Universul vizual al Ligiei( La cules via)

Desen: Ligia Pascal 
Haiku(La cules via)

LA CULES VIA 
CULEGĂTORII CÂNTĂ 
VIS DE BEŢIE

Premiul I pentru eseul ,,Elegie pentru monahul erou Iorgu Cosma''

Poetul Dumitru Negoiţă, autor  al blogurilor   

MORAL{U}ITATE

 SALUT PRIETEN(I)E

   mi-a acordat premiul I  pentru  eseul  ,, Elegie pentru monahul erou Iorgu Cosma''  http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/06/de-ziua-inaltarii-elegie-pentru-monahul.html

 

     

Universul vizual al Ligiei (Dansul lui Shiva)

Haiku(Dansul lui Shiva)
Fantezie-n culori
cascade  de energie
dansul lui Shiva     

Universul vizual al Ligiei(Cum văd eu lumea?)

Haiku(Cum văd eu lumea?)

Cum văd  eu lumea? 
pinguin Apolodor
călăuza mea!...   

Universul vizual al Ligiei(Câmp cu sori)

Haiku(Câmp cu sori)


Soare replicat
în mii de copii pe câmp  
floarea soarelui

Universul vizual al Ligiei(Buna mea)

Haiku(Buna mea)


Mia - buna mea
cu iubire m-a legat
merg pe drumul drept.  

Votanţii portocaliilor!

La asemenea alegători,  nu-i de mirare că avem   aleşi, asemenea. Treziţi-vă români! În  starea de beţie alegem  monştri.                   

Universul vizual al Ligiei (Toată iubirea mea)

 Haiku ( Toată  iubirea mea) 

 

O mamă dragă
îţi dăruiesc trei narcise
toată iubirea mea   
 

Universul vizual al Ligiei ( Trei trandafirii)

 Haiku  (Trei trandafiri) 

Sămânţă-n penel


iubire-am pus - în vază  


cresc trei  trandafiri  
         

Intervine divinitatea în destinul lumii?

  

 

   http://blogulluianton.blogspot.com/       

 

Unul,  dintre savanţii, care a avut rolul decisiv în  realizarea,   la momentul oportun,   a  Proiectului  Manhattan a fost Einstein. Deşi nu a participat   efectiv la proiect, după cum vom vedea,  rolul indirect al  lui Einstein a fost mare .                    Ce este  proiectul Manhattan?  Proiectul  Manhattan  a fost  primul  proiect  prin care s-a realizat  prima  armă de distrugere în  masă - bomba atomică.   Au fost realizate trei bombe – una experimentală detonată la 16 iulie la Los Alamos    şi două ce au fost folosite  asupra  oraşelor  Hiroşima   şi Nagasaki spre a impune  capitularea Japoniei.    A  doua  bombă,   numită ,,Little Boy’’  a fost lansată la 6 august 1945 asupra  oraşului Hiroşima,  a treia,   numită  ,,Thin  Man’’,  a  fost lansată ,   la  9 august asupra   oraşului Nagasaki.  Americanii  au   folosit  şi cea de-a  doua bombă, fiindcă, în pofida  imenselor distrugeri provocate oraşului  Hiroşima şi a pulverizării ,,armatei  a doua’’ japoneze ,  cartiruită  în oraş, Japonia nu răspunde în nici un fel, acestei  fantastice ameninţări.  Singurul fizician nuclearist nipon, Nishima , nebăgat în seamă  până atunci, este chemat la Ministerul de Război , unde confirmă  efectele apocaliptice ale noi energii. Cu toate acestea, conducătorii japonezi gândesc că un al doilea proiectil nu va mai fi folosit. Abia după ce   portul Nagasaki este ras de pe  faţa pământului  consiliul suprem de război, se duce,  in corpore, la împărat.  Împăratul, sufletul Japoniei,  e  dictează  secretarului său instrucţiuni pentru guvernul Suzuki  de  acceptare imediată a ultimatumului american.                                                                                             Ceea ce  este specific japonezilor  şi  face de temut acest popor este tenacitatea.  Nici un alt popor nu are   această capacitate de a renaşte ca  pasărea Phoenix, cum îl are poporul japonez . Tenacitatea ne apare,  din perspectiva psihologiei nipone,  drept  o voinţă extremă -  un  fanatism  de  o vitalitate  inepuizabilă ,  care  i-a   întărit   pe japonezi  după  fiecare  shoku  şi i-a   determinat  la  spectaculoase  renaşteri, de parcă remarca  lui  Nietzsche,  anume ,,ce nu mă omoară mă întăreşte’’, i-ar fi  vizat  direct pe micii bonsai.                                 

