Farmecul vieţii

Farmecul vieţii

 

             Moto: ,,Eu rămân  ce-am fost: romantic’’

                                                        Mihai Eminescu    

Farmecul   vieţii  este  o stare de spirit  deosebită, pe care  fiinţa umană  o trăieşte  în perioada  adolescenţei până la maturitate.  E  o forma mentis  în care domină  iluzia asupra realului.  Această stare de spirit  trebuie trăită până la căsătorie şi apariţia progeniturilor. Farmecul vieții se identifică cel mai adesea cu romantismul primei iubiri, cu primul sărut. Miracolul  - pentru prima oară nu mai poate fi repetat. După  această vârstă viaţa îşi pierde, treptat, farmecul, mai ales acel farmec  romantic  tipic vieții adolescentine.  

Totuși fiecare etapă biologică îşi are farmecul ei, dar   adevăratul  farmec al  vieţii   îi este conferit   fiinţei  umane  în  perioada ,,edenică’’, a tinereţii,  de  la pubertate, când copilul începe să conştientizeze binele şi răul, plăcerile şi neplăcerile vieţii,  până la alungarea din rai, adică până la căsătorie, moment ,,când va asculta de glasul nevestei sale şi în sudoarea frunţii sale îşi va mânca pâinea’’ (Genesa, 3, 17, 18, 19).

 De regulă,  cuplurile se formează în  perioada de farmec al vieţii, între 20-30 de ani.  În prezent, însă,  tendinţa  ultimelor generaţii  este de a forma perechi după 30 de ani. Prelungirea perioadei de farmec al vieţii poate fi benefică fiinţei umane.    Omul este o  fiinţă  ludică  şi, prin urmare,  are nevoie de o perioadă  prelungită  pentru  jocul de-a viaţa. În fond, jocul   infantil, pur, fără interese,  lăcomii şi perfidii, e partea cea mai frumoasă a vieţii. Homo ludens, omul care  joacă  e omul dionisiac - omul plăcerilor senzoriale şi a creaţiilor spirituale. Poezia s-a născut în joc. Chiar  şi limbajul poetic este  un limbaj ludic.  Poeziei i se alătură  cântul şi dansul, specifice  perioadei de farmec al vieţii.  Toate aceste manifestări  formează o sinergetică  culturală  şi au ca dominantă  partea  feminină a minţii omului.                             

Însăşi viaţa  culturală a omului predispune fiinţa umană la joc. ,,În jocul în sine, cu toate că este o activitate a spiritului, nu există nicio funcţie morală, nici virtute, nici păcat’’ (Johan Huizinga - Homo ludens, p. 44) .                               

În pofida faptului  că fata-femeia se maturizează cerebral înaintea băieţilor,  rămâne ataşată  jocului.  Poezia, cântul,  jocul,  cultura  romantică, în general, este apanajul spiritualităţii feminine. Cu  aceste jocuri romantice, obscure, misterioase,  femeia îl atrage pe bărbat, care este  un visător apolinic.                             

Homo ludens are însă  o limită biologică când  poate să joace.  Dincolo de această limită, omul, dacă  ar continua  jocul, ar friza nebunia sau infracţionalitatea.                               

Cu toate că joaca, o oponentă a  seriozităţii,  presupune  limite biologice,  în anumite împrejurări, eliberaţi de  îngrijorările şi spaimele vieţii, chiar şi oamenii maturi tind să redevină copii.  Unii bătrâni chiar dau în mintea copiilor. Puerilismul este o  evadare  din   închisoarea   constrângerilor  şi a  anxietăţilor  societăţii moderne.              

După  căsătorie, începe  vârsta maturităţii  când  fiinţa  pierde  starea  psihică  ce dă  farmec vieţii. Nu-l  mai atrage  fascinaţia jocului. E momentul când omul intră în faza matură, cea a responsabilităţii şi seriozităţii, a filosofării, a înţelepciunii  şi a instituirii normelor morale asupra progeniturilor.                    

