Poetul, liberalul și baba comunistă (partea a doua)

   

   

Moto: „Vezi aici, Antime, coliba asta, aici am stat  o iarnă atunci când cu colectivul.”  -Emilian Marcu 

 Libertate și  bunăstare         

 Comuniștii au  determinat,  prin   luarea cu forța   proprietății  individuale  și  impunerea, tot  cu forța,   a  proprietății  comune  -  o aservire  socială aproape  absolută.   Fără  mica  lui proprietate, fără minimum  de   subzistenţă individul  este aservit, în mod absolut. Libertatea individului  este anulată aproape complet.                                      

 In comunism  individul  nu mai produce bunuri de consum pentru sine, ci    pentru  partidul stat, respectiv, în cazul  religiei   pentru sectă.  Exploatarea  omului  de către om,  până la urmă cât de cât, umană se transformă  în exploatarea omului de către stat  -  „cel mai rece dintre monștri reci”, cum îl numește   Nietzsche. Statul comunist,   mai   mult  decât statul democratic  este un monstru  impersonal. Un iad de lux îl numește  Emilian Marcu  într-un roman  omonim. Patronul este totuși o ființă umană.                                                                                         

 Când  nu  mai ești   stăpân  pe   un  minimum  de   mijloace  de  subzistență,  nu mai ești liber.                                                                          

În pofida multor  doctrine   filosofice    despre libertate,  ca de pildă  cea a stoicilor care susțin că  libertatea   nu e legată de nicio condiționare   exterioară,   ci e  o stare ideală de detașare   de lume, eu am  altă  viziune asupra libertății. Libertatea socială, nu cea  de pustnic stoic,   este legată nemijlocit de  a avea.  Liber este  omul care  posedă  mijloace de subzistență.  O frunză  în bătaia vântului  este acela care nu are  un nivel minim de  bunăstare socială.                                                      

 Omul este  un animal social, iar societatea  este constituită   în proporție de peste   șaptezeci la sută  pe  voluptățile materiale.   Nu  toți avem, la fel  ca stoicii,  vocația de  a trăi ca schivnicii, ci vrem ca în  scurta  noastră viață să trăim   în bunăstare, cel puțin la nivel mediu și să ne  bucurăm de libertățile care ni le oferă  un anumit  grad  de  bogăție.                      

 Starea de  serenitate este    imposibilă  în societate și neconformă cu psihologia majorității. Nu poți să rămâi   indiferent, ca înțeleptul  stoic, la  freamătul social sau la      aservirea  unei comunități printr-o  formulă   politică  extremistă.                                                                              

 Formele  politice extremiste, constrâng   și   reduc la minim   libertățile  individuale,   reduc    gândirea   la    rațiunea  dirijată  de  păstor asupra  turmei   - o  turmă și-un păstor. În     formele extremiste, fie de dreapta, fie de stânga, apare dictatura  care organizează  societatea  de regulă  în formațiuni  paramilitare. Toate   regimurile politice  extremiste  au  minimalizat   dreptul de a poseda libertate    individuală,  organizând  indivizii  în  turme, de regulă  în formațiuni de tip militarist -    legiunea   -  cuibul de  legionari, detașamente, etc.,   comuniștii -  celula de partid,  detașamente  de  pionieri,  gărzi patriotice.

Represiunea sexuală în comunism                     

 Fundamental  în  constrângerea individului  din regimurile extremiste  ca și în organizațiile  religioase   este reducerea libertăților sexuale. Și   religia creștină, ca și alte  religii  și  comunismul   a   restrâns   libertatea sexuală.   Represiunea  sexuală a   luat  forme   aberante  în comunism.                                                                               

 Relația  impusă de religie  și comunism era  cea   naturală   -    monogamia   heterosexuală, considerată  singura  formă de iubire, ce nu era contra firii.  Infidelitatea de cuplu  deși condamnată   și de  biserică și de   regimul comunist   este tolerată.   Familia, clamată mereu de comuniști  ca  celulă de bază a  societății,  în care   apartamentul  devine,  nu cuibușorul de nebunii, ci  ferma  de reproducere  umană, un  echivalent  evident a familiei creștine.                                                          

 Sub   pretextul   etic înalt  de  promovare  a    valorilor  familiale  socialismul  a  urmărit    un scop  pervers  - acela  al reproducerii. Comunismul avea   nevoie de tot mai mulți aserviți, de  roboți umani  de  oameni egali în sărăcie după  patul lui Procust.                                                

 În acest  sens  au inventat  medalii  de merit pentru  mamele   eroine  cu  trei  clase  de  merit  după numărul  de copii  născuți  și crescuți . Mamele  eroine la fel ca animalele   trebuiau  să   nască  cât mai mulți copii. Anul și cârlanul  spune  înțelepciunea populară.       

