A. P. Cehov - Unchiul Vanea sau cum ne trăim viața … (partea întâi)

Moto:   După câte s-au  întâmplat în aceste câteva ore, am avut atâtea retrăiri  și  gânduri, cred că aș putea să scriu pentru învățătura generațiilor care vin  un tratat întreg  despre cum trebuie să trăiești.” A. P. Cehov

Ceea ce este de remarcat în  cele  mai jucate   piese al  lui Cehov   e faptul  că  personajul  principal,  în jurul căruia se derulează  acțiunea, nu este   un bărbat , ci    o  femeie, anume  o femeie frumoasă, adulată  și râvnită de personajele bărbați.                                                                    Așa se petrec lucrurile  în  Livada cu vișini, în  care personajul  principal este   moșiereasa Ranevskaia  Liubov Andreevna,  în Unchiul Vanea  -  Elena Andreevna, soția  profesorului pensionat Serebreakov și   Irina Nikolaevna Arkadina,  artistă,  după soț, Trepleva ,   în   Pescărușul.                                                                                                                         

  Toate trei  sunt femei frumoase,  toate sunt în plină maturitate, cu excepția Elenei Andreevna  care are doar 27 de ani …   Dar cum femeile se maturizează  mai repede  decât  bărbații,     mai cu seamă   în cazul Elenei Andreevna,    căsătorită   cu Serebreakov,  un bătrân profesor pensionat,  ea  se poate alinia  celorlalte și poate fi considerată  o femei matură. Sau așa credem…                                                                                    

   Piesa  Unchiul Vanea se deschide în Actul I  cu  un decor  care ne duce cu gândul   la   o poveste de iubire -  o grădină,   o terasă, o alee, un plop, o masă  pentru servit ceaiul, banchete, scaune  și  o chitară  pe o banchetă.  Grădina, plopul,  masa  pentru servit  ceaiul,  chitara,  toate aceste simboluri îți   induc  mental   fie  o idilă, fie o poveste romantică pastorală rusească.  Așa ar fi, dacă…                                                          

 Scena actului întâi  surprinde  pe doctorul Astrov,  sosit la moșia  profesorul Serebreakov ,   în discuții   cu Marina,  dădaca  bătrână.            Sub  atmosfera  apăsătoare  după amiezii,  doctorul  refuză paharul de ceai  dar și de   votcă,  oferit de dădacă Marina, deși  începuse să bea.              Astrov    și dădaca Marina   fac   bilanțul  a   unsprezece ani de   trecere a  vieții, de când doctorul venise  pe acele meleaguri.                            

  

 Ca și în  Livada cu vișini, în care   înflorirea vișinilor  este afectată de bruma căzută, în Unchiul Vanea  tot acest decor ce predispune,  la ora trei după amiază,  la visare și  iubire,   este   distorsionat  de  atmosfera  posomorâtă  și de  zăpușeală.   Deși  decorul  ar putea  fi  propice unei scene de iubire, vremea posomorâtă și zăpușeala îi  predispune pe cei doi  la meditații  despre   viață, despre cum au trăit  și dacă  sunt mulțumiți de viața trăită, despre  îmbătrânire  și mai puțin   despre  dragoste. Și totuși  Unchiul Vania este  o  poveste de dragostea sau o prezumtivă   poveste, acesta  e subiectul  piesei, numai  că   din  adâncimea subiectului  răzbate ideea filozofică, anume   cum  ne trăim viața?!...                                             
    

  Amprenta  pusă  de entropie,  asupra trupului   tânărului doctor Astrov,  pare  evidentă, de vreme ce este  observată  de dădacă. „Atunci erai  tânăr, frumos, iar acum ai îmbătrânit…”,  îi spune Marina. „Da,  zice Astrov, în zece ani am devenit alt om. Am  lucrat prea mult, dădacă.[…] Cum să nu îmbătrâneşti. Dar şi viaţa asta e   plictisitoare,  neghioabă şi murdară. […]     Și i-au crescu mustățile,  „mustăți  lungi  fără minte”. Drang, spune Heidegger, adică  „pornire  impetuoasă” .  Toți  pornim astfel  pe drumul vieții,  impetuoși   și optimiști ca un zbor de porumbei . Și asemenea baronului Münchhausen care,  pentru a  se ridica   și levita, se trăgea cu mâinile de păr, încercăm  și  noi să zburăm în tinerețe.                                                                                         

