Priviri liminare Virgil Carianopol - Scriitori care au devenit amintiri

                       Virgil Carianopol   este unul,  dintre  scriitorii,   pe care  l-am cunoscut personal .  În urmă cu  aproape  40 de ani , mai  exact pe data de  22 octombrie 1973,   fusese  invitat  de  profesorul Gheorghiosu - șeful Casei  Armatei  din Caransebeș,  la un colocviu literar.  Profesorul Gheorghiosu, căruia „caracuda” îi zicea  în  derâdere  Gheorghioțu, încerca să  încropească cu tinerii  ofițeri un cenaclu  literar.  Există  pe plaiurile mioritice, așa cum exista  la  Junimea  de la Iași  caracudă  gata  să râdă  de  oricine și de orice.  Poate de aceea   suntem   percepuți  de străini,   noi românii, ca fiind simpatici,  plini de umor,   dar  superficiali, flecari și neserioși. O, țară tristă, spune  Bacovia   plină de umor.  

                     Cum  profesorul Gheorghiosu   mă   cunoștea  de mare cititor, tânăr,  abia ieșit de  pe  porțile  Școlii militare de  ofițeri activi  de la Sibiu, am fost invitat și eu la  întâlnirea cu scriitori și poeți. Profesorul  Gheorghiosu   cocheta cu  literatura  sau mai degrabă cu filozofia. Scria eseuri  moraliste  -   Scrisori către un prieten -   în genul lui Seneca care scrise  celebrele lui Scrisori  către Lucilius, sau  mai bine zis , în genul  lui Mircea Eliade  - Scrisori către   un  provincial.   Pe vremuri, scriitorii obișnuiau   să organizeze  șezători literare,  obicei  rămas  din perioada   interbelică, când   erau aplaudați  la scenă deschisă mai ceva ca actorii.  Pe vremea aceea  visam și eu să ajung scriitor, dar vremea  mea nu sosise.

              

             La această șezătoare literară din 22 octombrie 1973,    Virgil Carianopol   prezentase  cartea  -  Scriitori  care au devenit amintiri.  Manuscrisul acestei cărți, rămas ca prin minune neatins de bombardament și de focul care i-a ars casa, a  fost   găsit   și salvat de sub  cenușă și dărâmături  de soția  sa.                 

 Poetul  Virgil Carianopol   s-a născut la Caracal la 29  martie 1908 și a decedat la 6 aprilie 1984, în București.                                                            

              În încercarea mea  de a scrie  o carte  despre scrierea unui roman  -    Iluzie, nebunie și frumos, am recitit cartea  lui  Carianopol  - Scriitori care au devenit amintiri și, cu această ocazie, m-am gândit  la  o serie de prologuri, pe care le-am intitulat -   Priviri liminare.                                                              

        Virgil Carianopol a aderat, ca poet,  mai întâi  la avangardiști, apoi  s-a orientat  spre poezia tradițională. Cartea sa de istorie literară începe cu  Camil Petrescu,  unul din cei mai mari scriitori   interbelici.                                       

            Camil Petrescu e prezentat  de Virgil Carianopol  ca  unul  care privește doar   la  lumea din  el, unul  din  tipologia  profesorului distrat.  „Părul, de obicei frumos  aranjat pe spate, îi atârna  în șuvițe, căzut într-o parte și alta.  Ochii, cu cearcăne  adânci, și cu cravata răsucită strâmb, îi dădeau o înfățișare impresionantă.                                                                                           Păcat că nu am avut atunci un aparat de fotografiat. Imortalizarea clipei aceleia cred că ar fi fost de un deosebit ajutor pentru istoriograful lui de mai târziu.                                                                                                            L-am privit insistent.  Se poate că privirea mea să fi trezit în el cine știe ce sentimente, pentru că imediat, lăsând creionul jos,  și-a așezat părul,  și-a  îndreptat cravata și mi-a spus zâmbind: Așa e omul când lucrează.”  

                Poetul Minulescu  spune despre autorul Patului  lui Procust: „Mă  mir că acesta nu-și uită și drumul spre casă”.  