 Așadar,  iată o temă  dramatică  pe care Dan Lungu a eludat-o  cu  o mare  ușurință.  Ar fi  putut,  de pildă,   face    din Emilia   o  mamă  eroină.  Și atunci nostalgia babei   era îndreptățită.  O mamă  cu  mulți copii   plecați   să slujească  la stăpânii  din Occident.  Iată noua liberate.  Și ea rămasă  acasă,   cu nepoței  trimiși de fii   și fiicele  din străinătate  la bunica  să-i  crească,  privind  zilnic la medaliile  pe  care  Ceaușescu i le-a  dat și  să lăcrimeze  rememorând  câte pelinci (pe vremea   acea nu existau  pampers capitaliști) scutece, suzete,   biciclete,  cratițe cu mâncare  a făcut pentru copii ei , cum  i-a șters la fund, cum le făcea  baie  și cum nu mai știa cum să se împartă să-i împace pe  fiecare  și cât de emoționată  a fost când a primit   ordinul „Gloria Maternă.”  Asta  da,  nostalgie  pentru comunism.   Și acum face  cu nepoții ce  a făcut  toată viața. Căci, nici la bătrânețe,  bătrână   nu are parte de odihnă  și face ce a făcut toată viața – să crească copii.                                                               

 Generațiile care   nu au cunoscut adevărata față  a  comunismului  vor  crede   că  baba comunistă  al  lui Dan Lungu  e o zăludă   care   mai mult se    fandosește  și mimează  nostalgia    după  mărețele  binefaceri ale  epocii de aur  decât   suferă   în mod real. Vor dori    tinerii   să cunoască   în real  acel   regim  în care  nu faci nimic   și   joci table  la serviciu?                                                                                                     

 Dacă   relațiile adultere  heterosexuale erau admise,  deși  vehement sancționate  la  partid, relațiile homosexuale   erau condamnate chiar  cu ani grei de   pușcărie.  Ca și  biserica, comuniștii   au respins  sodomia.  Puterea comunistă   voia sfințenia bărbaților și femeilor și    un   șeptel uman  cât   mai  mare.   Partidul  comunist  era în   toate – în  anusul bărbaților și  în vaginul femeilor.                                                                                  

 Controlul  relațiilor de sodomie   și al  avorturilor  era exercitat  de vajnicii securiști. De aceea  nu  ne miră că cei de SRI-ul   de azi exercită  aceleași  controale  de „siguranță   națională” de tip securist.                      

 În democrație,  libertatea  individuală e  legată  nemijlocit de  a avea. Omul care dispune de mijloace de subzistență fără a fi nevoit să-și  vândă  forța de muncă,   fără a fi  deposedat de  produsul   muncii sale  prin muncă la patron, este un om liber.                                                                

 Munca  prestată   în folosul altuia  în procesul  exploatării  omului de către om,  cum   o numește  Marx,   îl face   să sufere,  pe cel care își   vinde  forța de muncă,  de  nevroza  alienării. Cum s-a dovedit, Marx s-a înșelat amarnic.                                                                                 
          Nu   exploatarea omului  de către om, nu munca la patron  i-a indus   alienarea  ci aservirea  absolută a forței de  muncă  concomitent cu    reducerea   libertăților individuale  la   nivelul zero, cel mult la  libertatea turmei dirijată  și controlată.  Comunismul a   generat  cel mai mare  grad  de alienare a  individului.                                                                                 

 Legătura dintre a avea și gradul de libertate se află  într-o relație  constantă de  proporționalitate  directă. Cu cât  bogăția   crește   cu atât libertățile cresc. Individul   bogat  are  implicit  mai   multe și mai   mari  opțiuni de alegere.   Dar,   atrăgea atenția Socrate   în antichitate   -  nimic fără măsură.  Și bogăția peste măsură   te poate face captiv în singurătatea opulenței.                                          

Libertatea, bunăstarea și simțul moral    

                                     

 Așadar,  adevărata libertate  a   ființei umane  o   conferă  calea  de mijloc. O clasă de mijloc  – nici prea bogată, nici săracă  -  impune  nu doar o conștiință a libertății, ci    un anume simț    și statut  moral.   Să   nu depinzi   financiar  de nimeni, să-ți fii   propriul meu stăpân  aceasta este  marea șansă  de a  trăi  liber  și  onorabil  și onest viața. Dacă nu poți face bine, să te abții de a face rău.                                                         

 Asigurarea propriei bunăstări conferă individului  uman cea mai optimă  paradigmă   existențială  și  un simț  moral   adecvat  - acela de a  face  bine,  nu în sensul milei creștine, pe care mulți români  au înțeles-o  la fel ca Becali   - ci  în  a contribui  la binele social, dând  dovadă de curaj  civic  în  lupta cu   abuzurile și nedreptățile comise  de autorități, de talent  și creativitate  și dăruire spre    împlinirea   binelui.                         

 Cu adevărat puternic  este omul  demn  cu un  înalt simț  al dreptății,   al   luptei drepte  pentru  bine, adevăr, dreptate  și frumos.              

 Prin extensie, putem afirma că, popoarele mici  pot fi  la   fel de puternice  ca și cele  mari, dacă  clasa politică este o  formată din  oameni de caracter,  cu   înaltă  ținută morală, dedicați   trup și suflet   propășirii poporului. Munca e  prima exigență a implementării la nivel social a acestor virtuți.  Viața   omului  e în general  lipsită de  sens. Ceea ce dă sens vieții  e munca și cu osebire munca  creativă.      

