Poetul, liberalul și baba comunistă ( parte întâi)

Moto: „Un critic literar, după ce  a prezentat  orgolios cartea unui autor mediocru, dar având o funcție importantă, retrăgându-se  în sală șoptește către cei din  jur că de fapt e o  porcărie. Nu discutăm probitatea  profesională a criticului, ci distincția dintre cele două forme de recunoaștere. Recunoașterea  formală: cărți, recenzii favorabile, premii nu acoperă   totdeauna o competență  estetică reală. Însă , aceste cărți , recenzii și premii legitimează autorul în ridicarea altor pretenții, în obținerea unor funcții.”  Dan Lungu                    
                                                                                                                          

 De  multă vreme  am vrut   să scriu   un  mic eseu  -  o privire  liminară -   despre   poemele  și articolele  editate de  poetul  Daniel Corbu, dar   prins de   treburi stringente am tot amânat.                                          

    Așa a trecut    mai bine de  un an, rămânând cu această  datorie neîmplinită  față de    mine,  nu față de  poetul Daniel Corbu. Încă din   7 aprilie  2013, când am participat   la sărbătorirea a șaizeci de ani de  viață a poetului  nemțean, am  făcut cunoștință cu opera sa. Atunci  mi-am propus să scriu un mic eseu. Dar  cine știe,  poate că acum a  venit timpul să-mi împlinesc datoria  față de mine.                                                        

  Imediat , după ce am   cumpărat cartea Postmodernism și postmodernitate  în România de azi, scrisă și editată de poetul   Daniel Corbu  la editura sa Princeps multimedia am lecturat   articolele și eseurile  adunate în volumul  menţionat.                                                                          

    Prins  însă  de  noile  noțiuni  ce păreau  a suna   chimvalul  viitorului  cultural   mi-am propus chiar  să întreprind o  cercetare  mai atentă  a   acestor ultime curente  ale culturii   actuale, sau  ca să ne înscriem  în  viziunea aristoteliană  să studiez  aceste categorii   -  postmodernism  și postmodernitate  cu care  ne iluzionează  civilizația  de azi.                                

  

              Postmodernismul, explică  autorul, e   un curent  cultural, postmodernitatea se referă  la condiția umană actuală   -  lipsită de valori  culturale   și idealuri  autentice,  haotică,  angoasantă, „lipsită de reperele  certitudinii” (Lefort, citat de Daniel  Corbu), dezbinată și schizoidă  și asta pentru că „omul postmodern locuiește  simultan în mai multe lumi virtuale.”     Fără  repere cultural-metafizice autentice și fără ideal viața omului   postmodern   devine  fără sens - o frunză-n  în bătaia   vântului.                                                              

            În     culegerea de articole și eseuri din cartea sa,  Daniel Corbu  afirmă   că   postmodernismul  implica  alte subcategorii, anume - metanațiune, cultură  planetară, globalizare , transculturi, cultură fără frontiere,  satul planetar, pluralism etnic și cultural,   un  adevărat  Turn Babel al  vieții culturale  și existențiale cotidiene.                                            

       Poetul  se întreabă ce loc ocupă omul  în acest   nou context cultural, îndeosebi omul de creație mioritic și cum  pot face față  culturile mici   spre a nu fi absorbite  de marile puteri culturale.  În acest sens  aduce ca argument  teza lui Malraux anume că:  „fiecare civilizație se definește prin ceea ce acceptă să sacrifice.”                                                                            

   Ideea sacrificiului  din citatul  lui Malraux   ne conduce  la  doctrina  lui Spinoza,  anume a Creatorului care se dizolvă  în creația sa (Dumnezeu  sau Natura) sau  la balada Meșterul Manole, în care   creatorul își sacrifică, pentru creația  sa, ce are mai drag  - iubita, familia.                                               

