură ce depășea cu mult nivelul  titraților cu patalama, inteligent  cu mult  peste medie,   loial  până la  sacrificiu de sine   principiilor morale  și  interesului   național,   Eminescu  se făcuse temut   de urâciunea  fără suflet , fără cuget, negru , cocoșat și lacom, de toți  panglicarii, care  rupeau hulpavi   pe-atunci, ca și  astăzi, precum   hienele   hidoase,   hălci  mari  din bugetul țării                                    

   Liberali  și conservatori deopotrivă,  politicienii   junimiști, inclusiv  de mentorul său  Maiorescu  se temeau de  adevărul   cuvântul lui.   Mulți i-au  dorit   moartea.   Eminescu se lupta  singur cu  canaliile   mioritice.                            

  Specia asta de canalii  de pe vremea lui Eminescu  s-a   perpetuat  și   s-a  multiplicat.  România  a ajuns  astăzi , după   130 de ani  de  când Eminescu  la Timpul  îi vedea mișunând   la tot  pasul,  să fie  condusă   de   aceleași canalii.        Unde mai sunt idealiștii ? Specia asta  de romantici  e   pe  cale de dispariție  în lume,  iar pe plaiurile   mioritice nu mai există  demult.  Să   fi murit oare idealismul odată cu romantismul?                                                                                                                    Cum lumea  noastră   mioritică  a văzut că    idealiștii  ajung  la casa de nebuni,  iar canaliile își cumpără moșii au trecut de partea acestora din urmă.                       

  

 Eminescu e  marele  nostru  martir. Dar cine mai  vrea să   fie azi   martir?  Omul  mioritic  vrea să  trăiască bine – să  mănânce bine, să   bea bine  să doarmă bine.  Mâncați  și dormiți   bravi  români!  Mai ales dormiți.   Așa a ajuns  țara  mioritică să condusă, nu de   bărbați  mândri, mult așteptați, „vre un falnic giuvaier”  ci de  „panglicarii”   „ în aplauzele grele a canaliei  de pe uliți”.                                         

  Așa a ajuns România o  colonie  a  Occidentului.                                                    

  Ca să-l reducă la tăcere   pe jurnalistul poet  i-au  înscenat nebunia,   punându-i   în   cârcă intenția  de  a-l ucide pe rege. „Și la toate acestea nu e decât un singur leac: să împușc un rege!”  ar fi perorat Eminescu,  în   ziua de 28   iunie 1983, la   cafeneaua  Capșa  într-o criză  nervoasă.                                                                             

 Astfel, au găsit  motivul întemeiat  spre  a-l  închide la balamucul doctorului  Șuțu , care îi și pune   diagnosticul de  alienat . Și au  scăpa de   poetul-jurnalist  prea  incomod,   vânat  și  de  serviciile secrete austro-ungare  pentru     propaganda de la societate Carpați. Lui Eminescu   i se face scârbă. Și începe să scuipe. Și-l scuipă, simulând   nebunia,   inclusiv pe Maiorescu.   Criticul  merita  scuipatul  poetului.                   

 In(amicul) lui,  Grigore Ventura, de față fiind  la Capșa se spune,   l-a turnat la  poliție.  De fapt chestiunea era  „programată”, după cum   afirmă   ultimele cercetări, de vreme ce   prietenul  lui  cel mai  bun,  admirabilul nuvelist Slavici, plecase în acele zile  să-și caute de sănătate,  lăsându-l acasă cu consoarta sa,  unguroaică.  Eminescu locuia  în gazdă la Slavici.                                                                                        

 Madame Slavici, probabil instruită   din timp de soț( și de serviciile secrete    austro-ungare,  credem  noi)  i-a   trimis   egy levél   lui    Maiorescu (Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, că foarte reu.)        Criticul,   „convins”  mai demult de  nebunia   lui Eminescu,   achitase  deja  suma de  trei sute de lei  pentru   camera la spitalul  Caritatea.  Și culmea  cinismului, în vreme ce ziarele adverse deplângeau  îmbolnăvirea poetului,    singurul  ziar care tăcea  ca grohăitorii  în  porumb,  era  Timpul la care lucrase  și unde fusese  rapid   înlocuit.                                                                                                                                  Creatorii adevărați  sunt  idealiștii țicniți.  Ei  nu urmăresc  prin creațiile lor  scopuri mercantile, asta-i face  țicniți și temuți.  Sunt în raport cu noi, într-un anume sens , niște sfinți.                                                                                                                           

 În vremurile  noastre  moderniste  și postmoderniste    creația spirituală  a devenit îndeosebi  comercială.  Capătă valoare, nu   literatura  adevărată, ci  cartea care  se vinde. Și   în postmodernitate  se  vinde literatura de consum. Literatura de  consum  e  o  creația   facilă,  cu subiecte  ușoare,  povești de doi  bani, fără multă cultură,   romane  scrise  rapid ca  celebrele Almanahuri  din  vremea  comunistă sau   ca rubrica  „Știați că … ”     ori  „Diverse”  ținută  de Petre Mihai  Băcanu laRomânia liberă. Sau  ca  un banc  nou   ori    răsuflat  spus   ignoranților  în tren.                                    