E necesar să amintim că, Isus şi Socrate au început să filosofeze, să cuvânteze  şi să  propovăduiască  normele morale, după treizeci de ani. Mulţi tineri, din  generaţiile actuale, s-au hazardat să filosofeze  la vârsta când ar fi trebuit să  trăiască din plin plăcerile vieţii.  Dezabuzaţi, n-au găsit  niciun sens vieţii şi  au sfârşit în suicid.                                                                       

Mircea Eliade, spunea  în Scrisori către un provincial că aştepta cu ,,spaime de apocalips’’ să  afle din ziare,  despre tânărul acela filosof din provincie ,,vestea sinuciderii’’.                                                                                     

 Vechii greci refuzau tinerilor, sub  treizeci de ani, filosofia. Probabil, s-au confruntat şi ei cu fenomenul sinuciderii  în rândul adolescenţilor filosofi.                        Spre deosebire de oricare altă vieţuitoare la care sensul vieţii este programat, omul are  marea libertate  de a da el însuşi  sens vieţii. Aşadar, fiecare fiinţă umană   dispune de această  capacitate mintală  de a  da sau nu sens vieţii. Problema mare este de a găsi a-l găsi. Majoritatea  găsesc  un sens vieţii, o raţiune  şi o motivaţie existenţială - a trăi pentru ceva sau pentru cineva. Dar există şi mulţi rătăciţi, cei care trăiesc pur şi simplu ca frunza-n vânt.        

Fiecare etapă   a vieţii  are un anumit farmec, dar  perioada care  conferă existenţei umane  adevăratul  farmec  al vieţii  este perioada adolescenţei şi a tinereţii. Ea  trebuie  trăită  şi-atât. Există, fără  îndoială, la vârsta adolescenţei,  un farmec al vieţii pe care cei mai mulţi nu-l conştientizează.

 În această perioadă, orice tânăr trebuie să renege filosofia. Dominanta acestei  perioade   este cea  senzorială şi băiatul şi fata  trebuie să  exploreze  şi să experimenteze senzorialul. De altfel, preocuparea  tinerilor,  în această perioadă, vizează   mai mult corpul şi mai puţin  mintea.  Fetele se  preocupă de frumuseţea afişată a  formelor, băieţii se centrează pe  organul sexual  şi  pe  propria lor virilitate. 

Cultura, educaţia, învăţământul au forţat comprimarea în aceste etape şi a plăcerilor spirituale. Tinerii ar   trebui să cunoască, în perioada  adolescentină, doar senzorialul. Civilizaţia, însă, îi supune  unui  intens  bombardament informaţional. Senzaţionalul şi cunoaşterea spirituală, amplificate  de mijloacele mass-media, îi  constrâng   pe tinerii din societăţile moderne  şi-i supun  la  conflicte  psihice. Cu cât  o societate  este mai puternic tehnologizată cu atât  fiinţa umană  este  obligată să renunţe  la plăcerile  dionisiace şi-i impune o  permanentă stare de luciditate. Tentaţiile şi viciile sunt la tot pasul. 

 Societatea de consum îl ademeneşte  cu deliciile raiului, îl vrăjeşte cu poleială  de beteală, îl fascinează cu reclame ţipătoare, iar tânărul, inocent şi neliniştit, nu ştie că, dincolo de aceste  glossy  se află iadul.  Peste tot tinerilor li se întind capcane. Din acest motiv, societate modernă  impune tinerilor  o stare permanentă de luciditate şi de tărie morală, în orice împrejurare. Altfel, regretele vor fi amarnice şi inutile.                                                                        
         Farmecul vieţii nu e dat de gândire, de cunoaşterea spirituală,  ci de trăirile senzoriale în mai mici sau mai ample comuniuni dionisiace. Între visarea,  pe care  o simte  tânărul apolinic,  ca o chemare a spiritului spre absolut şi senzorialul concret, cu care îl  ademeneşte fata din Floare albastră, este de preferat, pentru tânăr, să guste senzorialul. Adevărata cunoaştere a  vieţii o aflăm în contactul cu  senzorialul, nu din cărţi.                     

 Visătorul apolinic este abandonat de fată; ea  nu-i poate înţelege visările, vrea trăirea senzorialului, vrea concretul aici şi-acum.  El o va pierde  pentru  primul care-i  va oferi voluptăţile senzoriale şi  materiale concrete, nu vise. (A se vedea, George Călinescu -  Enigma Otiliei.)            