Principiul prim al existenței   umane

            

 Bertrand Russel   numește   actul creativ   principiul  prim  al ființei umane, fie că  actul creator se    petrece în sfera politică, în știință sau în artă.  Actul  creativ,   spune filosoful  englez,  îl   eliberează pe  omul  pasionat  cu adevărat  de  creație  de  dorința de proprietate. Wow! 

Ce  act creativ  face  omul  politic  român, când, la el, principiul   prim este  dorința de proprietate sau când,  principiul    prim,   la impostorul literar este  dorința  de apune  mâna pe  o  sinecură de la stat?!                             

 Eternă   va rămâne   în conștiința  publică caracterizarea  făcută  de   Eminescu   oamenilor  politici români.  Eternă  ca o emblemă.  Etern josnic va  rămâne  și comportamentul  lor. Toți   pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă /  Chintesență de mizerii  de la creștet până-n talpă / Și deasupra tuturora, oastea  să și-o recunoască / Își aruncă pocitura   bulbucații  ochi de broască (Oare  Eminescu se referea  la  Vasile Blaga sau la Traian Băsescu?!) […] Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. Stârpiturile  din fruntea …O, Doamne!  Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, țara mea…                                                                       

Despre fericirea și  nefericirea unui popor  

                                                                                              

 Cel  mai nefericit   popor  este acela care renunță  la  cele patru categorii  morale fundamentale, în favoarea  răului,  minciunii,  nedreptății  și urâciunii.                                                                              

 Binele  presupune  o anume stare de fericire  socială, virtute, eliberare de griji   și nevoi și succes  în viața indivizilor. Cu adevărat  fericit e  acel popor, la care  politica se confundă cu o administrație bine  înțeleasă  al cărui țel este de  a asigura  comunității   naționale  mai multă bunăstare și mai multe avantaje  sociale, impunând prin   exercițiul administrativ corect  și  oamenilor acelei comunități   un  spiritul civic  ridicat.                                                                                                       
         O societate   bună  e  o societate administrată  de indivizi  responsabili și   independenți, de  omeni politici  care,  prin intermediul   dialogului liber de orice  constrângeri  și interese oculte, o fac  pentru bunăstarea  generală.                                                                                          

 Or,  la oamenii politici  români,  trebuie să recunoaștem   cu amărăciune, iresponsabilitate e  cu atât  mai mare  cu cât   funcția  politică  implică  mai multă putere.                                                         
          Ar trebui  să luăm exemplul elvețienilor, dar suntem atât de departe de standardul lor moral, de cinstea și corectitudinea lor, atât de departe de spiritul   lor civic,  atât de departe  de bunăstarea lor  încât  nici până la sfârșitul veacurilor  nu vom  reuși  să devenim  un  popor fericit.                                   

 Oamenii   de rând   privesc   la  cei de sus  și-i imită  în tot ceea ce fac  bine  și vor să facă și ei bine. Și la fel, privind  în sus  la clasa politică  îi imită   pe  imoralii  care   provoacă  răul  și vor face și  ei la fel.               
 Binele,adevărul, dreptatea și frumosul sunt  etici morale  ale  umanului   implantate în   rețelele  neuronale fundamentale  ale individului  uman.  Încă de la vârsta  când  dată cu capacitatea   copilului de a raționa apare  și capacitatea de a discerne  binele de rău,  adevărul de  minciuna,  ceea ce-i drept de  ceea ce nu-i drept, frumosul de urât. Adevărul este  norma  aserțiunii.                                                                           

 Dreptatea ca imparțialitate sau ca echitate  exclude  părtinirile,   interesele personale sau de grup.  Toate categoriile  de etici  individuale sunt   într-o relație de proporționalitate directă.   Nivelul binelui social   este   nemijlocit   legat    de   gradul  de   adevăr  și dreptatea  pe care  parlamentul,   guvernul  le promovează, iar  instituțiile abilitate  le pun în aplicare.   
         Frumosul social este consecința   firească a  întronării    acestor etici  într-o societate. Abdicarea de la aceste principii morale  provoacă  în  plan  social  mari  abuzuri, corupție  și  distorsiuni, iar în planul creației   estetice  - kitschul.                                                         

 Promovarea   impostorilor  în politică  din  tipologia  lui Agamiță Dandanache  pe  baza   bilețelului  roz devine o   absurdă fatalitate  mioritică, iar în  alte domenii  de  interes politic, ca de pildă la Institutul  Cultural  Român,   adevărate  oaze  pentru politruci de teapa  lui   Patapievici. 

Geniul lui Caragiale  a surprins  latura cea mai  josnică a omului mioritic ( și nu trebuie să ne supărăm! )  -   egoismul  dement.      Arta,  într-o societate distorsionată  moral de politic,   nu mai este  o creație  competitivă a esteticului ci o competiție a cumetriilor politice  în care își fac loc impostorii literari, scriitorii  mediocri, lipsiți de valoare,  care s-au înmulțit ca ciupercile  după revoluție –  Căci, întreb la ce-am începe să-ncercăm în lupta dreaptă /  A  turna în   formă  nouă limba veche   și înțeleaptă?   