 Literatura de consum   nu e   muncă asiduă  de scriitor adevărat. E  făcătură  de  jurnalist de tabloide. Un roman   bun  trebuie să   transmită un mesaj, să deschidă o  fereastră,  să  lumineze   orizontul asupra   unei  lumi posibile, să  trimită  un con de lumină prin care să vezi  lumea cum nu ai mai văzut-o   niciodată până atunci...                 
  

 Să faci  dintr-un fapt divers un roman e o creație  kitsch. Literatura de consum excelează  în această direcție.  De pildă,  romanul   Lizoanca(autor:   Doina Ruști),   nu redă nici pe departe lumea abrutizată a satului  românesc, ci  doar o poveste de tabloide, anume   o fetiță de 11 ani  a îmbolnăvit de sifilis  bărbații dintr-un  sat.              
 

 Cazul  în sine  e șocant, ar fi putut  face  într-adevăr o dramă,  dacă…, dar nici măcar nu aduce toate personajele specifice  satului românesc  în scenariul romanului, cum de pildă   face   Titus Popovici  în   cea mai celebră  nuvelă a sa Moartea lui Ipu.     Din  romanul  Lizoanca   lipsește un  personaj  fundamental al   satului  românesc -  preotul.  Fără acest personaj  și fără un mesaj  sociopolitic evident   sau măcar o viziune   psihologică  clară,  romanul  rămâne,   o poveste de tabloid,  la fel ca romanul lui Dan Lungu  -   Sunt o babă comunistă și  ca multe alte  romane  ale literaturii de  consum care  este acum  pe val.  Oare  s-au  epuizat toate dramele  și tragediile umane  și n-au mai rămas decât   subiectele de tabloide?                                                     

 A vinde spiritualitate și   cultură  lumii  occidentale,  suprasaturată de propriile  kitsch-uri,   prin  recunoașterea  valorii literare adevărate  e cel mai  bun   mod de a-i da cezarului ce-i a cezarului.  Creatorul trebuie să-și asigure cumva   minimum de trai.                                                                                                                               Dar, din păcate,   în cele mai  multe cazuri,  consacrații mioritici  se întâmplă să fie umflați  cu   multă  publicitate de  partid .  „Valoarea”   creației   se datoreze,  nu muncii asidue  și talentului, ci,     în cele mai multe cazuri,  aderării   la o gașcă  culturală  profitoare, hiene   hrăpărețe ce se înfruptă   hulpav  din   bugetul culturii  deservind  un personaj   politic  sau devenind poeți  și  scriitori  de partid, de regulă ai  partidului  aflat  la putere.  Apoi schimbă   macazul. Se încurajează astfel  un cult al  profitului fără muncă.                                                                                                                    

 O  industrie imagistică   explozivă se întrece în a ne vinde   povești de  tabloide.  Scriitorii  nu se lasă mai prejos  și,  pentru  un pumn de arginți, exaltă  în    „nemuritoare”   opere povești de  doi lei.                                                                                     

 Cei mai  mulți  din  corifeii culturii  s-au manifestat ca poeți de curte ai mult iubitului  conducător  și a   stimatei savante,    propagandiști  înfocați sau duplicitari  ai    PCR –ului, dar imediat după revoluție  și-au  renegat   orice creație  curtenească cu toate că au rămas în antologii  omagiale.                                                                              

 Puțini  au fost din cei care nu s-au dezis de omagierea conducătorilor comuniști. Iertată-mi fie digresiunea , dar era cumva  necesară  spre a  distinge spiritul idealist de  cel  negustoresc, mercantil .                     

***

                                                                                                                                                                  
 

Nu  doar cearta dintre soți   ne face să  credem în   falsitatea sentimentelor Elenei Andreevna  față de soț, ci și un  sentiment  vădit de afecțiune  față   de Astrov,  chiar mai mult decât o simplă simpatie.                                                                                            

 Stârnită de Andreevna,  Sonia,   îndrăgostită   de doctor, îl   prezintă  pe    Astrov  ca  pe  om   dedicat   naturii,  îndeosebi   pădurii.  Nu   întâmplător  femeile își   întorc fața   de la  Serebreakov,    bătrânul  savant  închipuit ,    spre  doctorul  Astrov.           Simt în el  pe  bărbatul  autentic, nefalsificat, cel  ce este, nu cel care pare.  Astrov este  idealistul,   savantul  dedicat  bolnavilor și pădurii,  fără a părea și fără a se  grozăvi. E  vegetarian  și   mare  iubitor al naturii.  Are o pepinieră  și o pădure   de treizeci de  hectare pe care a cumpărat-o și de care se îngrijește .                                       