Visătorii apolinici nu au ce căuta în această lume.  Lumea concretă  nu  e pentru ei. Femeia nu poate înţelege visătorii. Ea îl părăseşte pe visător  pentru  bărbatul fără vise şi iluzii, fără idealuri; femeia  vrea un bun  gospodar,  care câştigă bine, îi face copii şi o ajută să-i crească.

Visele de creator, de explorator, de gânditor vor sfârşi  în tristeţi incomensurabile fără o femeie alături, aşa cum de altfel a sfârşit Eminescu care a tânjit toată viaţa după o femeie, după femeia lui.

Fără un suflet de femeie, bărbatul rămâne un  mare singuratic. Întrebat de un  tânăr   atenian  dacă să se căsătorească sau nu - Socrate, marele  moralist, i-a spus: ,,Orice vei face vei regreta’’.  Totuşi,  la   bătrâneţe, nevoia bărbatului de a avea alături un suflet de femeie devine mai mare decât la tinereţe când, liber şi fără griji, zbura din floare în floare.  Şi nu numai  la bătrâneţe. Nimic nu se  poate realiza în viaţă fără cooperarea celor  doi.  În rezolvarea problemelor  existenţiale, bărbatul este mai  dependent de femeie, decât femeia de bărbat.  

Dar ce ar fi lumea fără aceşti visători? Fiecare generaţie are nevoie de  visători, spre  a nu fi uitată. O generaţie fără visători  este o generaţie non-creativă. Nu doar  visătorii sunt abandonaţi de femei, ci, mai ales,  filosofii tineri.  Aceşti  tineri exaltaţi, care cred că  au descoperit  piatra filosofală,   sfârşesc mai totdeauna în suicid. Ei se află într-o criză acută, un paradox al existenţei,  o dihotomie  imposibilă,  o stare  schizofrenică a mentalului  între dorinţa de a  trăi dionisiacul,  la fel ca ceilalţi, şi vanitatea autoindusă  de a privi lumea din turnul lor de fildeş.        

Riscul  mare,  pentru visător,  este să piardă contactul cu realitatea imediată, să rateze   ceea ce dă farmec vieţii - fata  care îl îndrăgeşte, poate  sufletul pereche. Căci dominanta  farmecului vieţii este dată de  feminitate. Când spunem feminitate, ne gândim la romantism. Dominanta  mintală feminină este una romantică.  E o stare de spirit  specială,   pe care o trăiesc majoritatea tinerilor în   perioada adolescentină.  Unii  rămân, aşa cum afirmă şi  Poetul,  mereu romantici,  veşnic îndrăgostiţi.      

Vârsta  adolescentină  este perioada  răzvrătirii, a micii rebeliuni  împotriva   regulilor şi normelor   parentale, a imaginaţiei creative şi   originalităţii în comportament şi vestimentaţie  (ţinute  provocatoare  -   emo, goth, punk, rock), un amestec  de voluptate şi suferinţă, predilecţie  pentru obscuritate, mit, simbol (tentaţie satanistă), nevoie stringentă  de puritate, voluptate şi cruzime. 

Toate aceste   manifestări  romantice  - obscuritatea, povestea, simbolistica -   sunt   caracteristici ale minţii feminine. Farmecul vieţii coincide cu starea de spirit   romantică a fiecărei fiinţe  umane.  Fiecare  generaţie de bărbaţi tineri trece  prin această  perioadă  efeminată  a vieţii.                                                                                Cântul, dansul, contactul epidermic, petting-ul, strângerea de mână, toate această cochetărie  ţine de partea feminină din noi.  Dominanta farmecului viţeii  constrânge   pe fiecare băiat la această   dulce şi periculoasă feminitate. Fără  această feminitate:  ,,totuşi este trist în lume’’ (M. Eminescu - Floare albastră).             Ceea ce conferă farmec este această dominată a feminităţii în perioada  adolescentină. Ea generează beţia dionisiacă  şi extazul dătător de  nebune delicii.  Fără a le fi trăit la vârsta oportună nu le mai poţi trăi. Şi chiar dacă le trăieşti  nu mai au acelaşi farmec ca la vârstă biologică  optimă când se trezesc instinctele  şi trăirea  se   transformă în extaz şi uitare de sine. Nevoia de orgie dionisiacă devine o necesitate a comuniunii de grup, când  toţi se simt unul şi unul toţi.                       