Despre   bine, adevăr,  dreptate  și   frumos   

                                                                               

 O societate care   respectă  în mod   real normele morale  de bine,adevăr, dreptate și   frumos , coagulează prin sentimentul de comuniune o lume   solidară   la bine  și rău. Dimpotrivă, societatea  care  nu respectă la un nivel   rezonabil    aceste norme  morale   e   societate scindată, dezbinată   și   dacă e să uzităm de un termen din psihiatrie  e   o societate schizofrenică   care   duce  un  război  absurd   al   tuturor  împotriva tuturor ce conduce  societatea spre  haos social.                 
           Să ne închipuim poporul ca  pe o mare  familie!  O familie   în care tatăl  este un   alcoolic   iresponsabil,(alcoolismul  reduce la minim simțul moral), grobian, incult, primitiv și hoț, iar mama  nu există real (frica  de sancțiuni  îi paralizează   reacțiile  și  ripostele critice). Ne putem imagina   ce fel  de  familie  generează   o astfel de familie  în plan social. Extinzând  judecata   la nivelul  națiunii vă   puteți imagina  în ce   stare se află  societatea românească  la momentul actual?!                                                                                                                                                                                                                     

 Binele  social  contribuie, fără  îndoială   la binele  individual. Bunăstarea socială  contribuie  la  bunăstarea individuală.  Un anumit  nivel de bunăstare   îl absolvă pe individ  de  tentația de a-și însuși bunuri ce nu-i aparțin,   de a face compromisuri  sub   presiunea  nevoilor  nesatisfăcute, de a se lăsa aservit,  dacă este  un om cu simț  moral și nu    o persoană   nevrotică  ce suferă de  lăcomia irațională. Lăcomia este demența  egoistului.   Ar trebui să   luăm aminte la popoarele  cu dominantă  rațională  ridicată,  în speță  la  neamurile   germanice, la care spiritul de  economie   ca disciplină autoimpusă a devenit  o trăsătură de caracter.                                                                                  

 Bunăstarea   realizată   prin munca  onestă,  prin  sudoarea   frunții, impune  și  un anumit spirit  de cumpătare  și  moderație financiară. Și mai cu seamă    generează,   prin exercițiul economiei materiale,   un anumit  statut moral   și   o anume valoare vieții  Autoritatea morală a individului   conferă cea mai  mare  valoare vieții  umane.                        

Fii risipitori

Risipitori   sunt cei care au obținut   totul   fraudulos  - în speță la noi  miliardarii de carton  de după revoluție  și politicienii  care  și-au constituit marile averi   jefuind  banul public.  Și după cum s-a văzut   mulți s-au sinucis.  Efectul de bumerang  este o armă  incontrolabilă de conștient. Inconștientul  monitorizează    totul.   Este, dincolo de  voința   noastră  conștientă, justiția imanentă  care condamnă. Abdicarea de la   fundamentele morale  bine, adevăr,  dreptate frumos   induc   depresii ce nu  mai pot fi stăpânite. Ar trebuie  să ne facem în fiecare seară bilanțul  zilei  ca Pitagora.

  ,,Să nu primeşti sub pleoapele-amorţite somnul,

Mai înainte de a parcurge de trei ori fiecare din faptele cotidiene:

Pe unde-am încălcat binele? Ce-am făcut? Ce datorie lăsat-am

Neîndeplinită. Şi astfel, începând cu cea dintâi, să le străbaţi pe toate;

Iar de-ai săvârşit greşeli să te mustri, dar te bucură singur,

De faptele folositoare. Trudeşte pentru aceste învăţături;

să le aplici – ele să-ţi fie Dragi: vor îndruma şi pasul tău pe urmele virtuţilor zeieşti.

                                                                           ’’(Versurile de aur, 40-45, Pithagoras) 

Învățătura   lui Pitagora  rămâne  pentru ființa umană  un exercițiu moral ce trebuie cu   tenacitate  urmat.  Stimate   român  iubitor de   bine  ți-ai făcut bilanțul etic pe ziua de azi?      În general, noi  mioriticii    avem   tendința de   a fi risipitori, nu avem exercițiul  cumpătării  și economiei  banilor albi pentru zile negre. Asta  pentru că  la  mulți  mioritici,  bunăstarea s-a constituit, nu prin  sudoarea frunții, ci  prin  cumătrii politice  și  inginerii    bugetare.                                                                      

 După  Kant, bunăstarea   este   o datorie a individului  care   trăiește într-o societate   liberă.   Bunăstarea nu-l face captiv ca pe  bogatul extrem  și nici lipsit  de libertate   cum îl face  sărăcia extremă pe  individ -    gata a fi aservit oricând.                                                                  

 Bunăstare ca  posesie  a bogăției e calea  de mijloc  a existenței umane care  îi conferă     libertatea  în plan social,  refuzul de a fi aservit de  tentații  nefaste    și   opțiunea  de a-și  afirma social capacitățile creative. 