          Globalizarea, afirmă Daniel Corbu,   cu  viziunile postmodernismului  și postmodernității, conduce inerent la  pierderea identității culturale  și chiar a celei etnice  - sunt cetățean  al lumii, concomitent  cu  o repulsie  față  de spirit,   omul  fiind prins tot mai mult    în  mrejele „voluptății materiale până la alienare”   -        casă,  prietenă (amantă),  mașină – ce-i mai trebuie  carte   și  cultură!                                                                             

  

        În această   nouă  dezordine culturală,  micile culturi vor sfârși prin a fi asimilate sau  dizolvare  de  noul Leviathan  - modelul cultural american care oferă,  consumatorului,  monstruoasa  iluzie  a  fericirii  în   masă   -    „fericirea pentru   toți plus optimismul istoric ” (Pascal Bruckner citat de autor).                                                                                                          

   În literatura postmodernă,  „agresiva provocare  americană”  a condus inerent la apariția  literaturii de consum, în care excelează   romanul-șoc, spectaculos, underground-ul  anxios și angoasant sau   genul fantasy  - twilight  sau mainstream.                                                           

            Să nu-și închipuie cineva, nici  măcar din cei rău  intenționați, că aș crede  că literatura de consum ar fi o literatură proastă. Nu! E o literatură receptată de un mare segment de  populație. Nu e o literatură proastă, dar e  aproape  la fel ca tabloidele pe care le citești   și le arunci la coșul de gunoi. Experimentalistă,   naturalistă,  profetică  sau fantezistă, literatura de consum  a preluat modelul american al romanului șoc.                             

    Primul  roman  în  stil american, pe care l-am citit a fost al  franțuzoaicei Virgine Despentes  -  Trage-mi-o, unde  întâlnirea a două  prostituate, la care plictisul de moarte, cinismul, mizantropia și hedonismul violent  ating  pragul maxim, le conduc  spre   nivelul  subteran cel mai de jos  -  acela  al crimei sadice, haotice și iraționale. Prostituția  privită  ca nivel minim al  moralei  se asociază aproape  în mod  fatal  cu crima.                                                                                

            În literatura de consum, întâlnim cu   predilecție  marasmul,   simplitatea senzorială, lipsa de  ideal, dar totuși  rămâi  în  memorie cu ceva, cu o idee măcar, cu un mesaj coerent.  De exemplu,  din  romanul lui  Helen  Fielding -   Bridget Jones: la  limita rațiunii - rămâi cu  mesajul  că femeia  e  mereu în căutarea iubirii, induce cititoarei necesitatea  exercițiului  practic  pentru  femeia  modernă,  de a-și    controla  zilnic  greutatea corporală și a  urma  perceptul   moral  de a  nu accepta   starea  umilitoare, aceea de a fi  pentru  bărbat  -      „umbrela pentru vreme rea”.                 

       De la  Ionuț     -  Ingrid târfa,  rămâi  cu ideea morții ca    mântuire după  decăderea morală,  o viziune  realistă  despre  iresponsabilitatea genitorilor față de  progenitură.  Fără  un model demn din casă   copilul are tendința  de  a se lăsa sedus  de  modele negative  ale străzii. În  perioada  de tranziție, moment al descompunerii  lumii comuniste, tatăl,    trimis  în     pușcărie  pentru  furt, determină  decăderea familiei -  mama   devine alcoolică  și întreține  relații sexuale cu diverși bărbați, în fața fiicei, fără jenă.          

