Doamna în negru

 

Doamna în negru păşea  agale,

Ca o mireasă palidă şi sumbră,

Marcată fiind de drama vieţii sale;

Părea acum, mai mult o umbră.

 

A fost o frumuseţe răpitoare,

Pentru bărbaţi a fost un panaceu;

În şiruri cavalerii, în pas de defilare,

Veneau să-i ceară mâna, dar ea voia... un zeu.

 

Astfel respinse pe mulţi, din vajnicii bărbaţi,

Până-ntr-o zi, când iată, cel aşteptat că vine,

Strălucitor ca zeul, şi mândru între fraţi;

Numai sânge albastru-i clocotea în vine.

 

Făcură nuntă mare, cum alta nu mai fuse,

Căci prinţul cel frumos era şi prea bogat,

Dar de la nuntă, nici anul nu trecuse,

Şi, mort era sărmanul, ucis la el în pat.

 

Şi văduvă rămasă, provocatoare nadă,

Adesea prin oraş era văzută;

Plimba un câine negru şi fioros în zgardă,

Era chiar doamna în negru, frumoasă şi temută.

 

Excitaţi bărbaţii, ca taurii de sânge,

Pariuri tot puneau pe seama ei;

Dar văduva trecea trufaşă, ca cea care învinge;

Regina frumuseţii, în liota de femei.

 

Atunci poposi din ţări străine,

Bărbatul cam trecut, dar putred de bogat;

Parcă chemat de tainice destine,

Cu doamna în negru, îndată s-a-nsurat.

 

O vreme amândoi au dispărut

Spre alte zări, prea bine cunoscute.

În luni de miere au petrecut,

Tot ce-i permis doar lumilor avute.

 

Pe insule exotice, ca Eva şi Adam;

Pe mări cu yaht-uri mari de lux

Au petrecut în ritmuri de tam-tam;

Până iubirea ajunse la reflux.

 

Atunci se petrecu, un fapt divers,

Pe când stăteau la proră şi priveau în zare,

Iar bărbatul, tandru, îi şoptea un viers…,

De-o forţă nevăzută fu aruncat în mare.

 

Şi mai bogată acum, făcu întoarsă cale,

Din nou se îmbrăcă în straiele cernite.

Bărbaţii iarăşi îi dădeau târcoale,

Chemaţi de erotismul ei fierbinte.  

 

Un tânăr cam necopt, şi prea puţin bărbat,

De doamna în negru, se îndrăgosti pe dată.

După o lună, fu găsit de-o creangă atârnat,

Chiar sub balconul doamnei, de propria-i cravată.

 

Un detectiv incoruptibil, dar prea puţin subtil,

A anchetat-o iar,  pe doamna-n negru;

O fi crezut sărmanul c-a prins la ea un fir,

Da-l prinse ea, pe omul cel integru.

 

Acesta fu cuprins de-o dragoste târzie...,

Chemat de bizara ei magie îşi urmă destinul;

Dar inima slăbită îl deturnă-n pustie...,

Când doamna în negru îi arătă sublimul.

 

Se duse buhul despre această doamnă,

Cum că era-ntruchiparea unui vechi blestem.

Pe când era fecioară, fu violată într-o toamnă

De nişte derbedei, cu viaţă de boem.

 

De-atunci se furişase, în conştiinţa ei,

Un diavol hâtru şi hărşit în rele;

Cum vedea bărbatul i se aprindeau scântei,

Şi luciri drăceşti, ca la albe iele.

 

Avea o forţă malefică, devastatoare,

Şi nimeni nu putea ca să-i reziste,

Iar moartea bărbaţilor,  mereu îngrozitoare,

Îi produceau orgasme voluptoase şi sinistre.

 

Doamna în negru e răzbunătoarea

Fecioarelor -  a celor  pângărite,

De-acei bărbaţi ce n-au nimica sfânt sub soare,

Şi nu le pasă de florile strivite!

 Autor : Vasile Anton Ieșeeanu, luni 5 septembrie2022, Iași 

 

 

 

.