  Deodată aripile se frâng, părul  cade, pielea capătă riduri,   serviciul ne  absoarbe, viața  ne acaparează,  ne împotmolim …  „Am  devenit ciudat, dădaco. De prostit încă nu m-am prostit , mare e Domnul, mi-a lăsat creierul la locul lui, dar simțurile s-au cam tocit. Nimic nu mai vreau , nimic  nu-mi trebuie, pe nimeni nu iubesc…”                                          Treptat, viața  ne alienează.  Curba vieții pare  asemenea la toți  -   vise, iluzii deziluzii.   Alienarea   înseamnă înstrăinarea de  sine. Nu ne mai recunoaștem   și pățim la fel ca  doctorul Astrov  - ni se tocesc simțurile, nu mai vrem nimic, nu ne mai trebuie nimic și nu mai iubim pe nimeni.                                                                                                          

 Ce-am  visat că vom fi,  ce am devenit?  Cum  am vrut să   ne trăim viața și cum am trăit-o?   Ce am  vrut să facem  în viață   și ce-am făcut?  Aceste  sunt întrebări pe care doar  le bănuim  că și le pun personajele lui Cehov  din Unchiul Vania, în speță  doctorul Astrov și Vania  și pe care Cehov  nu le pune în gura  personajelor sale  dar  ne face să credem că ei le-au  gândit.                                                                                                        

  Cel mai important lucru  în drang-ul   heideggerian este  a ști ce vrem de la viață. A ști ce vrem înseamnă  a avea un scop. A avea un scop  înseamnă a trăi autentic  viața. Asta   ne face  responsabili. Autenticitatea trăirii și responsabilitatea  atingerii scopului  dau  sens vieții.   Lipsa de autenticitate, a părea în detrimentul  lui a fi,  ne duce vrând-nevrând  la alienare. A ne lăsa duși de val înseamnă   a trăi  inautentic,  iar a trăi  inautentic  duce la aceeași  alienare.  Alienarea   poate avea și alte cauze  -  accidentele de pildă, care  pot  avea   asupra trăitorului  un puternic efect  depresiv, ca   în cazul  doctorului Astrov.                                                      

  

 Din   retorica  doctorului Astrov   deducem a că  acesta  vorbește  asemeni   unui bătrân de vârsta a treia  și nu ca un  bărbat de  treizeci și șapte de ani. Numai un om ajuns  la o vârstă senectuții ar  afirma cu atâta  convingere   că „nu mai vrea nimic,  nimic nu-i mai trebuie, nu iubește pe nimeni.”  Cum s-a deteriorat,  în doar   zece ani, dorința doctorului  de a se bucura de viață, de a trăi, dacă nu fericit,  măcar  mulțumit de sine?!
         

 Expunerea lui   nihilistă   de un  pesimism extrem   e   cauzată  de  o depresie severă  și nu  de faptul că ar fi  ajuns  la fundul vieții.  Vom  vedea că,   într-adevăr, doctorul suferea de  o  grea depresie cauzată de moartea  unui pacient, a  unui macagiu de la căile ferate,   pe masa de operație, simțindu-se responsabil  pentru moartea acestuia, „de parcă l-am omorât   premeditat.”                                                                                    

  În  acel moment de  profund pesimism   iese din casă  Voinițki , alias Unchiul Vania,  căscând, neobișnuit cu trândăvia, neobișnuit  cu trândăvia, neobișnuit să nu lucreze și doar să mănânce, să bea și să doarmă.                                                                                                  
        Noile  reguli  au fost  impuse de Serebreakov,  stăpânul moșiei, fost  profesor  universitar,   acum pensionat.  Trândăvia l-a  scos  din rutină, i-a dat peste cap programul   și  obișnuința  muncii. Îndeosebi, i-a dat viața  peste cap   tânăra   și frumoasa  soție a profesorului, Elena Andreevna, căreia Astrov  îi va spune,  mai în glumă mai în serios,   în Actul IV, că „dumneavoastră și soțul , peste tot aduceți  prăpădul…”                         

  De ce aduc cei doi  prăpădul ?   De fapt  mai mult ea  aduce prăpădul. Frumusețea ei    le-a  trezit  dorința erotică, i-a scos  pe cei doi  din rutina vieții  și le-a dat peste cap activitățile. „Iar ea,  îi spune  Vania lui Astrov, ce frumoasă este! Ce frumoasă! În viața  mea nu am văzut  o femeie mai frumoasă…”                                                                                     