           Ingrid, aflată  în plină  criză  a pubertății, este împinsă inevitabil spre  prostituție  Ce să facă  o  adolescentă „orfană”   în  această epocă a  „voluptății materiale  până la alienare”, cum  a numit,  postmodernitatea, Daniel Corbu?  Se prostituează. Decăderea morală  poate  ajunge   până la disprețul de sine.  Asasinarea fetei   de către bruta  cu minte obtuză, limitat  și ușor manipulabil, este pentru Ingrid , ajunsă la starea de  animal  hăituit,  o moarte  așteptată, izbăvitoare.                                   
   

         De la Doina Ruști – Lizoanca  la 11 ani,  aflăm despre   condiția fetiței  de 11  ani cu un tată alcoolic și o mamă de cârpă.  Nevoită  să se prostitueze pentru  un codru de pâine  și un adăpost de frica tatălui,   pentru a supraviețui  într-o lume indiferentă  și egoistă,  fetița acceptă sexul pedofililor.  Lizoanca îmbolnăvește de sifilis un sat  întreg.                       Doina  Ruști    transformă un fapt divers din tabloide  -   „făloșenie  grețoasă a vânătorului de rating”,  într-un roman de consum.                                    De la  Camille  Laurens – Carnet de bal  -  despre  viața de calvar  a  femeii căsătorite cu un afemeiat; de la Amélie  Nothomb -  Antichrista , despre  relația patologică de manipulare a colegei  și prietenei de clasă  - o relație  sado-masochistă  pe care, din păcate, am întâlnit-o   în   realitatea românească, la vârste mult mai fragede decât   personajele   romanului lui Nothomb.                                                                                                                  Unul dintre romanele literaturii de consum care   incită cititorul la  meditație  este  Particule elementare al  romancierului francez  Michel  Houellebecq.  Acest    roman depășește, prin  problemele de antropologie, psihanaliză și  filozofie pe care le ridică,   cu  mult    romanele   lui Haruki  Murakami -  Pădurea norvegiană, Iubita mea  Sputnik    sau ale  scoțianului Irwin Welsh  Jeg  sau Trainspotting.                                                          

     

      Cum pornografia   tinde tot mai mult  să ia locul  iubirii erotice și manifestărilor ei  romantice, romanul lui  Houellebecq     ne   propune, în  locul sexului care ne complică și ne murdărește viața – fertilizarea in vitro. Particule elementare este  un roman profetic de mare succes, al literaturii de consum, care   detronează  instanța falică. Ce vom  pune  în locul acestui regat pierdut?!...                                                                                       

             Thrillerul  polițist Millenium, al  suedezului, Stieg Larson, te pune în fața  sentimentului de  perplexitate, aflând  că  bogăția, acumulată de o familie,  poate transforma  individul  uman  într-un  scelerat - o bestie  sadică.                                                                                                             

        Disprețul  față de  ființa   umană  în general  și față de femeie  în  special, face din trilogia  Millenium, nu doar o simplă poveste  polițistă, ci  un  roman  de critică morală a  individului  bogat,  care se crede deasupra umanului,  capabil de  crime  sadice în serie,   amintindu-ne    de  personajul din  Crimă  și pedeapsă al lui Dostoievski,  Raskolnikov, pentru care libertatea conștiinței  îi conferă  dreptul la crimă.  De altfel societatea actuală spre  asta se îndreaptă, altfel cum am putea înțelege teroriștii  care ucid cu aceeași lipsă  de discernământ moral  oameni  nevinovați,  la întâmplare. Conștiința   libertății  a apus de mult, odată cu Tolstoi.                                                     

       Romanul  suedezului scoate în evidență  comportamente tipice ale  așa numitei   high class,  realiste până la  groază  prin  faptul  că pot  fi  identificate și  în societate  românească la  beizadelele politicienilor.                         

      

               Multă vreme  am crezut  în maxima  pictorului  spaniol Goya, anume că   -  somnul rațiunii naște   monștri. Nu  somnul rațiunii, ci  stările extremiste  în care ajunge omul - bogăția  extremă  sau sărăcia  extremă, regimurile politice de  extremă  stânga  sau dreapta care  au conferit individului devotat puterii o  libertate a conștiinței, până  la fărădelegea   crimei  ridicată  la  rangul de faptă  eroică.                                                                   