  În furibunda  goană  după aurul verde,  negustorii  din  tipologia  lui Lopahin (Livada cu vișini)  au început să doboare cu  topoarele  toate pădurile.  Astrov,   ecologistul,   replantează  pădurea acolo unde a fost tăiată. „Mi s-a spus că dumneavoastră sunteți   îndrăgostit de pădure.[…]  Pădure și iar pădure. Îmi pare că e monotonie”, îi replică Elena Andreevna.                                                                              

  

 Fără îndoială,  femeile sunt atrase     de bărbații   cu capul în cer, acești superbi visători  idealiști, dar  blestemați  țicniți  ca acest  doctor Astrov. Sau ca   poetul nostru  Mihai Eminescu. Din   multe  considerente,  idealiștii ar putea fi adevărații masculi  Alpha, dar , deși  femeile   iubesc idealitatea lor, nu-i iubesc pe ei,  nu se pot dedica lor.                                                                                                                             Polarizarea femeii  se îndreaptă spre omul  materialist,   omul cu bani,  nu spre idealistul cu capul în nori. Dar dacă nu ar exista acești  idealiști  ce ar fi lumea   oare?        Fără  idealiști  lumea  ar fi    o mocirlă   materialistă  plină de  Lupahini , de  Serebreakovi , de Venturanieni   și de multe alte canalii care   mișună  ca   moluștele   pe  plaiurile  mioritice.                                                                                                    

 Idealiștii   nu trăiesc mult.   Marea masă  materialistă  nu-i  iubește. Ei sunt,  fie   asasinați , fie  închiși   în casa  cu nebuni. Așa s-au întâmplat lucrurile cu   toții marii  idealiști ai lumii: Socrate,  Isus, Eminescu,  Gandhi și  mulți   alții  care au crezut în idealitatea, într-o  lume mai bună și mai dreaptă.                                                                          

 L-a  iubit Veronica pe Mihai   Eminescu ca om sau  a  iubit  idealitatea  lui, cerescul lui spirit? Ca o ironie a sorții!  Veronica  îl numește  în una din scrisori Iubitul meu ideal.  Îl  iubește Elena Andreevna pe  Astrov  sau iubește idealitatea lui  - spiritul  lui  ecologist? Vom vedea.               

                 Vasile Anton Ieșeanu, 12 decembrie 2013, Iași         

A. P. Cehov - Unchiul Vanea sau cum ne trăim viața … (partea întâi)

Moto:   După câte s-au  întâmplat în aceste câteva ore, am avut atâtea retrăiri  și  gânduri, cred că aș putea să scriu pentru învățătura generațiilor care vin  un tratat întreg  despre cum trebuie să trăiești.” A. P. Cehov

Ceea ce este de remarcat în  cele  mai jucate   piese al  lui Cehov   e faptul  că  personajul  principal,  în jurul căruia se derulează  acțiunea, nu este   un bărbat , ci    o  femeie, anume  o femeie frumoasă, adulată  și râvnită de personajele bărbați.                                                                    Așa se petrec lucrurile  în  Livada cu vișini, în  care personajul  principal este   moșiereasa Ranevskaia  Liubov Andreevna,  în Unchiul Vanea  -  Elena Andreevna, soția  profesorului pensionat Serebreakov și   Irina Nikolaevna Arkadina,  artistă,  după soț, Trepleva ,   în   Pescărușul.                                                                                                                         

  Toate trei  sunt femei frumoase,  toate sunt în plină maturitate, cu excepția Elenei Andreevna  care are doar 27 de ani …   Dar cum femeile se maturizează  mai repede  decât  bărbații,     mai cu seamă   în cazul Elenei Andreevna,    căsătorită   cu Serebreakov,  un bătrân profesor pensionat,  ea  se poate alinia  celorlalte și poate fi considerată  o femei matură. Sau așa credem…                                                                                    

   Piesa  Unchiul Vanea se deschide în Actul I  cu  un decor  care ne duce cu gândul   la   o poveste de iubire -  o grădină,   o terasă, o alee, un plop, o masă  pentru servit ceaiul, banchete, scaune  și  o chitară  pe o banchetă.  Grădina, plopul,  masa  pentru servit  ceaiul,  chitara,  toate aceste simboluri îți   induc  mental   fie  o idilă, fie o poveste romantică pastorală rusească.  Așa ar fi, dacă…                                                          

 Scena actului întâi  surprinde  pe doctorul Astrov,  sosit la moșia  profesorul Serebreakov ,   în discuții   cu Marina,  dădaca  bătrână.            Sub  atmosfera  apăsătoare  după amiezii,  doctorul  refuză paharul de ceai  dar și de   votcă,  oferit de dădacă Marina, deși  începuse să bea.              Astrov    și dădaca Marina   fac   bilanțul  a   unsprezece ani de   trecere a  vieții, de când doctorul venise  pe acele meleaguri.                            