Libertate  și autoguvernare  rațională                                                                                                       

 Libertate individuală îl face,  în  democrație,  pe individ să fie  propriul lui stăpân  să   trăiască  autonom , ca   în tradiția kantiană. Această  libertate   îi impune  oricărui   individ  dintr-o   societate democratică   autoguvernarea  rațională.  La americani  autoguvernarea rațională  începe  la  majorat, la 18 ani, moment când  familia întrerupe întreținerea progeniturii. Educaţia americană  are  în vedere pregătirea   tinerilor   pentru  asigurarea bunăstării  proprii  după vârsta majoratului.  Pragmatismul  american  impune autoguvernarea rațională  a tinerilor  spre a-și  asigura   propriile mijloace de existență La noi se practică   infantilizarea,  prin protecția  progeniturii  până  la   vârsta maturității depline.                                                                               

Autoguvernarea  rațională  înseamnă  în primul rând   afirmarea   moralei  tolstoiene – aceea a conștiinței   libertății. În  viziunea titanului de la  Iasnaia Poliana,  conştiinţa libertăţii este  ,,cugetul curat, conştiinţa de binele şi răul făptuit ”.                                                                           
   

 Are Traian Băsescu  conștiința răului  social   făptuit   în cei zece ani de exercițiu prezidențial? Nici nu știm   dacă acesta are o conștiință. Lăcomia  dementă  îi anulează  ca la    alcoolici conștientul   și conștiința  umană.  Beția  puterii  cumulată cu beția alcoolică  generează  comportamentul   cel mai iresponsabil.                                                                 

 Ce știm  este că puterea  i-a conferit   o  libertate  nelimitată conștiinței sale. După chipul și asemănarea lui, mulți portocalii complici  și slugi demente devotate   s-au manifestat     abuziv în societatea românească.                                                                                                   

 Are liberalul Crin Antonescu  conștiința răul făptuit   asupra propriului partid?  E greu de  crezut  de vreme ce liderul liberal,    sub  influența nefastă al lui   Traian Băsescu,   a distrus partidul.                        

 Conștiința  libertății  impune limite libertății  omului.  Dar,  într-o societate    democratică   este posibilă  și libertate   conștiinței, ca aceea din viziunea  dostoievskiană  fără   o autoguvernare   rațională, când  individul sau   grupul( gașca)     dă  frâu liber instinctelor primare.                                                          

 Când  afirm că  omul democratic  trebuie să se  autoguverneze  rațional, afirm că   el  trebuie să-și asume  existența  fără a apela la nicio altă  autoritate care  să-l aservească, cu atât  mai puțin  la   divinitate.      Numai că,   autoguvernarea rațională nu   privește  doar  individul, ci este  absolut   necesar    să fie manifestă  în  primul rând în  actul guvernării politice  de la cel mai înalt nivel până  la cel  local.  Dirijată de  interese  oculte  guvernarea  politică  nu mai este  rațională.  Este  irațională  și de multe ori absurdă.                                                              

 În această situație  autoguvernarea   rațională  a individului este distorsionată   în așa măsură de corupția  politicului, încât  omul  se simte abandonat  tocmai de   cei   pe care i-a votat  să-i apere interesele. 

Nevroza  socială  și apelul la Tatăl Ceresc  

Atunci  nu mai are a face cu   autoguvernarea   rațională și   se  îndreaptă   spre  mila divină ca la o ultimă speranță.                      Apelul  la Tatăl Ceresc   îl face  dependent  și  aservit,  nu Divinului, ci   preoților   lacomi.  În aceste condiții  autoguvernarea rațională  devine superfluă,   iar   individul se lasă  prins   în   capcana     iraționalului.  E  o formă de aservire, poate cea mai   subtilă, dar  nu mai puțin perversă.                                                                                                        

 Eminescu  atrăgea atenția încă din 1974 că – „religia e  o frază de dânșii   inventată”, dar noi  nu-i mai luăm în seamă  avertismentul înțeleptului poet și continuăm să credem  în  această  iluzie a  Tatălui salvator,   și  prin urmare,  imposibil să   ne autoguvernăm  rațional, deși multe popoare  au ajuns la  înalta  etică a   autoguvernării raționale.            Dacă  avem  conștiința   curată, dacă avem  capacitatea de a vedea  limitele libertății, dacă  suntem  capabili de  a ne autoguverna  fără  a  comite  vreo nedreptate  asupra semenilor, dacă  posedăm  dorința   reală  și capacitate creativă  de  a   contribui  cu ceva la binele  aceste  lumi, dacă răspunsurile noastre la evenimente  sunt corecte,  atunci  nu trebuie să  ne  temem de nimeni și de nimic, cu atât   mai puțin  de Dumnezeu.                                                                  

  Destinul   fast  sau nefast   ni-l   programăm singuri, căci   o nedreptate  comisă cândva   cu gândul  sau cu fapta  se întoarce mai devreme sau mai târziu sub forma  răsplății.   Prin urmare, întâmplările vieții  care ne afectează destinul noi înșine le  proiectăm   în viitor.                 

 Am   observat  la   tinerii   români   o   înclinație    tot mai   accentuată spre   misticism. A  ne  lăsa soarta  în mâinile  Domnului e  modul   omului cel  mai  lipsit de virilitate de a se ascunde  cu capul în  nisip  și a se lăsa  în voia sorții.  Bărbăția   nu constă în cât de  mare  e penisul sau cât de sfarmă piatră   este individul,   ci în  capacitatea  de  a se autoguverna  rațional.  Autoguvernarea rațională   exclude    teama de divinitate  și închinarea la icoane.                                                                  

 Și asta   pentru  că  autoguvernarea rațională e în relație  biunivocă cu   statul  moral al individului. Statul moral conferă   încredere  și autoritate fără   forța  puterii.  