În fond,  discotecile reiterează  nevoia ancestrală  a tinerilor  de a trăi plenar  dionisiacul, moment în    care  sunt nivelate toate  deosebirile sociale şi de clasă - toţi sunt egali, indiferent de  poziţia  socială sau politică a părinţilor genitori.  Cântul, dansul  şi exaltarea  le conferă o stare de superioritate, de zei, neîmpărtăşite  de cei  care din varii motive nu pot participa la această nebunie colectivă,  de deşănţare şi aţâţare sexuală până la abandon şi perversitate. În această  exaltare colectivă,  tinerii se eliberează de energiile negative, acumulate periculos în stresul vieţii moderne.                                       

E momentul când se dezlănţuie instinctualitatea colectivă, de grup, în care amestecul de: ,,abjecţie, voluptate şi cruzime’’ spune  Nietzsche,   conferă  grupului  acea forma mentis de ,,extaz  dătător de  delicii’’,  izvorâte  din adâncul inconştientului colectiv.  În acele  momente ale uitării de sine  nimic nu mai are preţ decât  trăirea aceea dionisiacă a instinctelor  dezlănţuite la maxim.                                                                 

 Inşi  fără nicio morală,  fără niciun adevăr, nepăsători faţă de prieteni, faţă de familie, prinşi în  forme aberante de biologie exaltată,   aşa  îi prezintă,  Mircea Eliade, în Huliganii. În zilele noastre, beizadelele, fii sau fiice ale  politicienilor şi  patronilor  excelează în astfel de manifestări extreme.                                     

Cum politicienii tolerează  şi încurajează  grotescul acestor domni Goe, care îşi etalează maşinile de lux pe banii furaţi din buzunarul celor mulţi, este evident că, pentru majoritatea tinerilor români, actul creator este descurajant.  Tinerii  superdotaţi, fie emigrează să-şi împlinească visurile  creative în folosul altor state, fie se pliază  şi se complac în această  filozofie al lui pseudo  instaurată de clasa politică, dusă la extrem de actuala  putere.              

În atare situaţie, tineretul  român, saturat până la vomă de aceşti imbecili care ne guvernează, îşi refulează  orice  acţiune creativă, evadând în  discoteci   ori  eşuând în alcool, drog, etnobotanice şi sex. Toată  plăcerea   dionisiacă a românului se reduce la grătarul cu mititei, baxul de bere şi dragoste murdară.

Tinerii refuză  realitatea românească în care  inteligenţa şi creativitatea  înseamnă imbecilitate, iar prostia  şi hoţia sunt ridicate la rang de virtute.  Unde-i generaţia creativă al lui Mircea Eliade? Tinerii  români cei mai dotaţi şi mai creativi pleacă  peste hotare.  Mica insulă latină sărăceşte pe zi ce trece şi se umple de piraţi, după chipul şi asemănarea  actualului pirat - cârmaci.

În loc  să  caute soluţii, spre a stimula creativitatea tinerilor spre binele tuturor,  aceşti imbecili care ne guvernează  alungă spiritele  bune ale acestei naţii. Cu cât  se înmulţesc mediocrităţile cu atât comunitatea   poate fi manipulată mai  lesne.                                                

Mediocrităţile nu pot trăi  pe propriile  lor picioare, ci pe  proptele, pile, cunoştinţe, relaţii,  care  fac  dintr-un popor demn şi mândru  o comunitate bicisnică aservită clasei politice  lacome şi perfide. O, sancta simplicitas!  O societate  care trăieşte   zilnic  în mizerie morală evoluează treptat spre nevroză, devine nefericită. Nu poţi trăi fericit într-o ţară a nefericirii. Fericirea  individuală  este  nemijlocit  legată de fericirea  socială, iar cea socială este  determinată  de starea morală  a clasei politice. Dacă, îmi  va fi  dat  să scriu o carte despre ţara mea,  o voi intitula  România sau istoria unui popor nefericit.

Din vechea Eladă şi până  în zilele noastre, istoria se repetă cu fiecare generaţie de tineri teribilişti. Individul simte o nevoie stringentă, de ritualizare a  instinctelor,  spre a se apăra în faţa angoaselor şi spaimelor, pe care societatea modernă le amplifică  nemăsurat.  