   În vreme ce  doctorul Astrov   discuta cu Voinițki   apare   Serebreakov, plecat  la plimbare,    însoțit  de suită – soția  sa, frumoasa  Elena  Andreevna ,   fiica sa,  Sonia și  Teleghin, moșierul   ruinat.                    Serebreakov ,  prea plin de sine, nu-i bagă în seamă  pe cei de  la masă.    Invitat,  la masa  de sub plop,   la ceai, de unchiul Vania,  Serebreakov  refuză, cerând  să i se ducă ceaiul în birou.  Cu excepția  lui Teleghin femeile îl însoțesc în  casă , apoi se reîntorc  pe terasă. Aroganță  și lipsă de  respect  față de  doctorul chemat de soția sa, venit de la treizeci de verste distanță, îl  incită  pe unchiul Vania la a-l vorbi  de rău pe fostul său cumnat.                                                                       

 Serebreakov  ar putea  părea din multe  puncte de vedere masculul dominant,  masculul Alpha cum le place mai recent biologilor  să le spună  masculilor dominați, dar  el doar pare , adică pozează  prin atitudini,  manifestări și conduite  …                                                     

 Sonia îi  spune tatălui  că vor face o vizită la  Ocolul silvic  și-i va place sigur .  Acolo  locuiește   Astrov, iar  Sonia este îndrăgostită de  doctor  și de aceea îi   sugerează  tatălui  să-i placă Ocolul silvic  cu gândul să viziteze  locul. Remarca ei nu trezește  interesul  tatălui.  Profesorul   pare mai preocupat de sine,  de cărțile   și de   scrierile sale  decât  de  cei din jur.                                                                                                             

 În scenă   rămân  cei doi,  doctorul  Astrov  și  Voinițki. Cei doi  discută despre profesor,  dar   obiectul  obsesiv al discuției este  cea de-a doua  soție a  profesorului,   tânăra   și  frumoasa   Elena Andreevna.             Despre   profesor, Voinițki, ex-cumnatul acestuia   după prima soție decedată,   afirmă  răutăcios că e  „un pesmet uscat , o hamsie savantă. Gută, reumatism, migrene  și cu ficatul  umflat de gelozie și de invidie.”  Dar invidia și gelozia  par a fi   mai mult din  partea  unchiului Vania decât  a profesorului, căci este   peste puterile lui de a înțelege, cum fiul unui diacon a ajuns  „să aibă grade  universitare”.                                        â

 La întrebarea lui  Astrov dacă îl invidiază, răspunde afirmativ,  mai ales pentru succesul lui  Serebreakov   la femei  și pentru  că a doua soție  Elena Andreevna  - „s-a căsătorit cu el când era deja bătrân…”   „Îi este fidelă?”, întreabă  Astrov , deloc dezinteresat.      Din păcate pentru cei doi, pentru Voinițki  și Astrov,  da.  „Dar de ce din păcate?”  întreabă   din nou interesat  Astrov. „Pentru că,  zice  Voinițki, această fidelitate este falsă…”                                                                                                                Ca și  unchiului Vania, prezența  tinerei   și frumoasei soție al lui Serebreakov,   îi  trezește  doctorului   masculinitatea, îl  incită  în a trăi aventura erotică, adică  - a vrea, a trebui, a iubi…, negându-și astfel mărturisirile  pesimiste, făcute dădacei Marina. Ce energie  fascinantă  poate emana frumusețea  unei femei  în floare!...                                              

 Fidelitatea ei este  falsă,  imorală și lipsită de logică,  zice Voinițki.    Elena  Andreevna este o  femeie tânără  și foarte frumoasă  și   îi este fidelă  bătrânului, spune  același  Voinițki, dar cu toate acestea    nu-l poate suferi.  Astfel că  este ilogic și imoral  să-și  înăbușe  sentimentele vii care clocotesc  în sufletul ei de femeie.  Dar oare clocotesc aceste  sentimente  în  sufletul Elenei  Andreevna  sau  i le atribuie   doar Vania? Și dacă într-adevăr clocotesc pentru cine?   Vania crede că spre el se îndreaptă clocotul sentimentelor ei.  Când un bărbat  obsedat de o anume femeie  crede, îi atribuie femeii pentru care a făcut  obsesia  aceleași dorințe cu ale sale.                                                                                               

 Iarăși  Cehov surprinde  un fapt psihologic  observat   mai mult  la  bărbați,  dar și la femei, când fac fixație pentru o anume  persoană care le-a acordat un minim de atenție. Ei  cred cu toată  tăria că  sentimentele  le sunt împărtășite , că  sunt reciproce.  Se observă acest lucru la marginali, la cei respinși  de femei, la singuratici.  Acest lucru cred că se petrece și cu  Vania.                                                                                           