  

 Ca și în  Livada cu vișini, în care   înflorirea vișinilor  este afectată de bruma căzută, în Unchiul Vanea  tot acest decor ce predispune,  la ora trei după amiază,  la visare și  iubire,   este   distorsionat  de  atmosfera  posomorâtă  și de  zăpușeală.   Deși  decorul  ar putea  fi  propice unei scene de iubire, vremea posomorâtă și zăpușeala îi  predispune pe cei doi  la meditații  despre   viață, despre cum au trăit  și dacă  sunt mulțumiți de viața trăită, despre  îmbătrânire  și mai puțin   despre  dragoste. Și totuși  Unchiul Vania este  o  poveste de dragostea sau o prezumtivă   poveste, acesta  e subiectul  piesei, numai  că   din  adâncimea subiectului  răzbate ideea filozofică, anume   cum  ne trăim viața?!...                                             
    

  Amprenta  pusă  de entropie,  asupra trupului   tânărului doctor Astrov,  pare  evidentă, de vreme ce este  observată  de dădacă. „Atunci erai  tânăr, frumos, iar acum ai îmbătrânit…”,  îi spune Marina. „Da,  zice Astrov, în zece ani am devenit alt om. Am  lucrat prea mult, dădacă.[…] Cum să nu îmbătrâneşti. Dar şi viaţa asta e   plictisitoare,  neghioabă şi murdară. […]     Și i-au crescu mustățile,  „mustăți  lungi  fără minte”. Drang, spune Heidegger, adică  „pornire  impetuoasă” .  Toți  pornim astfel  pe drumul vieții,  impetuoși   și optimiști ca un zbor de porumbei . Și asemenea baronului Münchhausen care,  pentru a  se ridica   și levita, se trăgea cu mâinile de păr, încercăm  și  noi să zburăm în tinerețe.                                                                                         

  Deodată aripile se frâng, părul  cade, pielea capătă riduri,   serviciul ne  absoarbe, viața  ne acaparează,  ne împotmolim …  „Am  devenit ciudat, dădaco. De prostit încă nu m-am prostit , mare e Domnul, mi-a lăsat creierul la locul lui, dar simțurile s-au cam tocit. Nimic nu mai vreau , nimic  nu-mi trebuie, pe nimeni nu iubesc…”                                          Treptat, viața  ne alienează.  Curba vieții pare  asemenea la toți  -   vise, iluzii deziluzii.   Alienarea   înseamnă înstrăinarea de  sine. Nu ne mai recunoaștem   și pățim la fel ca  doctorul Astrov  - ni se tocesc simțurile, nu mai vrem nimic, nu ne mai trebuie nimic și nu mai iubim pe nimeni.                                                                                                          

 Ce-am  visat că vom fi,  ce am devenit?  Cum  am vrut să   ne trăim viața și cum am trăit-o?   Ce am  vrut să facem  în viață   și ce-am făcut?  Aceste  sunt întrebări pe care doar  le bănuim  că și le pun personajele lui Cehov  din Unchiul Vania, în speță  doctorul Astrov și Vania  și pe care Cehov  nu le pune în gura  personajelor sale  dar  ne face să credem că ei le-au  gândit.                                                                                                        

  Cel mai important lucru  în drang-ul   heideggerian este  a ști ce vrem de la viață. A ști ce vrem înseamnă  a avea un scop. A avea un scop  înseamnă a trăi autentic  viața. Asta   ne face  responsabili. Autenticitatea trăirii și responsabilitatea  atingerii scopului  dau  sens vieții.   Lipsa de autenticitate, a părea în detrimentul  lui a fi,  ne duce vrând-nevrând  la alienare. A ne lăsa duși de val înseamnă   a trăi  inautentic,  iar a trăi  inautentic  duce la aceeași  alienare.  Alienarea   poate avea și alte cauze  -  accidentele de pildă, care  pot  avea   asupra trăitorului  un puternic efect  depresiv, ca   în cazul  doctorului Astrov.                                                      

  

 Din   retorica  doctorului Astrov   deducem a că  acesta  vorbește  asemeni   unui bătrân de vârsta a treia  și nu ca un  bărbat de  treizeci și șapte de ani. Numai un om ajuns  la o vârstă senectuții ar  afirma cu atâta  convingere   că „nu mai vrea nimic,  nimic nu-i mai trebuie, nu iubește pe nimeni.”  Cum s-a deteriorat,  în doar   zece ani, dorința doctorului  de a se bucura de viață, de a trăi, dacă nu fericit,  măcar  mulțumit de sine?!
         