               Pentru  om cea  mai bună cale  este calea  de mijloc. A afirmat-o   răspicat   Socrate  în urmă cu peste două mii de ani. Morala   filosofului grec  s-a sprijinit pe  două  dictoane înscrise pe templul din Delfi  - ,,cunoaşte-te pe tine însuţi!’’ şi ,,nimic fără măsură!’’                                     

              A ieși   din calea de mijloc înseamnă a  ieși din raționalul uman.  Orice formă  extremistă, care îl  scoate pe om  din  calea de mijloc, îl   proiectează în irațional, în nebunie și absurd.                                                     

      Puțini au luat în seamă acest  mare  adevăr  socratic. Dovada! Secolul  XX  a fost  secolul regimurilor politice extremiste  și al războaielor  exterminatoare  - cel  mai irațional  și mai absurd secol din istoria  omenirii. L-aș numi secolul  tenebrelor.                                                            

  

    Democrația e  singura formă  politică ce urmează  calea de mijloc și care  trebuie  menținută ca formă politică cu  orice preț.                                                                                                                                            Literatura de consum este o literatură de  succes facil. Fără  îndoială, maestrul  literaturii de consum a fost   brazilianul Paulo Coehlo.  Succesul magului   brazilian   a fost   fulminant.  Vânzarea  cărților lui a atins cote  nevisate  de niciun alt scriitor. Cele mai mari edituri i-au  cumpărat, pe bani  mulți, drepturile de autor. Romancierul ajunge un   fenomen  literar  mondial.  O sută   cincisprezece milioane  de oameni de varii  religii  de la  catolici, ortodocși  la musulmani și de alte religii  i-au citi cărțile.                               

           Imitarea  autorului   brazilian   i-a prins pe mulți în mreje la gândul  îmbogățirii rapide.  Și la noi  mulți intelectuali, fără  talent  sau chemare literară, au mizat, după revoluție,  pe  literatura de consum,  încercându-și norocul în această  industrie literară  care   produce   bani   mai mult  decât  produce valoare.                                                                                                    

  

           Unul dintre   scriitorii  români  contemporani,   „maestru”  al literaturii de  consum este Dan Lungu. Ajuns mare  vedetă literară,  nu prin  „competența estetică”, ci prin  relația   de cumătrie  cu  liberalul, Dan Lungu  a   beneficiat , cum el însuși spune în   moto,   nemeritat,    de  „multe  recenzii și premii.”                                                                                                    

            La  această   industrie  a literaturii de consum   s-a   angajat  încă   de la  prima lui  carte de    proză scurtă  Chintă la flegmă. Când  scriitori mediocri   se agață  de pulpana   politicienilor spre a se   legitima ca autori, opera lor e  maculatură, nu literatură . Oportunismul e   fără îndoială  sportul național cel mai  agreat de   mulți  mioritici  mediocri, fie ei politicieni,  intelectuali,  oameni de artă  sau   din alte varii domenii.  Orgoliile     mediocrilor , în speță  a  oportuniștilor sunt  inerent mai mari decât  a omului creator  conștient de limitele sale. Cel mai adesea,  orgoliul creatorului  mediocru  crește în proporție  geometrică, în vreme ce competența sa literară cel mult în   progresie aritmetică.                               

        

             Între   Dan Lungu   și Paulo  Coehlo există   multe asemănări  fizice.  Dan Lungu    e    brunet ca  și Paulo, are ochi negri,  poartă mustață  și barbă á la  Coehlo, probabil în încercarea de a-l imita fizic  pe autorul  brazilian , (deși Coehlo purta  barbă din motive mistice – imitându-i  pe  cei din secta  sikha, întemeiată în  SUA în 1966, având la bază Scrierile vedice), și evident, are un început de chelie la fel ca romancierul  brazilian.                    