                 

                   Corneliu Moldovanu  este   un admirator  al parnasianismului și  un  admirabil administrator al  Societății scriitorilor români. Despre el  Virgil Carianopol   vorbește  la superlativ   fiind  impresionat de modul cum i-a ajutat pe „acești cerșetori în haine negre”, cum erau numiți scriitorii români.             

             Ion Pillat  este   numit  poet de interior, departe totdeauna de zgomotul orașului. „Poezia adevărată, spune  Pillat se naște din suferință, nu din lipsa de griji. Că a fost  influențat de alți scriitori? Ei bine, spune Pillat  - „ influența nu e pastișă.”                                                                                                 

             Octavian Goga,„scund, spătos,  cu ochii lui mari și blânzi”, ține  o conferință la teatrul din Caracal, unde era prezent și Virgil Carianopol și drept omagiu  caracalenii   îi  cântă  -  La noi și Bătrâni.                                            

               N. Iorga  - „Împins tot de scriitorul N. Pora, m-am decis să mă du la el. Pe Iorga îl găsește la  Institutul de Bizantinologie .  Era în august 1940. L-am găsit la  masa de lucru, aceeași masă plină de  hrisoave, pergamente, reviste, cărți, peste care l-am văzut aplecat… […]   Mi s-a părut plin de amărăciune.  Scrisul, îi  mărturisește N. Iorga,  este  un har, pe care dacă scriitorii nu-l au își pierd timpul degeaba. A căzut lovit, spune Carianopol,  de o mână mișelească.” Extremiștii sunt  totdeauna  fanatici   și absurzi.                                   

            G. M. Vlădescu, prescurtat G.M. îi spuneau confrații , a scris  nu pentru că a voit  să scrie, ci pentru că ar fi murit dacă nu ar fi scris.  G.M. era  agricultor, avea o fermă, dar iubea atât  de mult scrisul  și pe  acești cerșetori   în haine negre, încât dona  anual  mare parte din veniturile sale,   Societății scriitorilor români.  Cine  mai face astăzi  asemenea acte de caritate  pentru scriitori ?Lui G. M.  îi plăcea la șezătorile literare să citească o nuvelă a sa numită  Farmazoana.

              Vasile Voiculescu – „ doi ochi nemaipomenit de blânzi mă însoțesc și acum când scriu rândurile acestea.[…] La vremea  mea,în adevăr, să fii medic  era o cinste , dar să  fii și  medic  și poet  era o mare dezamăgire. Nimeni nu te lua în  serios.”[…] Poeziile, spunea  Vasile Voiculescu,   trebuie muncite , cuvintele șlefuite. […] La viers trebuie să trudești în fiecare zi!”                         

            Alexandru Cazaban  era mare vânător  sau voia  mai degrabă să-l imite pe marele  povestitor  Sadoveanu.  Acesta  scrisese o  singură nuvelă despre   un câine  leneș  - Dulăul  Hector – câine  englezesc de rasă, care în loc să alerge  după vânat  se furișa înapoi și-i  mânca merindele  vânătorului. „ Eu  am avut   două pasiuni,  spunea Cazaban: scrisul și vânătoarea . Scriam la vânătoare și vânam acasă.”                                                                                                     Al.Cazaban   avea   însă un mare talent  - anume să  facă   farse confraților și avea  o predilecție  să-i   facă farse  lui  Minulescu  cu  care se certa mereu.      

           Ion Minulescu îl întreabă  pe Virgil Carianopol. „Tu ai ceva cărți de-ale mele. I-am arătat între altele Spovedanii.  A răsfoit-o  și s-a adresat soției mele:Dacă vrei să știi, află că poezia care îmi place mai mult din această plachetă este Solilocul Nebunului. „Aș vrea să-mi sparg vitrina cu minciuni /  Și-nchis apoi  în rafturile goale,/ Solemn, ca-ntr-un ospiciu de nebuni / Să-mi las bilanțul vieții  ancestrale.”  