 Expunerea lui   nihilistă   de un  pesimism extrem   e   cauzată  de  o depresie severă  și nu  de faptul că ar fi  ajuns  la fundul vieții.  Vom  vedea că,   într-adevăr, doctorul suferea de  o  grea depresie cauzată de moartea  unui pacient, a  unui macagiu de la căile ferate,   pe masa de operație, simțindu-se responsabil  pentru moartea acestuia, „de parcă l-am omorât   premeditat.”                                                                                    

  În  acel moment de  profund pesimism   iese din casă  Voinițki , alias Unchiul Vania,  căscând, neobișnuit cu trândăvia, neobișnuit  cu trândăvia, neobișnuit să nu lucreze și doar să mănânce, să bea și să doarmă.                                                                                                  
        Noile  reguli  au fost  impuse de Serebreakov,  stăpânul moșiei, fost  profesor  universitar,   acum pensionat.  Trândăvia l-a  scos  din rutină, i-a dat peste cap programul   și  obișnuința  muncii. Îndeosebi, i-a dat viața  peste cap   tânăra   și frumoasa  soție a profesorului, Elena Andreevna, căreia Astrov  îi va spune,  mai în glumă mai în serios,   în Actul IV, că „dumneavoastră și soțul , peste tot aduceți  prăpădul…”                         

  De ce aduc cei doi  prăpădul ?   De fapt  mai mult ea  aduce prăpădul. Frumusețea ei    le-a  trezit  dorința erotică, i-a scos  pe cei doi  din rutina vieții  și le-a dat peste cap activitățile. „Iar ea,  îi spune  Vania lui Astrov, ce frumoasă este! Ce frumoasă! În viața  mea nu am văzut  o femeie mai frumoasă…”                                                                                     

   În vreme ce  doctorul Astrov   discuta cu Voinițki   apare   Serebreakov, plecat  la plimbare,    însoțit  de suită – soția  sa, frumoasa  Elena  Andreevna ,   fiica sa,  Sonia și  Teleghin, moșierul   ruinat.                    Serebreakov ,  prea plin de sine, nu-i bagă în seamă  pe cei de  la masă.    Invitat,  la masa  de sub plop,   la ceai, de unchiul Vania,  Serebreakov  refuză, cerând  să i se ducă ceaiul în birou.  Cu excepția  lui Teleghin femeile îl însoțesc în  casă , apoi se reîntorc  pe terasă. Aroganță  și lipsă de  respect  față de  doctorul chemat de soția sa, venit de la treizeci de verste distanță, îl  incită  pe unchiul Vania la a-l vorbi  de rău pe fostul său cumnat.                                                                       

 Serebreakov  ar putea  părea din multe  puncte de vedere masculul dominant,  masculul Alpha cum le place mai recent biologilor  să le spună  masculilor dominați, dar  el doar pare , adică pozează  prin atitudini,  manifestări și conduite  …                                                     

 Sonia îi  spune tatălui  că vor face o vizită la  Ocolul silvic  și-i va place sigur .  Acolo  locuiește   Astrov, iar  Sonia este îndrăgostită de  doctor  și de aceea îi   sugerează  tatălui  să-i placă Ocolul silvic  cu gândul să viziteze  locul. Remarca ei nu trezește  interesul  tatălui.  Profesorul   pare mai preocupat de sine,  de cărțile   și de   scrierile sale  decât  de  cei din jur.                                                                                                             

 În scenă   rămân  cei doi,  doctorul  Astrov  și  Voinițki. Cei doi  discută despre profesor,  dar   obiectul  obsesiv al discuției este  cea de-a doua  soție a  profesorului,   tânăra   și  frumoasa   Elena Andreevna.             Despre   profesor, Voinițki, ex-cumnatul acestuia   după prima soție decedată,   afirmă  răutăcios că e  „un pesmet uscat , o hamsie savantă. Gută, reumatism, migrene  și cu ficatul  umflat de gelozie și de invidie.”  Dar invidia și gelozia  par a fi   mai mult din  partea  unchiului Vania decât  a profesorului, căci este   peste puterile lui de a înțelege, cum fiul unui diacon a ajuns  „să aibă grade  universitare”.                                        â

 La întrebarea lui  Astrov dacă îl invidiază, răspunde afirmativ,  mai ales pentru succesul lui  Serebreakov   la femei  și pentru  că a doua soție  Elena Andreevna  - „s-a căsătorit cu el când era deja bătrân…”   „Îi este fidelă?”, întreabă  Astrov , deloc dezinteresat.      Din păcate pentru cei doi, pentru Voinițki  și Astrov,  da.  „Dar de ce din păcate?”  întreabă   din nou interesat  Astrov. „Pentru că,  zice  Voinițki, această fidelitate este falsă…”                                                                                                                Ca și  unchiului Vania, prezența  tinerei   și frumoasei soție al lui Serebreakov,   îi  trezește  doctorului   masculinitatea, îl  incită  în a trăi aventura erotică, adică  - a vrea, a trebui, a iubi…, negându-și astfel mărturisirile  pesimiste, făcute dădacei Marina. Ce energie  fascinantă  poate emana frumusețea  unei femei  în floare!...                                              