Este  farmecul vieţii conferit de această  beţie a  simţurilor sau de   formele de sex extrem, de   fetişismele şi perversiunile  la care apelează tinerii în epoca  modernismului? Noi credem că, mai mult decât  toate perversităţile erotice  şi  teribilismele bahice sau narcotice, ceea ce conferă farmec vieţii, este starea dionisiacă  creativă.                                  

Această vârstă biologică  a farmecului vieţii  nu este   propice   pentru meditaţie  şi filosofare. E timpul trăirii  la maxim a vieţii cu toate receptaculele deschise. A acţiona,  a face, a visa şi a crea, trebuie să fie  pentru tineri etica existenţei  în această perioadă biologică a vieţii. În perioada  adolescentină fiecare tânăr  trăieşte  o poveste scrisă sau  o concepe el însuşi  spre a o trăi. Cu cât  farmecul vieţii îl prinde mai mult, cu atât povestea este mai fascinantă.                             

Farmecul vieţii se trăieşte la  vârsta iluziilor, cînd  totul fascinează şi te prinde în vraja şi magia clipei, când tot  ce zboară  se mănâncă, cum spune un  proverb românesc. Până la treizeci de ani trebuie să guşti toate plăcerile vieţii, căci după această  vârstă, începi să te întrebi dacă viaţa are vreun sens.  Or, tocmai trăirea plenară a farmecului vieţii te scuteşte de aceste întrebări  depresive.                          

 Farmecul vieţii, cel mai adesea ne minte, ne prinde în capcane subtile, ne atrage în  plăceri  interzise (mereu va exista un fruct interzis), dar fără aceste  plăceri viaţa îşi pierde farmecul. În această perioadă tinerii sunt  într-o permanentă stare de îndrăgostire, mereu  în căutarea sufletului  pereche.                                                                       Nimic nu farmecă  mai mult ca o agapă plină de glume,  de spirit încins, de discuţii şi glume ce  te prind şi te aprind,   te captivează şi te fascinează  până  la uitarea  de sine, de lume şi de timp.  Nimic nu fascinează mai mult decât  iubirea pură, acea folie en deux, cum spun francezii, când băiatul şi fata  devin un singur trup, o singură  minte, un singur spirit, ce formează o uniune sublimă a androginului - sufletul pereche. Uneori, nebunia în doi (când fata este în mod absolut aservită), ia forme aberante,  poate  duce  la crimă, ca în cazul  celor  doi studenţi de la Timişoara.                                                                        

 Starea  indusă de farmecul vieţii  e una specială. Totul  îţi induce această stare specială, în care te simţi  una  cu Universul: tot sufletul tău e gata să accepte, necondiţionat,  orice ţi  se oferă, ca şi cum tot  Universul ar concura pentru această stare de fericire.                                       

E o stare psihică vecină cu nebunia, când  ai vrea să  râzi, să cânţi, să strigi, să alergi, să zbori, când crezi că totul ţi-e permis, când devii micul  teribilist. E momentul cînd descoperi autonomia existenţei,  libertatea absolută, spiritul comuniunii de  grup şi starea de frondă împotriva regulilor parentale şi sociale anchilozate în timp.                     

Despre starea aceasta specială  îţi vei aminti mereu, dar  niciodată nu o vei mai putea repeta. Acest  farmec al vieţii nu se poate trăi prin  intermediul   reţelelor  de socializare, ci prin contactul direct al companionilor. Din păcate, reţelele de socializare distrug  ritualurile ce   dau farmec vieţii. O privire surprinsă, o strângere de mână, un contact  epidermic, toate aceste banalităţi  au o încărcătură  energetico - emoţională mai profundă  decât orice vorbă de spirit schimbată pe reţelele de socializare.                                            

Cred, cu tărie, că orice fiinţă umană are dreptul  la aceste plăceri ale vieţii,  fără de care, viaţa  ar fi,  vorba poetului francez, Baudelaire, un timp ce ne-apasă tot mai greu.                 

Mircea Eliade şi-a impus din fragedă tinereţe un program spartan în privinţa studiului. Dar nu toţi oamenii, care accesează plăcerile spiritului, sunt croiţi după acelaşi calapod şi nici nu avem pretenţia de a ajunge o valoare culturală de talia lui. E un risc enorm să te supui unui asemenea program spartan. Trebuie să renunţi la ceea ce  dă farmec vieţii  -   jocuri, petting-uri, toate aceste nimicuri  care  iluzionează şi   generează o stare  emoţională  de fericire.                    