  Forța   individului constă  în a   fi  stăpân   pe sine    și a nu abdica  de la   principiile etice ale luptei drepte.  Nimic și nimeni   nu mă poate cumpăra, nimic și nimeni   nu mă poate aservi.                        

 Asta face  din  bărbatul  ce  se   autoguvernează   rațional  -    adevăratul   mascul dominant,  nu șmecherul lipsit de caracter,  arogant  ce se dovedește de o îngrozitoare lașitate.                                                            

 Noi românii suferim   de  angoase  sociale mai abitir ca alte popoare. Temerile noastre, induse de  guvernările  aberante,  sunt mai  mari și  mai angoasante  și asta  face din noi un popor  nevrotic, vulnerabil  și ușor manipulabil. Suntem   tot  mai  predispuși  la a  ne   întoarce  fața   la  Dumnezeu  și a  ne accepta  soarta  - așa a fost să fie!                  

  Principala  vină   de  această stare  nefericită   a nației  române  e clasa   politică, dar  starea deplorabilă  a  nației   s-a făcut    cu  complicitatea noastră  a tuturor.  Am acceptat  cu atât  de  mare ușurință să ne conducă, în locul oamenilor  de caracter,  cu  înaltă  ținută   morală  -  indivizi  corupți, hoți, impostori și trădători  de neam și țară.               

 Indivizii  umani  care  nu se pot  autoguverna   rațional   sunt dependenți    toată  viața de cineva  -   de   familie, de unchi, de nevastă. Sau ca în cazul lui Dan Lungu   de  cumătrul  liberal.

                                                                                 

 Când  omul este dependent   de un anume  individ   e ca și cum ar fi  un handicapat social.  A depinde  de  bunul plac  al   conducătorului   infailibil   sau  de guru  sectei, care  îi dă sau  nu după bunul lui plac și comite abuzuri după abuzuri,   inclusiv  sexuale  ca în  cazul   lui David Berg,  conducătorului sectei Copii  Domnului, sau   ca în cazul lui Nicu  Ceaușescu,  „prințișorul”, face din  omul autonom   un aservit.

To be a man! 

Să fii om! Așa  scrie pe toate frontispiciile de învățământ  american.  Să fii  om înseamnă să ai capacitatea de a fi  individ autonom. În  toate    regimurile  politice extremiste,   abuzurile  sunt    justificate  de cei care le comit  și acceptate  tacit  de   aserviți. În structurile politice de   tip  extremist ca și  în sectele religioase  oamenii își pierd   treptat   statutul  de ființe umane   și se  metamorfozează    în ființe  inferioare  -  animale de circ în cazul comunismului cu grandioasele  parade  omagiale   pe stadioane,  în  kileri  la comandă    atât  în  cazul   extremei  stângi   sau  al dreptei. La fel,  în cazul  sectei,   omul se   metamorfozează   în  zombi.                                                                   

 Lipsit de mijloacele de  minimă subzistență  în comunism,  individul   este  aservit aproape absolut, devine   un   robot  care răspunde  prompt   la comenzile   abracadabrante  ale conducătorului.  Pe scară ierarhică  ceilalți   mici  ceaușei  se   manifestau   mai fanatic și mai abuziv  decât  marele Conducător.                                                                                       

 Ca în Evul mediu,  unde   iobagul   era  dependent de boierul care îi dă sau  îl lasă să moară de foame. Așa a făcut  Ceaușescu cu poporul român.  Luându-ne   dreptul de proprietate,  Ceaușescu  a   dispus  după bunul lui plac raționalizare alimentelor  și   înfometare.   Omului  i s-a   luat  practic  dreptul  la viață. În aceste condiții pentru a supraviețui, omul este dispus să facă orice compromis.  Face pact cu  diavolul își vinde  și sufletul pentru un blid de mâncare.  Aservirea  în comunism   a devenit   aproape  absolută.                                                                                           

 La asta s-a adăugat  tortura psihică -   nesfârșitele  și   absurdele ședințe,  amenințări  cu pușcăria mai mult sau mai puțin voalate,  respectiv,   în cadrul sectei, cu  pedeapsa divină.  Și sectele  religioase  și  formele   politice  extremiste    induc frica   existențială  prin  aservire   și  copleșitoarea  supraveghere informativă.                              

Sociologul și baba comunistă

                  

 Pe sociologul  Dan Lungu   nimic din toate acestea   nu l-au interesat  cu atât mai puțin  tragedia țăranilor  români, cei mai  năpăstuiți în regimul comunist, constrânși la    condamnări   cu  închisoare  pentru că au „furat” de la CAP  câțiva  știuleți  de porumb?!    Aproape  jumătate  din țăranii  români   au fost condamnați  în comunism   cu închisoare. Aservirea prin   stigmatizare  a luat  forme paroxistice.                     Dar  comuniștii au avut în vedere  o  dublu scop  fariseic.  Cine  să mai muncească pământul  în arșiță  sau frig, pe ploi sau pe  viscol  dacă  i-ar fi închis  în pușcării  pe țărani?  Au găsit  o formulă   de un cinism   extrem   -   aceea de a-i  condamna „la locul de muncă”.   Bieții țărani  nu puteau să se   revolte . Aveau  copii  la  orașe  și riscau  să atragă   asupra  lor  răzbunarea comunistă -  anume să-i de afară din serviciu, cum  de fapt  au și făcut  cu mulți care au comis  vreun   gest de  lese-majesté   la adresa  vreunui  corifeu ceaușist, abuziv                                                  