 Fidelitatea ei este  falsă,  imorală și lipsită de logică,  zice Voinițki.    Elena  Andreevna este o  femeie tânără  și foarte frumoasă  și   îi este fidelă  bătrânului, spune  același  Voinițki, dar cu toate acestea    nu-l poate suferi.  Astfel că  este ilogic și imoral  să-și  înăbușe  sentimentele vii care clocotesc  în sufletul ei de femeie.  Dar oare clocotesc aceste  sentimente  în  sufletul Elenei  Andreevna  sau  i le atribuie   doar Vania? Și dacă într-adevăr clocotesc pentru cine?   Vania crede că spre el se îndreaptă clocotul sentimentelor ei.  Când un bărbat  obsedat de o anume femeie  crede, îi atribuie femeii pentru care a făcut  obsesia  aceleași dorințe cu ale sale.                                                                                               

 Iarăși  Cehov surprinde  un fapt psihologic  observat   mai mult  la  bărbați,  dar și la femei, când fac fixație pentru o anume  persoană care le-a acordat un minim de atenție. Ei  cred cu toată  tăria că  sentimentele  le sunt împărtășite , că  sunt reciproce.  Se observă acest lucru la marginali, la cei respinși  de femei, la singuratici.  Acest lucru cred că se petrece și cu  Vania.                                                                                           

 La auzul acestor idei exprimate atât  de răutăcios  de unchiul Vania despre   tânăra  soție al  lui Serebreakov,   Teleghin, moșierul ruinat, poreclit Vafă   pentru  că e  ciupit de vărsat,   îl apostrofează pe Vania, spunându-i că cel care trădează  consoarta este un om incorect. Teleghin  a fost  părăsit, imediat după nuntă, de soția sa care a fugit cu altul,  dar, cu toate acestea,  i-a rămas fidel acesteia. „Chiar și-așa nu mi-am încălcat obligația. O iubesc și-acum și-i sunt fidel.”                               

 Ba, mai mult, Teleghin  i-a întreținut  în facultate  pe copii  pe care ex-soția sa  i-a avut  cu  iubitul cu care a  fugit .  Și, astfel,  moșierul s-a ruinat.  Acum   trăiește  pe lângă  profesor,  pe care îl lingușește în felul lui slugarnic.   Teleghin,  credem,   e   din  tipologia  pămpălăului  universal, tipul omului servil, lipsit de personalitate.  E   bărbatul  infantil. Îl găsim  în toate mediile  de sus până jos și la toate vârstele, incorigibil în comportamentul lui, în atitudine și gândire. Cehov  l-a surprins  genial   bărbatul-copil, credul,    care   toată viața  nu se maturizează. „Dacă mă plimb pe câmp , sau prin  umbra  grădinii”, îi spune   dădacei, „simt  o fericire inexplicabilă. Timpul este minunat , păsările cântă… ”                                                                                           Doamne, mare e grădina ta! Și câți mai privesc, cu jind, la ea.  „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor”, spune Isus.   Până la urmă ți se face milă de bietul Vafă . E și el un suflet de om…, spun   femeile.                                                                                           Care   bărbat poate   cunoaște  cu adevărat   logica  și morala  femeii,   mai cu seamă   logica  fidelității  față de  un bărbat anume și, paradoxal a femeii tinere  față de un soț bătrân,   în speță  a Elenei Andreevna  față de  bătrânul profesor Serebreakov ? Sofismele   emise de  Voinițki sunt  sau nu reale? Sau au un  substrat  ascuns   pentru care  crede  el  toate  acestea?  Și una și alta…   Motivul  ascuns îl aflăm încă din  actul întâi.  Unchiul Vania, în etate de  47 de ani,  e îndrăgostit de Elena Andreevna fapt, iubire pe care  i-o mărturisește. Dar este   Voinițki  îndrăgostit cu adevărat sau   invidia și gelozia i-au  activat    impulsul   erotic?                                                                                                            

 În Actul II,  acțiunea   se mută în sufrageria   din casa lui Serebreakov. E în plină noapte, aproape de doisprezece. Afară  plouă. E furtună.  Este  evident, o noapte de veghe, de   meditație și de insomnie.                                 Profesorul stă așezat  în  fotoliu în fața  geamului  deschis și  dormitează. Elena Andreevna picotește  în picioare lângă el.  Este bolnav sau se preface spre a fi  mereu servit de cineva, de soție,  de fiica  lui,  de dădacă sau de ex-soacra  Maria Vasilievna.  Cum se crede superior celorlalți   simte nevoia să  fie  mereu în centrul  atenției, să fie  adulat și lingușit.                                                                                                

  Filosofează  pe tema  bătrâneții  și bolilor  chinuitoare.  Dar în tot spune răzbate    falsitatea. Emite  răutăți meschine, dovedind   egoism și  despotism  față de soție,  care   îl fac, nu un   adevărat bărbat, nu masculul Alpha, cum s-ar crede,  ci   o  caricatură, o mască a masculinității.                                                                                                         