 La auzul acestor idei exprimate atât  de răutăcios  de unchiul Vania despre   tânăra  soție al  lui Serebreakov,   Teleghin, moșierul ruinat, poreclit Vafă   pentru  că e  ciupit de vărsat,   îl apostrofează pe Vania, spunându-i că cel care trădează  consoarta este un om incorect. Teleghin  a fost  părăsit, imediat după nuntă, de soția sa care a fugit cu altul,  dar, cu toate acestea,  i-a rămas fidel acesteia. „Chiar și-așa nu mi-am încălcat obligația. O iubesc și-acum și-i sunt fidel.”                               

 Ba, mai mult, Teleghin  i-a întreținut  în facultate  pe copii  pe care ex-soția sa  i-a avut  cu  iubitul cu care a  fugit .  Și, astfel,  moșierul s-a ruinat.  Acum   trăiește  pe lângă  profesor,  pe care îl lingușește în felul lui slugarnic.   Teleghin,  credem,   e   din  tipologia  pămpălăului  universal, tipul omului servil, lipsit de personalitate.  E   bărbatul  infantil. Îl găsim  în toate mediile  de sus până jos și la toate vârstele, incorigibil în comportamentul lui, în atitudine și gândire. Cehov  l-a surprins  genial   bărbatul-copil, credul,    care   toată viața  nu se maturizează. „Dacă mă plimb pe câmp , sau prin  umbra  grădinii”, îi spune   dădacei, „simt  o fericire inexplicabilă. Timpul este minunat , păsările cântă… ”                                                                                           Doamne, mare e grădina ta! Și câți mai privesc, cu jind, la ea.  „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor”, spune Isus.   Până la urmă ți se face milă de bietul Vafă . E și el un suflet de om…, spun   femeile.                                                                                           Care   bărbat poate   cunoaște  cu adevărat   logica  și morala  femeii,   mai cu seamă   logica  fidelității  față de  un bărbat anume și, paradoxal a femeii tinere  față de un soț bătrân,   în speță  a Elenei Andreevna  față de  bătrânul profesor Serebreakov ? Sofismele   emise de  Voinițki sunt  sau nu reale? Sau au un  substrat  ascuns   pentru care  crede  el  toate  acestea?  Și una și alta…   Motivul  ascuns îl aflăm încă din  actul întâi.  Unchiul Vania, în etate de  47 de ani,  e îndrăgostit de Elena Andreevna fapt, iubire pe care  i-o mărturisește. Dar este   Voinițki  îndrăgostit cu adevărat sau   invidia și gelozia i-au  activat    impulsul   erotic?                                                                                                            

 În Actul II,  acțiunea   se mută în sufrageria   din casa lui Serebreakov. E în plină noapte, aproape de doisprezece. Afară  plouă. E furtună.  Este  evident, o noapte de veghe, de   meditație și de insomnie.                                 Profesorul stă așezat  în  fotoliu în fața  geamului  deschis și  dormitează. Elena Andreevna picotește  în picioare lângă el.  Este bolnav sau se preface spre a fi  mereu servit de cineva, de soție,  de fiica  lui,  de dădacă sau de ex-soacra  Maria Vasilievna.  Cum se crede superior celorlalți   simte nevoia să  fie  mereu în centrul  atenției, să fie  adulat și lingușit.                                                                                                

  Filosofează  pe tema  bătrâneții  și bolilor  chinuitoare.  Dar în tot spune răzbate    falsitatea. Emite  răutăți meschine, dovedind   egoism și  despotism  față de soție,  care   îl fac, nu un   adevărat bărbat, nu masculul Alpha, cum s-ar crede,  ci   o  caricatură, o mască a masculinității.                                                                                                         

 E un excelent  cabotin și acest mod de a  poza,  le induce  femeilor    imaginea  falsă  de mascul dominant, căci spune  unchiul  Vania,  nu fără malițiozitate,  „pășește ca un semizeu” . Asta da!  Când  pășești  plin de importanță poți  induce în mintea femeilor  care,  cel mai adesea, judecă bărbații  după aparențe,  imaginea de mascul dominant.  Dar cum este  bărbatul adevărat, masculul dominant sau Alpha?!...                                       