 De fapt, bieții  țărani  „furau” din   produsul  muncii lor, din dreptul ce li se cuvenea  și  pe care  partidul-stat  îl lua cu japca. În perioada crizei alimentare, Ceaușescu  a  transformat  țara, din lagăr comunist  în  pușcărie comunistă. Totul  pentru export , totul pentru victoria  socialismului.                                                                                                     

 În plină criză alimentară, țăranii sacrificau animalele   pentru nevoile proprii  și ale copiilor lor  de la oraș, în pofida interdicțiilor legilor  comuniste  aberante.  Pentru   încălcarea legilor  i-a determinat  să recurgă și la condamnarea de facto  a țăranilor   și confiscarea animalelor, crescute cu greu pentru nevoile  familiei.                               

Dan Lungu nu a înțeles  marea   tragedie a țărănimii, nici înainte, nici în perioada  de tranziție, deși baba lui comunistă provine de la  țară.  Din acest motive, baba lui  e falsă, iar romanul o maculatură de propagandă electorală  liberală.                                                                     

 Dan Lungu   n-a vrut   să știe nimic despre    drama  țăranului   român.    Poate s-a născut  la oraș,   poate era  unul  din  privilegiații nomenclaturii  locale  pentru care gospodăriile de partid  asigurau  toate  bunătățile.                                                                                              

 Cumătria  mioritică,   o  relație  mascată  în     comunism, devine   în democrație   o relație  la vedere, manifestă public, ba chiar de mândrie  „patriotică”, spre a se cunoaște   de relația suspusă, cu  nașul, cu   baronul liberal al  puterii locale. Sau ca în cazul fratelui  președintelui  României, Mircea Băsescu  cumătria cu  interlopii  din clanul Bercea  Mondialul.  Familia Băsescu  va rămâne  etern  în istoria noastră   rușinea   națiunii române.                                                                           

 Sociologul  nu s-a aplecat  asupra  fenomenului    tragic  al  țărănimii,   în schimb  a  scris   un studiu la fel de  superficial ca și  romanul Sunt o babă comunistă  despre colaborarea  scriitorilor  cu  nomenclatura comunistă.                                                                              

 Am spus   superficial, fiindcă cercetarea se reduce  la a se ghida după sociologii  și psihosociologii  francezi  ca  Bernard Lahire, Jean-Paul Codol, Joseph Kasterrstein și a cita  copios  din  jurnalele  mai multor autori  români ostracizați  de cenzura comunistă  -   Augustin Buzura, Mircea  Zaciu, Adrian Marino, Gheorghe  Grigurcu, Vasile Andru, și alții.                                                                                               

 În  moto-ul din partea întâi a  eseului,  despre  scriitorul mediocru din comunism care urmărește o funcție, Dan Lungu se  vizează  chiar pe sine. Ce   ironie  a sorții!   Să fii tu însuți ceea ce ai încriminat cu   dezgust  la scriitorii din perioada comunistă.                                              

 Există   două  șanse  în a te afirma ca scriitor:  fie  ești un autor  de valoare  autentică   cu  gândire influentă asupra spiritului uman  și atunci obligi politicul să te curteze,  ca de pildă  Băsescu pe Mircea Cărtărescu (deși  în cazul lui Mircea Cărtărescu  a fost   mai degrabă  o  simbioză  nefastă cu regimul mafiot băsist, ca de altfel și în cazul  celor  doi  filosofii aserviți  puterii băsiste - Andrei Pleșu și  Gabriel Liiceanu), sau  țarul  Putin  pe scriitorul rus  Valentin  Rasputin; fie  pentru a  te afirma social, conștient  fiind  de mediocritatea literară, să  faci  sluj   și devii obedient  liberalului pentru  o sinecură la stat.   

Despre arta cuvântului, capodopere și  maculatură         

                                       

 Nu poți să faci din artă   un scop atât de  meschin, anume  obținerea unei sinecuri, fără  să suporți  consecințele. A face  din artă   un scop   mercantil  e ca și cum  ai coborî sacrul în profan.  Arta  literară  nu mai este artă, ci doar maculatură.                                                          

 Arta cuvântului este prima   manifestare  a Divinului – „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era cu  Dumnezeu  și cuvântul era Dumnezeu.”  Ori  te  dedici  voluptății spiritului, ori  „voluptății materiale”,  cum  spune poetul  Daniel Corbu.                                                                                 

 Un scriitor cu talent autentic,  dedicat spiritului,   nu urmărește  banul ca scop al creației   literare,  nici  funcția  publică, nici vreo sinecură de la cumătrul  politician, ci  urmărește,  prin  scrierile sale, să  deschidă  noi orizonturi ale cunoașterii cu care  să influențeze cultura , să dezinhibe mentalitățile anchilozate, să dea o nouă   orientare  eticii  și esteticii,  să promoveze   teze  mai  realiste despre munca umană și  despre  bani,  să  emită  observații  și cugetări  mai profunde despre aventura  vieții  noastre  scurte pe acest pământ.          