 E un excelent  cabotin și acest mod de a  poza,  le induce  femeilor    imaginea  falsă  de mascul dominant, căci spune  unchiul  Vania,  nu fără malițiozitate,  „pășește ca un semizeu” . Asta da!  Când  pășești  plin de importanță poți  induce în mintea femeilor  care,  cel mai adesea, judecă bărbații  după aparențe,  imaginea de mascul dominant.  Dar cum este  bărbatul adevărat, masculul dominant sau Alpha?!...                                       

 Elena Andreevna   tânără și  frumoasă  îi este fidelă,    fosta soacră, mama lui  Voinițki, Maria Vasilievna   îl admiră necondiționat.  Sonia,  fiica acestuia din prima căsătorie, muncește  la moșie  pentru  el.                   E  un mister pe care cei doi  bărbați, Voinițki  și Astrov, care,  atrași de frumusețea  soției  lui Serebreakov,  nu  pot înțelege , cum aceasta „i-a pus la picioare tinerețea sa,  frumusețea sa, libertatea, strălucirea sa.”        Această  relație  falsă, ilogică și imorală  a tinerei femei, după afirmațiile lui  Voinițki,    față    bătrânul  ramolit  le trezește din latență   masculinitate și-i incită  pe amândoi  s-o cucerească.  Din prieteni cei doi devin rivali.                                                                                                 

 Ce  îl face pe Serebreakov atât  de  fascinat pentru femei?! Faptul de a păși  plin de importanță ( am văzut asta  la varii maimuțoi  asta), „ca un semizeu”, faptul că se crede superior (nu-i bagă  în seamă  pe  cei  doi)? Atitudinea arogantă, o anume privire de sus , un anume   comportament  țanțoș, o anume brutalitate  face să bată inima fetelor  și-l   percep pe   bărbat cu asemenea comportamente   drept masculul Alpha. Mai târziu, când se dezmeticesc, realizează că e doar o poză, dar  cel mai adesea, aceștia  se lasă demascați abia după ce  fata sau femeia a făcut pasul decisiv.                                                                                                                 

 Să  ajungă  el,   marele profesor,   aruncat   din biroul lui,  unde trona  ca  un semizeu  în  fața studenților, (despre   numărul de studenți al lui Serebreakov, Vania afirma   ironic că   sora lui avusese  mai mulți curtezani decât el studenți), la țară, să trăiască o  viață fadă,  să conviețuiască cu oameni   mai prejos de nivelul lui…   „dintr-odată, ca din senin, să te trezești   în acest cavou, să vezi în fiecare zi oameni proști, să asculți discuțiile lor despre nimicuri… Eu vreau să trăiesc,  mie îmi place să am succes, îmi plac  faima, larma, iar aici parcă aș fin în exil”, perorează Serebreakov.                                                                        

 Dar  ce înseamnă a trăi?  Ce  înseamnă a-ți trăi viața?   Succesul,  faima,  larma…, așa  crede și   susține   profesorul pensionat  Serebreakov  în   retorica sa?                                                                        

  Asta, de bună seamă,    înclinăm   și noi a crede.  Căci vedem   în ultima  vreme  cum  tinerii,  mai  cu seamă fetele  sunt dispuse la orice, inclusiv  să-și arate  prin  reviste glossy  sau tabloide toata  animalitatea  erotică , nu mai spun  părțile rușinoase  fiindcă  rușinea a  ieșit  de multă vreme din vocabularul  modern.                                                              

  Toate părțile anatomice , altă dată considerate   rușinoase,  sunt arătate  azi  cu fală.  Acest  exhibiționism prin care  femeile   vor să  arate  tot  misterul lor,    duce   inerent la o psihosexualizare  în masă, iar, ca urmare a succesului pe sticlă ,   „vedetele” sexy sunt imitate de puștoaice din ce în ce mai  nevârstnice.                                                                              În zilele noastre,  perorația   lui Serebreakov despre a trăi  pentru  succes  și  faimă  a fost inversată.  La succes și faimă se ajungea altădată prin muncă  asiduă. Azi, calea  cea mai scurtă este larma și scandalul. Scandal - larmă -  faimă – succes asigurat.  Tot mai mulți tineri, inspirați de viața noastră   politică,  înțeleg  succesul  și faima făcând larmă  și scandal.        