 Elena Andreevna   tânără și  frumoasă  îi este fidelă,    fosta soacră, mama lui  Voinițki, Maria Vasilievna   îl admiră necondiționat.  Sonia,  fiica acestuia din prima căsătorie, muncește  la moșie  pentru  el.                   E  un mister pe care cei doi  bărbați, Voinițki  și Astrov, care,  atrași de frumusețea  soției  lui Serebreakov,  nu  pot înțelege , cum aceasta „i-a pus la picioare tinerețea sa,  frumusețea sa, libertatea, strălucirea sa.”        Această  relație  falsă, ilogică și imorală  a tinerei femei, după afirmațiile lui  Voinițki,    față    bătrânul  ramolit  le trezește din latență   masculinitate și-i incită  pe amândoi  s-o cucerească.  Din prieteni cei doi devin rivali.                                                                                                 

 Ce  îl face pe Serebreakov atât  de  fascinat pentru femei?! Faptul de a păși  plin de importanță ( am văzut asta  la varii maimuțoi  asta), „ca un semizeu”, faptul că se crede superior (nu-i bagă  în seamă  pe  cei  doi)? Atitudinea arogantă, o anume privire de sus , un anume   comportament  țanțoș, o anume brutalitate  face să bată inima fetelor  și-l   percep pe   bărbat cu asemenea comportamente   drept masculul Alpha. Mai târziu, când se dezmeticesc, realizează că e doar o poză, dar  cel mai adesea, aceștia  se lasă demascați abia după ce  fata sau femeia a făcut pasul decisiv.                                                                                                                 

 Să  ajungă  el,   marele profesor,   aruncat   din biroul lui,  unde trona  ca  un semizeu  în  fața studenților, (despre   numărul de studenți al lui Serebreakov, Vania afirma   ironic că   sora lui avusese  mai mulți curtezani decât el studenți), la țară, să trăiască o  viață fadă,  să conviețuiască cu oameni   mai prejos de nivelul lui…   „dintr-odată, ca din senin, să te trezești   în acest cavou, să vezi în fiecare zi oameni proști, să asculți discuțiile lor despre nimicuri… Eu vreau să trăiesc,  mie îmi place să am succes, îmi plac  faima, larma, iar aici parcă aș fin în exil”, perorează Serebreakov.                                                                        

 Dar  ce înseamnă a trăi?  Ce  înseamnă a-ți trăi viața?   Succesul,  faima,  larma…, așa  crede și   susține   profesorul pensionat  Serebreakov  în   retorica sa?                                                                        

  Asta, de bună seamă,    înclinăm   și noi a crede.  Căci vedem   în ultima  vreme  cum  tinerii,  mai  cu seamă fetele  sunt dispuse la orice, inclusiv  să-și arate  prin  reviste glossy  sau tabloide toata  animalitatea  erotică , nu mai spun  părțile rușinoase  fiindcă  rușinea a  ieșit  de multă vreme din vocabularul  modern.                                                              

  Toate părțile anatomice , altă dată considerate   rușinoase,  sunt arătate  azi  cu fală.  Acest  exhibiționism prin care  femeile   vor să  arate  tot  misterul lor,    duce   inerent la o psihosexualizare  în masă, iar, ca urmare a succesului pe sticlă ,   „vedetele” sexy sunt imitate de puștoaice din ce în ce mai  nevârstnice.                                                                              În zilele noastre,  perorația   lui Serebreakov despre a trăi  pentru  succes  și  faimă  a fost inversată.  La succes și faimă se ajungea altădată prin muncă  asiduă. Azi, calea  cea mai scurtă este larma și scandalul. Scandal - larmă -  faimă – succes asigurat.  Tot mai mulți tineri, inspirați de viața noastră   politică,  înțeleg  succesul  și faima făcând larmă  și scandal.        

 S-a dovedit  în istoria noastră  politică  recentă,   din   nefericire  pentru noi  românii,      că  larma   și scandalul  în politică  deschide  calea cea mai  scurtă  spre președinția țării. Astfel, un Popeye   marinarul,  făcând    multă   larmă și   mult   scandal,   bătându-se  cu pumnii în  piept ca un  maimuțoi   a ajuns  pe scaunul  prezidențial. Un cabotin  arogant,  la fel ca Serebreakov din Unchiul Vania,   o  caricatură, o mască a masculinității  care  doar pare  a fi  mascul Alpha. În   realitate   nu este   decât   un măscărici  - clovnul națiunii, care face pe-a  grozavul, ascuns  sub oblăduirea puterii,apărat de  instituțiile de  informații   și  constrângere.                                                                                                          