        Cel mai adesea  poartă  haine negre ca și  Coehlo. Deși  îl imită  fizic,  Dan Lungu  este  departe de a imita  și  sclipirile metafizice  ale  brazilianului.                                                                                                     

       Coehlo, spre deosebire de  Dan Lungu,  este  un  scriitor sensibil; el   s-a adresat îndeosebi  sufletului feminin, predispunând  sexul frumos,    prin  exaltarea  neoromantică   și   aventura  mistică, care  place  mult femeilor, la   reverie și visare.   Femeile   sunt  etern receptive la   iubire. Sufletul lor este   mereu  în căutarea  unui mag, a unui  sfânt  sau chiar al lui Dumnezeu, pe care să-l servească.  Din aceste motive,  cel  mai numeros public  cititor  al   romanelor  brazilianului au  fost femeile  și bărbații  cu  dominanta psihomentală feminină                                                                                                                     Din   multe romane ale  literaturii de consum, îți rămâne  în minte ceva  -  o frază  memorabilă,   o  cugetare, o viziune, dar din  maculatura lui Dan Lungu  nimic, absolut nimic, exact cum nimic nu-ți rămâne din tabloide.                                                                                                      

         Ba,în tabloide mai găsești  o   vorbă  de duh,  dar în romanele    lui Dan Lungu – Sunt o babă comunistă, Cum să uiți  o femeie  nu afli absolut nimic   interesant  măcar o boabă  de literă care să te înfioreze sau să-ți strepezească dinții.                                                                               

   

             Romanul  Raiul găinilor   nu l-am mai citit-o. Ar fi fost o pierdere inutilă de timp, fiind  sigur, că e la fel de anost ca primele două menționate.   Din romanele lui Dan  Lungu   rămâi  doar cu  o  mahmureala mintală   ca după o  beție cu bere  la pet - Trei stejari,  Bucura sau Bergenbier,   de unul singur.                                                                                                                       

     Și totuși cărțile  lui  Dan   Lungu, sunt traduse în zece limbi , sunt vândute la Paris.  Cred că nouăzeci și   nouă la sută se datorează  prestigiului  editurii  Polirom  și nu  valorii literare a romanelor. Ele sunt exact,  cum afirmă  chiar el  în  studiul sociologic o    „recunoașterea  formală: cărți, recenzii favorabile, premii ce nu acoperă   totdeauna o competență  estetică reală.”                                                                                     

       Ca să publici la Polirom, zisă și Cartea Românească , editura  mascată a USR (după cum ne spune  scriitorul   Virgil Diaconu  în Cafeneaua literară  din ianuarie 2013)    sau România  literară  -  he, he,  monșer cum ar  spune Marin Preda,  trebuie să ai  relații   de cumătrie  cu politicul,  să fii pe liste la USR, să nu fii tăiat  de pe listele întocmite  pentru a  putea  intra direct  la Salonul de carte de la Paris.                                                

        

            Sunt   o babă comunistă  a   avut ceva  succes   și  a  fost    vandabilă prin titlul. Cât privește conținutul e  absolut fals.                                                        Unii vor  putea spune  că scriu toate acestea din invidie.  Alții, din spirit de gașcă , se vor întreba obtuzi   și aroganți, cine-i bă ilustrul acesta necunoscut   de  îl critică pe „maestrul”   mioritic   al literaturii de consum?                            

              Nu e invidie și nici critică. E  o constatare amară   despre spiritul de  gașcă din literatura  noastră   care   promovează, sub oblăduirea politicienilor  mioritici veroși  și    cu concursul lor nemijlocit - o literatură-maculatură. Politicianului  nu are nevoie de valori spirituale, ci de slugi devotate care să-i umple buzunarele cu valori materiale.                           