 E nevoie  să ai o anumită chemare, o voinţă izvorâtă din tine şi dincolo de tine, care să te împingă cu o forţă devoratoare spre împlinirea unui scop. Mircea Eliade s-a văzut proiectat în fruntea generaţiei sale şi numai cu supremul său efort a putut rămâne şeful ei.  Eliade a fost unul din cei mai mari magi ai României interbelice şi postbelice. Magii sunt  rari şi singuratici. 

Se pare că există o rătăcire a tinerilor în această junglă de informaţii, de idei, unele periculoase, de tentaţii spirituale absurde. Unora le-au sucit minţile până acolo, încât nu au mai găsit nici un sens vieţii şi s-au sinucis. Fiecare etapă a vieţii trebuie trăită după normele ei biologice, fără a ne lăsa dominaţi mai mult de plăcerile dionisiace decât cele apolinice.

În această privinţă,  morala lui Epicur este (dintre toate formele de morală - hedonistă, cinică, stoică),  cea mai adecvată fiinţei umane  -  o îmbinare armonioasă a plăcerilor senzuale  -  kinematice, cum le numea filosoful, plăceri trecătoare, cu cele katastematice - spirituale. Plăcerile spirituale pot fi prelungite la nesfârşit,  nu afectează în vreun fel fiinţa umană, spre deosebire de cele kinematice care pot îmbolnăvi grav organismul.               

Cea mai apropiată religie de morala epicuriană, o  regăsesc în  morala  creştinismului ortodox, care nu impune, ci doar recomandă reguli  morale  şi  dă dezlegare la multe plăceri.      Odată cu înaintarea în vârstă,  omul, vrând-nevrând,  renunţă la multe plăceri senzoriale care dau  farmec vieţii.   Renunţarea treptată la plăcerile senzoriale, în favoarea celor spirituale, înseamnă renunţarea la iluzii şi la ceea ce numim   farmecul vieţii.

Aşadar, în perioada tinereţii până la maturitate (în jurul vârstei de 30 de ani) este bine ca dominante să fie plăcerile senzoriale - acestea fiind conforme cu dezvoltarea biologică, iar mai apoi cele katastematice până la sfârşitul vieţii. A cantona în plăcerile senzoriale e o contradicţie a existenţei  biologice. Toată filozofia vieţii constă în a trăi, la momentul   biologic oportun, bucuriile existenţei.                    

Nu poţi, însă cunoaşte cu adevărat viaţa , dacă nu ai gustat din plăcerile senzoriale. De aceea, aceste experienţe nu trebuie ratate. Experienţele trăite în exerciţiile de zi cu zi ale existenţei, formează fundamentul moral al vieţii.                                             

Regula de aur, ce trebuie respectată cu stricteţe, este, ca în varii relaţii, să nu faci rău  cu bună ştiinţă spre a-ţi satisface plăcerea de moment. Cel mai uşor e să faci rău, cel mai greu e să faci bine.                                

Trăim într-o lume autonomă. Dumnezeu nu intervine în această lume spre a pedepsi, pe unul sau pe altul, pentru păcatele săvârşite. Există, credem o monitorizare   a faptelor şi gândurilor noastre  bune şi rele, la nivelul inconştientului.  În viaţă, totul se plăteşte. Şi nu doar de noi, ci şi de urmaşii noştri.                         

Cu toate că lumea  funcţionează  autonom, ea nu este independentă, ci interdependentă. La fel individul, deşi este autonom, nu este  independent.  În cadrul existenţei noastre se realizează relaţii de interdependenţă, relaţii, care la nivelul inconştientului sunt monitorizate  şi determină   autoreglarea binelui şi răului pe care îl facem cu gândul sau cu fapta.                                   

Există, astfel, o justiţie imanentă care, mai devreme sau mai târziu, se  întoarce  împotriva noastră.  Este, ceea ce numesc  efect de bumerang, pe care nu-l conştientizăm când  comitem răul  cu gândul sau fapta.  Binele  şi răul  se întoarce când ne aşteptăm mai puţin,  în varii situaţii şi împrejurări.                        

