Lupta cu fatalitatea istoriei

            Observatorul lui Laplace nu poate calcula victoria sau eșecul unui individ sau al unei comunități umane. Înfrângerea umilitoare a românilor la Referendumul din 2012  poate să dea multor propagandiști, profesioniști în distorsionarea faptelor, ideea că așa a fost să fie, că totul se înscrie implacabil într-o schemă predeterminată, justificând astfel menirea de președinte a unui „infailibil” impostor. Realitatea este că, fără intervenția despotică a marilor păpușari, infailibilul impostor era demult la Poarta Albă.      Gândirea germană îmi dă fiori de groază; este mult prea distructivă ca să fie creativă. Mersul istoriei, în această viziune, ne conduce la ideea unui proces, iar procesualitatea indică o anume „programare”. „Procesul, afirmă Berlin, poate fi înțeles ca istorie a unei zeități, a unei forțe sau a unui principiu sau a mai multora, ca fiind destinat să sfârșească bine sau rău, ca oferind oamenilor perspectiva fericirii eterne sau, dimpotrivă, a damnării eterne, a unei succesiuni al lor sau a uneia dintre ele.” Dar cine sunt aceste forțe impersonale? Clasa, rasa, cultura, forțele vitale, spiritul vremii, universul sau Dumnezeu?! Au avut aceste evenimente un caracter inevitabil?! Dacă au un caracter inevitabil, ajungem să afirmăm la fel ca prințesa Maria, sora lui Andrei, personaj din romanul Război și pace al lui Tolstoi „că nenorocirile vin de la Dumnezeu și oamenii nu sunt niciodată vinovați.” Și-atunci omul ce este? Un animal înzestrat cu rațiune, lipsit de liberul arbitru și de libertatea de a alege și de libertate și de responsabilitate? O mașină „programată”, cum numea Descartes animalele, un robot al zeilor?! E o absurditate, dar o absurditate în care s-au lăsat prinși mulți gânditori ai lumii (Bacon, Campanella, Lessing, Condorcet, Saint-Simon, Fourier, Owen și chiar Comte cu fanteziile lui birocratice). Sunt evenimentele umane determinate de legi naturale și supranaturale?

Este determinismul o teorie științifică sau este doar o iluzie? Dacă este o teorie științifică, atunci ce ar putea fi această istorie? O colecție de snoave femeiești, cum o numea Descartes, sau aceeași piesă de teatru cu alți actori - ,,Alte măşti, aceeaşi piesă”spunea Eminescu, sub influența lui Schopenhauer. Atunci noi, oamenii, suntem niște marionete în mâna Marelui Inchizitor.

Libertatea individuală nu mai există sau e doar o iluzie. Și odată cu ea, toate „conceptele de responsabilitate sau de vină , de drept și nedrept sunt cu necesitate goale de orice semnificație…”( Isaiah Berlin – Cinci eseuri despre libertate și alte scrieri). Putem să facem orice rău, inclusiv crimă, dacă toate nenorocirile vin de la Dumnezeu. Dar atunci de ce omul dă vina pe alcool când comite violențe și violuri și nu pe Dumnezeu? A spune că nu există libertate ar însemna să spunem că ne rotim în cerc, că nu evoluăm, că generațiile rămân la fel și numai decorul se schimbă.

Vasile Anton Ieșeanu,  7 ianuarie   2016, Iași