         În promovarea   literaturii  lui Dan Lungu   se   dezvăluie  relații oculte, care fac,în această epocă  a postmodernismului  și postmodernității,  dintr-un scriitor  fără valoare   o vedetă  literară, la fel  cum  fac televiziunile, dintr-o  târfă  mioritică – o vedetă.                                                                                

          Epoca asta postmodernistă  are un mare  și execrabil   neajuns:  promovează nulitățile, în vreme ce   autorii   valoroși care scriu literatură adevărată, nu  consumistă, sunt  lăsați în umbră, ca de pildă Emilian Marcu, cu remarcabilele   romane Iadul de lux și  Suburbii municipale  -    superbe  și  sublime  parabole, ce concurează  cu  romanele  lui Kafka   Procesul  și  Castelul.                                                                                                     

           Nu! Emilian Marcu nu are  succes, nu e tradus  pentru că nu secrie  literatură de  consum  și nu face compromisuri literare   cu  politicianismul jegos doar de dragul  de a se  încununa cu titlul de autorlâc,  în vogă azi.   Din romanul Sunt o babă comunistă    rămâi   totuși cu ceva ; anume   cu  mirosul de  tizic frământat de picioarele   eroinei  și  cu mirosul  de cartofi,   scoși din fiertura  pentru porci, din care se înfrupta  copios  țărăncuța Emilia   pe când  era copilă.                                                             

      O așa  imbecilă   viziune  despre condiția  țărăncuței  -    ajunsă dintr-o  fetiță  ce  călca  balega pentru tizic -  coana  mare  la oraș   mulțumită de   condiția ei mizerabilă de muncitoare  la șaibă   -  o babă  pensionară care regretă  comunismul,   numai  o minte    mediocră  a  putut-o gândi.                                        

           Să știe  și Dan Lungu – comunismul nu s-a născut la sat! Comuniștii   și-au găsit   adepții  în  mahalalele  „canaliei de pe uliți”, cum  a   numit   Eminescu   o anume pătură   din  târguri și  orașe,  ușor manipulabilă, pe care  au organizat-o în  hoarde proletare  și au legitimat-o  pentru  instaurarea  regimului lor  utopic.                                                                      

            Cum   a fost  posibil  comunismul    pe plaiurile mioritice?   Ei bine, am  văzut ce se întâmplă  când   primitivului  i se dă puterea,  ce poate să facă?  Își zice  în sine  că  l-a apucat pe Dumnezeu de un picior  și  în limitarea lui obtuză  crede   că orice  abuz îi este permis.                                         

       Politicianul   penelist (era cât pe ce să scriu   penalist , dar după  cum  s-a văzut  mulți liberali  au devenit  peneliști,așa că nu e mare re  diferența între penelist și  penalist, doar de o  literă),  i-a  deschis lui  Dan Lungu  -  viitorul  de euro, fiind proiectat  din  funcția de profesor  de sociologie  director  la  Muzeul Literaturii Române. După cum se vede, setea de parvenire a depășit la Dan Lungu, cu mult,  setea de creație literară autentică.                                                                                                                  

            Efortul  regizorului Lucian Dan  Teodorovici de a  transpune în dramă  nostalgia babei  comuniste e salutar, dar este, cred, inutil. Probabil  a trebuit să se supună  unei cereri de sus  sau unei cereri amicale.                         
         

Se va spune  că  nu e vorba de  cine a  instaurat comunismul, ci de nostalgia pentru     formele  degradant  egalitariste ale comunismului. Așa  este, dar deși  e chiar   în  genetica psihologiei feminine  o  anume   tendință   spre comuniune - claca de pe vremuri   spre exemplu  era  o formă  rudimentară de comunism, asta nu înseamnă că  femeia  e cea mai nostalgică după comunism.  Pe  femeie o salvează  de la  capcana  comunismului ,  materialismul ei funciar  - simțul ei  de proprietate  mult   mai  puternic  decât la bărbați.                                                                               