Un  autor român, anume Toni Victor Moldovan, în cartea sa, Programul Terra, pe care o numeşte, orgolios,   ,,brevet  românesc de decodare a bibliei’’,  încearcă să acrediteze ideea unui Dumnezeu extraterestru. Nu cred  în existenţa unui  Dumnezeu extraterestru. Eu cred că,  sunt suficiente dovezi  ale efectului de bumerang, care ne   conduc la ideea monitorizării binelui şi răului  de către  inconştientul  fiecăruia,  în parte.

Vechii elini au întrevăzut în  forţa  destinului,  forma plăţii şi răsplăţii. Heraclit afirmă că ethos-ul  omului este daimonul său, fiind perceput  adesea ca o justiţie impersonală, oarbă, necruţătoare.                   

 În pofida asigurărilor date de darwinism,  care combătând  lamarckismul, afirma că  informaţia dobândită  nu se transmite, studiile  sociologului  francez, Ėmile Durkheim, confirmă  ipoteza lamarckistă,  anume că,  anumite informaţii (nu caractere), cu o încărcătură emoţională deosebită (ca de pildă suicidul acţionează, în mod radical,  asupra ADN-ului neuronal), se transmit  ereditar  urmaşilor, pe parcursul  mai multor generaţii (aproximativ  cinci-şapte generaţii).                                       

Ereditar nu se transmit caractere, cum credeau lamarckiştii,  ci informaţii. Ceea ce modifică  informaţia  ADN-ului neuronal este,  fie  o repetare a unei acţiuni, a unui comportament, fie o puternică energie emoţională,  generată de o trăire extremă, a unei situaţii-limită  - crimă, suicid etc.

Aceste informaţi, ce modifică ADN-ul  neuronal,  se transmit  urmaşilor pentru mai multe generaţii.  Urmaşii vor  repeta, ca  şi cum ar fi primit o comandă  posthipnotică, acţiuni  şi comportamente ale înaintaşilor.                                                                                   Chiar  dacă această lume funcţionează autonom,  există o justiţie imanentă  care ne  monitorizează faptele. Această măsură  etică  este implantată în  inconştientul nostru, asupra căruia nu putem acţiona  şi care ne dirijează spre împlinirea a ceea ce ne revine  drept răsplată, pentru  gândurile şi faptele noastre bune sau rele.                    

Vechii elini au perceput-o ca un joc al hazardului, ca şansă, independentă de voinţa noastră  conştientă, dar cu siguranţă  ţine de ceea ce este  programat în  inconştient.                                       

Socrate a sesizat bine lucrul acesta, anume  că, omul nu comite răul cu bună ştiinţă ci din ignoranţă. Dacă omul ar fi conştient de efectul de bumerang, anume  că răul se  întoarce împotrivă-i mai devreme sau mai târziu, ar evita să comită răul asupra semenului său. Acelaşi lucru l-a   propovăduit  şi Isus.          

Farmecul vieţii nu constă în a comite răul,  din impulsivitate adolescentină sau din ignoranţă, ci de a trăi plenar timpul predestinat acestei perioade. Farmecul vieţii e momentul când totul dă în floare. Fiecare generaţie  trăieşte aceste momente de iluzii, înfiorare şi erotism pur.                                             Adevăratul farmec al vieţii îl regăsim în perioada adolescentină, când copilul  încă  trăieşte   în  raiul părintesc.  Am putea  stabili că perioada  optimă  a farmecului vieţii coincide cu perioada  edenică a ieşirii din copilărie până la maturitate. Tânărul, prins  în această etapă a vieţii, vrea să fie liber - să facă orice, nu vrea să fie încorsetat de reguli şi etici. E momentul când prietenia, comuniunea socială şi confesiunea  camaraderească sunt acţiuni  fireşti, adesea credule,  neselective.  Cei  implicaţi  emoţional devin victime ale escrocilor sentimentali sau ale perverşilor. Libertatea capătă, adesea, forma extremă a libertinajului, a spiritului de gaşcă,  a faptelor iraţionale, a nebuniei eroice.