 S-a dovedit  în istoria noastră  politică  recentă,   din   nefericire  pentru noi  românii,      că  larma   și scandalul  în politică  deschide  calea cea mai  scurtă  spre președinția țării. Astfel, un Popeye   marinarul,  făcând    multă   larmă și   mult   scandal,   bătându-se  cu pumnii în  piept ca un  maimuțoi   a ajuns  pe scaunul  prezidențial. Un cabotin  arogant,  la fel ca Serebreakov din Unchiul Vania,   o  caricatură, o mască a masculinității  care  doar pare  a fi  mascul Alpha. În   realitate   nu este   decât   un măscărici  - clovnul națiunii, care face pe-a  grozavul, ascuns  sub oblăduirea puterii,apărat de  instituțiile de  informații   și  constrângere.                                                                                                          

 Dar pentru că am  vorbit despre  masculul dominat sau Alpha,  cum   nu este, trebuie să spunem și cum  este acesta    în mod real?   Masculul  Alpha e  bărbatul adevărat, autentic -  individul  care este, nu  acela  care pare,   omul cu inițiativă, omul  de acțiune,   creativ, lucid și curajos   în momentele cruciale ale unei comunități,  omul care  ia decizii corecte, dezamorsează  conflictele  și armonizează voințele contradictorii, devotat până la sacrificiu de sine  comunității.                                                                

 Dacă veți găsi în individul care  ocupă   în prezent  scaunul prezidențial  măcar una din aceste calități, atunci Jocker  poate fi încadrat  în acest statut  de mascul Alpha.  Dar nu veți găsi decât dacă veți voi  cu tot  dinadinsul să-l ridicați cu balonul  la acest   rang .                                   

 A fi   și  a părea sunt greu  decelabile  pentru      poporul   mioritic. Noi mioriticii avem o dominantă  mentală feminină evidentă, adică vorbim  ca  femeile - mult și fără rost (Liviu Antonesei a numit  poporul mioritic  -  un popor de Șeherezade). Așadar având  ca  dominantă psihomentală feminitatea   l-am perceput  pe  Jocker drept  masculul  Alpha  și mulți  l-am votat.  Limba noastră e de  vină. Limba noastră e divină,  dar e feminină.                                                                          

 Mintea feminină este admirabilă când e vorba de intuiție  dar când e vorba  să-și  aleagă  bărbatul,    în cele mai multe  cazuri, femeile  se  lasă  înșelate  de aparențe.   E dovedit  în psihologia   feminină  că fetele se simt atrase de  băieții  răi, cei care fac scandal și larmă, cei care  par a fi dar în realitate  nu sunt  masculii dominați.                                              

La fel   alesul  pentru scaunul  prezidențial   s-a  dovedit a fi  un maimuțoi gălăgios, lipsit de orice simț uman,  cu  instincte primare, de animal de pradă, lacom  și perfid, incult și ignorant.                                           „Maidanez  de Cotroceni”   i-a zis  bătrânul de la Țebea. Dacă te uiți  la el, îi găsești asemănări   cu maidanezii  dar și  cu fanfaronii.  Un fanfaron e un   clovn care face pe  fanfaronul. Un clovn e  un  fanfaron care face  pe clovnul.   Sprijinit de slugi odioase, bine  remunerate,  (cea mai odioasă tară de caracter   a mioriticului   e slugărnicia față de putere),  a încălecat   poporul   mioritic  . „Bravos națiune!” ar striga  conul  Leonida al lui   nenea Iancu.                                                                                     

 Larma  și scandalul politic   i-a inspirat pe tineri.  Să  facem larmă  și scandal, astfel succesul e garantat...  Probabil scandalul  și larma îi    place cel mai mult  omului mioritic. Nu munca asiduă, nu ordinea , nu cinstea și corectitudinea.                                                                                  

 Îmi vine în minte  Istoria gărzii de fier, a cărei  autor este   un spaniol, Fracisco Veiga,    (din păcate  străinii ne scriu istoria noastră). Autorul spune   că  legionarii  au câștigat, în 1937, alegerile   prin larmă și scandal. La fel și Jocker…  Asta ne place, asta votăm. Și de asta avem parte.  Suntem sublimi  noi mioriticii!…                                                                 Larmă   și scandal…, chiar cu prețul  pierderii  bunului simț uman, al eticii  și   esteticii  natural-umane.                                                           

În maratonul succesului  nu  mai contează munca asiduă,  manifestarea  estetică a  umanului, ci, doar machiavelicul  scop  atins.   De  la   tatuaje,  percing-uri , silicoane,    până la scandaluri sexuale,  apariții  în tabloide sau  reviste sexy,   multă, multă    larma și scandal   spre a  pătrunde în  industria  imaginii aducătoare de  faimă și succes .   

Ba, unele  fătuci lipsite de talent, asemenea  celebrei   Emilia din Patul  lui Procust, au sărit direct  din  Playboy, goale,  via  patul  vreunui  politician de carton, ca  animatoare  la vreun post de televiziune. Scandalul  și larma  incită, excită  și atrage   mulțimea lui gură-cască.   Scandaluri-larme-faime-„succesuri” garantate!  Să fie acesta cel  mai bun mod de a ne trăi  viața?!... Cehov are altă viziune.    

Vasile Anton Ieșeanu,  2 decembrie 2013,  Iași