 Dar pentru asta     trebuie  să fie   dotat cu   o cultură vastă. Fiecare dintre noi  cei care   încercăm  a accede   în  cultură  trebuie, înainte de a încerca a scrie, să  ne   raportăm la Eminescu  care citea într-un an cât alții într-o viață.                   

 Plăcerea  cititului  e prima condiție  pentru  oricine  vrea să ajungă scriitor. Această  plăcere  a cititului   trebuie să te prindă   în vraja  cuvântului scris  din copilărie și să continue toată viața. Plăcerea scrisului – aceea de a împărtăși     virtualilor  cititori   -   ideile, viziunile, profețiile, vine apoi de la sine.                                                                            

 Cine are cu adevărat ceva de spus în literatură o spune cu talent și cu  profunzimea gândirii. Cine nu, scrie maculatură.  Mulți se grăbesc să publice, crezând că asta   le aduce  notorietatea și  statutul de vedetă literară. Superficialitatea   conduce inerent la eșec. Să amintim că Eugen  Barbu  a scris  și rescris de unsprezece ori Groapa, până a  ajuns  la   forma care  l-a făcut scriitor iar  Orhan Pamuk a   lucrat șase ani la Muzeul inocenței pentru care a  primit  Premiul Nobel, iar Kant în pofida  insistenței admiratorilor săi  de a publica  nu s-a lăsat  prins de graba  consacrării.  Ernest   Hemingway a scris  și rescris   Bătrânul și  marea de  douăzeci de ori .                                                                  Mediocritatea babei  comuniste al lui Dan Lungu e conferită   și de această  superficialitate a romanului. Nimic dramatic  în roman, nimic   remarcabil.                                                                

 Nu poți să fii   scriitor   autentic cu un pospai de cultură, redusă  doar la ce ai învățat în facultate. Așadar  ești  scriitor sau pari  a fi?  Să faci  sluj  politicului ca să  visezi  că ești scriitor?! 

Despre  oportunism,  parvenire și arivism 

 Cum,  „dezgustul meu din suflet să-l  împac  prin a  mea  minte”?    exprima   Eminescu  schizofrenia  minții slugarnice.    Cum poate   o minte  umană  să   împace dezgustul din suflet cu etica rațională?  Duplicitatea schizoidă  e  forma mentis  a lingăului.

  Niciodată nu am putut  înțelege mintea   ipocrită  care   fuzionează dezgustul etic  cu lingușeala.   Nici pe a celui care  dă sărutarea  lui Iuda  și își vinde   fratele  pentru  o mână  de arginți. Nici invidia cătrănită de ură, nici lauda fariseică.              

 De multe ori, de foarte multe ori am simțit  cinismul  vânzării  chiar din  partea acelor cărora   le făcusem din inimă  bine  și mai cu seamă din partea unor „prieteni  apropiați”, pe   care   i-am descoperit că  figurau  ca  informatori  pe statul de plată al securității.                   

 Din  păcate, pentru noi românii, cei mai mulți   farisei se regăsesc în  sfera politică. Oportunistul   nu are  discernământ moral, nici în gândire, nici în  comportament, nici atitudine  față de  ceilalți.  Oportunismul e   trăsătura   fundamentală  a  arivistului și a parvenitului. Se adaptează   la  varii situații   cu  rapiditatea  nevăstuicii.   Multe    tipologii  de  parveniți   le  regăsim   în  personaje   din literatura noastră, ca să   dăm   doar câteva  exemple   -  Dinu Păturică (Nicolae Filimon – Ciocoii vechi și noi),  Stănică (George Călinescu -   Enigma Otiliei), chiar și Rică Venturiano (I.L Caragiale – O noapte furtunoasă).                         

 Apariția  frecventă în literatură  română a tipologiei  arivistului și   parvenitului  ne  induce    ideea  deloc fericită  că  personajele de acest gen s-au înmulțit din păcate   în societatea românească. În ce categorie intră  Dan Lungu,  veți   judeca singuri, citind   și următoarele   părți  ale  eseului.

Bibliografie:

1) Emilian Marcu  - Iadul de lux, Ed. Junimea ,  2004, Iași                                      

  2) M. Eminescu  - Poezii,Ed. Cartea Românească,  1984, București                                             

3) Ion Banu  - Filosofia  greacă  până la Platon, Ed. Științifică  și Enciclopedică, 1979,București                                                                                                               

4) Dan Lungu –  Construcția   identității într-o societate totalitară,ediția a 2-a, Ed. Universității „A.I. Cuza” ,  2012, Iași                                                                              

5) Dostoievski  - Jurnal de scriitor, Ed. Polirom, 1998,Iași                                                 

6)Lev Tolstoi – Jurnal, Ed. Ideea Europeană,2011, București                                                    

7) Mircea Flonta  - Kant în lumea lui și în cea de  azi, Ed. Polirom ,2005, Iași              
8)Denis De Rougemont  - Elveția  sau istoria  unui popor fericit, Ed.  Univers,1996,București      

9)  Anton Hügll, Poul Lübke – Filosofia în  secolul XX, Ed. All, 2003, București      
 VASILE ANTON  IEȘEANU, 27 IUNIE 2014, IAȘI