,,Eu cred, afirma Mircea Eliade în  nebunia afectivă, nu în poză’’(Sensul nebuniei  -  Cuvântul, 25 februarie 1928). ,,Nebunia  afectivă’’ presupune  ,,a fi’’,  nu ,,a părea’’ şi impune    pasiune, patima pentru a descoperi  adevărurile esenţiale ale vieţii  şi nu în a poza ca ,,Mitică în delir cultural’’, vorba  lui Paul Zarifopol,   în elitist.                                                                        

La generaţiile actuale, când maturizarea biologică este mai rapidă,   farmecul vieţii  poate fi trăit  de la vârsta de 12 ani  până la vârsta de 21-23 ani.                                                             

La 16 ani, Eminescu aflat la Blaj, plimbându-se  cu prietenul său, Filimon Ilia pe malurile Târnavei, scria vizionarul poem Amicului F.I. în care vorbeşte despre  farmecul vieţii.  

                                   
,,Târnava prinsă-n galbine maluri

Şoptia prin unde gândirea sa

Pe când plimbarea ni rătăcea

Visări , speranţe pe frunţi de valuri

Ţii  minte când te-ntrebai

Ce este omul? Ce-i omenirea?

Ce-i adevărul? Dumnezeirea?

Şi tu la nouri îmi arătai?

Dar credeam ambii în adevăr

Sorbiam din aer ca din dreptate

Priveam la soare ca-n libertate

A fi credeam că e un drept de fier

…………………………………….

Dar  tot amice nu voi uita

Acele doruri tainice, sfinte

Farmecul vieţii, îl ţii tu minte?

Cum şoptia dulce, deşi minţia.’’

(M. Eminescu – Amicului F.I.)

Farmecul vieţii, deşi minte fiecare generaţie, deşi  o amăgeşte şi o atrage  în jocul adorabil şi capricios, pervers şi dulceag al adolescenţei,  al romantismelor  desuete sau   ne prinde în fascinaţia clipei, ori ne  atrage în idile voluptoase   şi  melancolii devorante  sau, la sfârşitul adolescenţei,  ne încântă sufletul   ori  ni-l otrăveşte cu nostalgii amare, rămâne cea mai plăcută   perioadă a vieţii.

Farmecul  vieţii coincide cu perioada edenică  din   mitul biblic.  După această perioadă urmează alungarea din rai, cînd  fiinţa umană   trece în a  doua etapă   a vieţii , când   ,,cu sudoarea frunţii sale’’ îşi va   mânca   pâinea (Genesa [Facerea],  3, 19).  Dar este romantismul desuet? Oare nu ne obligă feminitatea  din  bărbaţi  şi mai cu seamă   din femei  să fim  mereu  romantici?  

 Eminescu    mărturiseşte,  în poemul  Eu nu cred nici în Iehova, că nu crede în zei, nici  în Iehova, nici Budha - Sakya - Muni nici în  viaţă, nici în moarte,   dar    va rămâne  ce-a fost -  romantic.  Fără acest  romantism, care dă farmec vieţii, existenţa ar fi searbădă şi fără sens. 

Ceea ce dă farmec vieţii ne ispiteşte sufletul cu  magia  unei feminităţi plină de  vrajă   şi iluzii. E  bucuria cea mai mare a existenţei  -  când iluziile par atât de reale, încât a trăi clipa fără a simţi, ca la vârsta a treia, îngrozitoarea apăsare a timpului,  este  cea mai fascinantă  aventură a  lui  a fi în lume, ca  un drept de fier.  Cine crede, la vârsta adolescenţei,  în moarte?  Viaţa, la vârsta  pubertăţii,  ne apare o eternă  poveste  -  tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, cum   spune cunoscutul basm românesc.

Bibliografie:

1.  Johan  Huizinga  - Homo ludens, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003  

2.  Mircea Eliade  -  Profetism românesc, Ed. Roza vânturilor, Bucureşti, 1990

3.  George Călinescu - Enigma Otiliei, Ed. Litera, Chişinău,1998

4.  Stephen C Covey - Eficienţa în şapte trepte, Ed. Alfa, Bucureşti, 2000

5.  Mihai Eminescu  -  Poezii, Proză literară, Ed. Cartea românească, Bucureşti,1984

6.  Friedrich Nietzsche - Naşterea tragediei, Ed. Pan, Iaşi, 1992     

7.  Mircea Eliade  - Huliganii, Ed. Rum-Irina, Bucureşti,  1992     

8.  Toni Victor Moldovan  -  Programul Terra, Ed.  Conexiuni, Sibiu, 2000 

Vasile Anton  Ieșeanu,  17 aprilie 2013