 Dar pentru că am  vorbit despre  masculul dominat sau Alpha,  cum   nu este, trebuie să spunem și cum  este acesta    în mod real?   Masculul  Alpha e  bărbatul adevărat, autentic -  individul  care este, nu  acela  care pare,   omul cu inițiativă, omul  de acțiune,   creativ, lucid și curajos   în momentele cruciale ale unei comunități,  omul care  ia decizii corecte, dezamorsează  conflictele  și armonizează voințele contradictorii, devotat până la sacrificiu de sine  comunității.                                                                

 Dacă veți găsi în individul care  ocupă   în prezent  scaunul prezidențial  măcar una din aceste calități, atunci Jocker  poate fi încadrat  în acest statut  de mascul Alpha.  Dar nu veți găsi decât dacă veți voi  cu tot  dinadinsul să-l ridicați cu balonul  la acest   rang .                                   

 A fi   și  a părea sunt greu  decelabile  pentru      poporul   mioritic. Noi mioriticii avem o dominantă  mentală feminină evidentă, adică vorbim  ca  femeile - mult și fără rost (Liviu Antonesei a numit  poporul mioritic  -  un popor de Șeherezade). Așadar având  ca  dominantă psihomentală feminitatea   l-am perceput  pe  Jocker drept  masculul  Alpha  și mulți  l-am votat.  Limba noastră e de  vină. Limba noastră e divină,  dar e feminină.                                                                          

 Mintea feminină este admirabilă când e vorba de intuiție  dar când e vorba  să-și  aleagă  bărbatul,    în cele mai multe  cazuri, femeile  se  lasă  înșelate  de aparențe.   E dovedit  în psihologia   feminină  că fetele se simt atrase de  băieții  răi, cei care fac scandal și larmă, cei care  par a fi dar în realitate  nu sunt  masculii dominați.                                              

La fel   alesul  pentru scaunul  prezidențial   s-a  dovedit a fi  un maimuțoi gălăgios, lipsit de orice simț uman,  cu  instincte primare, de animal de pradă, lacom  și perfid, incult și ignorant.                                           „Maidanez  de Cotroceni”   i-a zis  bătrânul de la Țebea. Dacă te uiți  la el, îi găsești asemănări   cu maidanezii  dar și  cu fanfaronii.  Un fanfaron e un   clovn care face pe  fanfaronul. Un clovn e  un  fanfaron care face  pe clovnul.   Sprijinit de slugi odioase, bine  remunerate,  (cea mai odioasă tară de caracter   a mioriticului   e slugărnicia față de putere),  a încălecat   poporul   mioritic  . „Bravos națiune!” ar striga  conul  Leonida al lui   nenea Iancu.                                                                                     

 Larma  și scandalul politic   i-a inspirat pe tineri.  Să  facem larmă  și scandal, astfel succesul e garantat...  Probabil scandalul  și larma îi    place cel mai mult  omului mioritic. Nu munca asiduă, nu ordinea , nu cinstea și corectitudinea.                                                                                  

 Îmi vine în minte  Istoria gărzii de fier, a cărei  autor este   un spaniol, Fracisco Veiga,    (din păcate  străinii ne scriu istoria noastră). Autorul spune   că  legionarii  au câștigat, în 1937, alegerile   prin larmă și scandal. La fel și Jocker…  Asta ne place, asta votăm. Și de asta avem parte.  Suntem sublimi  noi mioriticii!…                                                                 Larmă   și scandal…, chiar cu prețul  pierderii  bunului simț uman, al eticii  și   esteticii  natural-umane.                                                           

În maratonul succesului  nu  mai contează munca asiduă,  manifestarea  estetică a  umanului, ci, doar machiavelicul  scop  atins.   De  la   tatuaje,  percing-uri , silicoane,    până la scandaluri sexuale,  apariții  în tabloide sau  reviste sexy,   multă, multă    larma și scandal   spre a  pătrunde în  industria  imaginii aducătoare de  faimă și succes .   

Ba, unele  fătuci lipsite de talent, asemenea  celebrei   Emilia din Patul  lui Procust, au sărit direct  din  Playboy, goale,  via  patul  vreunui  politician de carton, ca  animatoare  la vreun post de televiziune. Scandalul  și larma  incită, excită  și atrage   mulțimea lui gură-cască.   Scandaluri-larme-faime-„succesuri” garantate!  Să fie acesta cel  mai bun mod de a ne trăi  viața?!... Cehov are altă viziune.    

Vasile Anton Ieșeanu,  2 decembrie 2013,  Iași