      Despre   înclinația   feminină  spre   formele de relaționare  comunistă  a   remarcat  genial, cu vreo două mii de ani  în urmă,    comicul Aristofan în Adunarea  femeilor. De altfel, el  nu făcea   în  comedia   menționată  o profeție (deși  ar   putea fi  percepută și astfel) , ci  credem mai mult  că   parodia în comedia   Adunarea femeilor -  Republica  ideală  al  lui Platon.            Anumite  forme de  comunism     au  fost  manifeste  mai întâi   în comunitățile evreiești din acele vremuri.  Asta  e  dovedită de faptul că     numeroasele  secte  religioase  de   pe teritoriul Iudeii, din  timpul stăpânirii  romane,   exersau traiul în comun.  Prima  sectă   evreiască  creștină  care a dat religia creștină a  demonstrat    preexistența  unei forme    rudimentare  de comunism.                                                                                              

       Religia creștină  are ca  dominantă  psihologia  feminină -  legătura colocvială,   iubirea aproapelui, mila, iertarea, toate  sunt dominate ale   psihologiei feminine.   Aceasta    manifestare a  femininului  s-a   impus  în   constituirea   primelor comunități  creștine,  în care s-a instituit practic o primă formă  de   comunism;   averile   primilor enoriași care au  aderat la  prima comunitate creștină   sunt donate în întregime comunității.                             Totul  pentru  noua religie  - totul pentru  secta creștină! … „fiindcă toți care aveau țarini  sau  case  le vindeau și le aduceau prețul celor vândute și-l puneau la picioarele apostolilor. Și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință.”(Fapte)                                                                     

             Cine se   opune, cine ascunde puțin din avere  este ucis. Așa au  făcut   bieții  -  Anania și Safira  care au aderat  și  s-au lăsat botezați  în noua sectă. Ei au pus însă ceva deoparte pentru zile negre. Se spune că Petru  l-ar fi chemat   pe  Anania și i-ar  fi imputat că „încercat să înșele  Duhul Sfânt”. Imediat a căzut „secerat de moarte” și a fost  îngropat.        

          La sosirea Safirei  și ea   a fost  pusă la încercare   și recunoscându-și fapta   a căzut jos  și a murit.  Moartea lor,  prezentată comunității  creștine drept o  moarte  telecomandată de  divinitate, în speță de Duhul Sfânt, este  e   o mistificare.                                                                                              

      Uciderea   celor doi a fost  reală, înfăptuită  rapid și pe  șest de apropiații  lui Petru, în condițiile în care  ideea comunității  de avere era o modalitate sigură de a-i aservi  în sectă   în mod absolut. Nimic din iubirea, înțelegerea  și  iertarea propovăduită de Isus.                                                

      

             La fel comuniștii  aveau să asasineze  numeroase   familii, ca   Anania și Safira,   în numele  ideologiei comuniste, căci ideologia este la fel  ca  orice religie - o credinţă.                                                                                   

          Un delator,  cum  au fost  numeroşi astfel de denunţători   la    comuniştii, i-a pârât pe cei doi mai marilor comunităţii creştine. Urmarea, uciderea fără judecată, cum au făcut  și comuniştii peste tot unde au experimentat traiul de tip sectar.                                                                            

           Și totuși, comunismul a fost implementat, nu de al doilea sex, ci de primul sex social  cu sprijinul  cizmei sovietice  și al  Tătucului popoarelor, Stalin.  Așadar, chiar dacă femeile  au  această înclinație  nativă spre  sentimentul de comuniune socială, benefic  omului  prin implementarea unei forme de colaborare,  după  cum ne asigură Alfred   Adler,  sunt  departe de a fi  adepte fanatice ale ideologiei comuniste.                                   

           La fel,  extrema dreaptă,  în speță  legionarii  au  impus omul nou şi noua ordine sprijinindu-se   pe  un  misticism   macabru.  Comuniștii  au  turnat în  tipare   noi  totul  – omul, instituțiile  și statul  - subordonate   unui capo de tutti capi -  o turmă și-un păstor , instaurând, astfel, în plină dezvoltare democratică   europeană, cele mai odioase dictaturi.

Vasile Anton  Ieșeanu, 8 iunie 2014, Iași