           
               Mariana  Dumitrescu  -  „soția compozitorului Ion Dumitrescu, mi-a făcut impresia unei eleve de clasa a XII-a.” Scrie o  poezie plină de tristețe   și melancolie.                                                                                                          Victor Ion Popa era   bibliotecar  al Societății scriitorilor români.  Acest mare dramaturg   și scriitor exprimă, cred, cel mai bine starea psihoemoțională  a unui scriitor  adevărat. „În fața   tiparului, sunt   mereu ca în fața unei comisii de examinare.”                                                                                                 

           D. V. Barnoschi  - scriitor profund  legat  de pământul Moldovei  este   un partizan convins  al Statelor unite ale Europei.  El vorbea încă  în perioada interbelică despre uniunea europeană. Așadar, ideea  de UE  este  veche, nu e de-acum, și , se pare că,  Victor Hugo a fost  primul care a vorbit despre Uniunea Statelor Europene. Lui  Barnoschi îi  apăruse romanul Conspirația  Dărmănescului. „Dacă nu aș scrie, îi  mărturisea Barnoschi lui Carianopol,    ar trebui să sparg geamuri, să zbier, să înnebunesc.”                                            

              Ion Buzdugan  este  poetul  pentru care  țara e sacră .  Spunea despre sine că „odată cu el  moare ultimul visător.” Virgil Carianopol  a mers, împreună  cu Ion Buzdugan,  la câteva șezători, cunoscând astfel și pe  colonelul scriitor Octav Dessila. Acesta era comandant de regiment, undeva   la marginea  Moldovei,  și , spune Carianopol, „ne-a primit la gară cu  fanfara militară.” 

        
Poetul Ion Buzdugan   avea o pătrundere atât de adâncă asupra sacralității patriei.  La un bâlci  într-o dugheană se trăgea cu tir  asupra  principalelor orașe de pe  harta  României. Acesta, indignat i-a spus lui Carianopol care voise să tragă cu arma:  „Să  știi că chipul  țării e tot ce trebuie să avem mai sfânt.”   

            Ionel Teodoreanu era peste tot  la fel neobosit. „S-a așezat  la masa  pe care o avea  și mi-a scris câteva rânduri convenționale așa cum se dau la astfel de prilejuri. A zâmbit, și-a dat cu mâna pe spate  părul ondulat și a luat altă carte. Venea altcineva la rând. Femeile îi aduceau  flori.”   

            Scriitoarea Ștefana Velisar, soția  lui Ionel Teodoreanu,   urmărea scena  lansării cărții.  O tânără provocatoare – rochie scurtă, pălărie  pusă ștrengărește  îl   întreabă pe Ionel Teodoreanu unde poate fi  întâlnit mai des. „În cărți”  îi  răspunde  autorul  Medelenilor,   știindu-se ținut sub observație.                        
             Ionel Teodoreanu, spune  Virgil Carianopol,  scria mult și  repede. Într-o seară putea să elaboreze 60-70 de pagini.                                                         

                Artur Enășescu  este simbolul poetul damnat, a   poetului tragic.   Doctor   în filozofie  al Universității din   Paris, poetul,   pe care istoria literară nu-l poate  ocoli, a  clacat. Într-o societate ca aceea a Patului lui Procust, cum era cea interbelică și cum e cea de azi,  un om,  de talia   morală  al lui Enășescu nu avea altă ieșire decât sinuciderea sau pierderea minții. Autorul Riței și Crucii  albe de mesteacăn a  sucombat social.                                                                           Socrate  spunea că cea mai mare   nefericire care   poate lovi un om este  aceea de a deveni misolog,  adică un  om fără rațiune. Poți  să pierzi  părinții,  patria, frații  surorile,  prietenii, gloria, bogăția, toate acestea nu înseamnă nimic, dar dacă ai pierdut  rațiunea ai pierdut totul.                                                            

           
          Peter Neagoe  e printre puținii scriitori  români, ardelean de origine,   de renume mondial. Și asta pentru că avut șansa  de a deveni cetățean al continentului de peste Ocean, respectiv SUA. În romanele sale, ca Drumuri cu popas, el promovează o nouă viziune  asupra statului ardelean.                       
           Pe atunci, când  am avut privilegiul de a cunoaște poeți  consacrați  în viață încă,  eram prea tânăr să știu  toate  pătimirile lui  Virgil Carianopol.          Am aflat mai  târziu  că  scriitorul a stat  în pușcăriile comuniste  din 1956 până în 1962  din motive politice. Pentru ce vină politică? Extremismul este fanatic și absurd.                                                                                                                                    

      Vasile Anton Ieșeanu, 28  ianuarie  2013, Iași