  A fi tenace înseamnă a  fi dârz,  perseverent , răbdător, rezistent , greu sau  aproape  imposibil de învins. Ei nu  împărtăşesc  nici entuziasmul boomului economic  american,    nici delăsarea fatalistă  în faţa  crizei.  Sobri, serioşi şi perseverenţi , închişi în ei, japonezii se revitalizează  după fiecare catastrofă   naturală sau artificială cu o energie supraumană. Ca să înţelegem mai bine ce înseamnă tenacitatea, voi reaminti cititorilor  mesajul  metaforă  - o veche  legendă din credinţa ortodoxă -  din filmul lui Andrei  Tarkovski, Sacrificatio. Se povesteşte că la o mănăstire  ortodoxă, în care trăia un călugăr bătrân, a venit un ucenic. În ziua aceea,  călugărul a plantat, pe munte, un arbust uscat şi l-a pus pe ucenic să-l ude în fiecare zi. Ucenicul l-a udat cu credinţă timp de trei ani. Şi într-o  zi s-a  produs miracolul. Venind să-l ude  tânărul ucenic a găsit copacul înflorit. În acest sens  trebuie privită şi tenacitatea japoneză.                                                                                                                         

Deşi Einstein  nu a participat  efectiv,  la Proiectul Manhattan,  cum am afirmat,  rolul  lui  a fost   hotărâtor  în  accelerarea  derulării proiectului realizării  bombei atomice . Citind dedesubturile acestei istorii rămâi  stupefiat de ciudatul  şi  uimitorul  joc al hazardului în destinul omenirii. 

Cum a ajuns arma  atomică  în mâna ,,pacifiştilor’’  americani  şi cum  Hitler a  pierdut   şansa,  pe propria-i mână? Rămâne  o mare  enigmă? Există  oare  o intervenţie  a divinului?   A fost  mâna destinului, cum le place unora sintagma aceasta. A intervenit  providenţa  divină   şi  a  aruncat  zarurile  în favoarea americanilor?  Trebuie să recunoaştem, în pofida multor  comportamente abuzive  şi a   multor critici aduse americanilor  şi Americii  ca  superputerea militară , că este singura putere care  adoptă  în relaţiile  internaţionale  formele democratice  ale  căii de mijloc şi nu cele extremiste.  Această  psihologie  internaţionalistă   este  reflecţia  psihologiei democratice  a   americanului John.                     

Cum de i-a dat lui  Hitler gândul cel  rău, anume s-o recuze pe savanta  evreică Lisa Meitner, singura care ar fi dus  la bun sfârşit  proiectul  bombei atomice  la care lucrau  nemţii? Monitorizează oare cineva  lumea   şi nu lasă să se producă  dezechilibre catastrofale?                                                                             

În această situaţie am  fi nevoiţi  să admitem ca filosoful   francez, Malembrache ,   intervenţia  periodică al lui Dumnezeu. Este  oare posibilă  intervenţia ocazională a divinului în lume , cum credea  filozoful francez?  Există o ,,cauzalitate  eficientă’’ al  lui Dumnezeu  în care credeau filosofii islamici din secolul al IX-lea,   idee preluată de Malembrache ? Odată ce lumea a fost programată să funcţioneze , la fel ca şi Universul, la marginea haosului , Dumnezeu nu intervine în această lume.

  Dumnezeu  nu a intervenit  nici măcar la   ruga disperată al lui  Isus.   În noaptea   din  grădina  Ghetsimani,  Isus se roagă, astfel: Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta.’’ (Matei 26,39). Tatăl nu a intervenit  şi nu a depărtat paharul. Pe vremea grecilor antici a avut loc un fapt similar.  Zeus a vrut să intervină  pentru a salva viaţa  fiului său, Sarpedon,  dar Hera l-a oprit,   argumentând  că   ,,un asemenea gest ar avea drept urmare anularea legilor Universului’’. (Mircea Eliade – Istoria Credinţelor  şi ideilor  religioase,  p, 168)     Dacă  Dumnezeu  nu intervine în  această lume ,   atunci cum se explică  anumite fenomene , inexplicabile din punctul de vedere  al logicii  raţionale?                           

Suntem  monitorizaţi de  entităţi  din spaţiul   multidimensional, entităţi care sunt invizibile  pentru noi, cei  care trăim  în acest  spaţiu-timp  cvadridimensional, dar   care pot interveni în lumea noastră  , aşa cum ne sugerează Ioan Petru Culianu  în  Călătorii  în lumea de dincolo ?                                                                             Este oare posibil  ca lumea subatomică , cea a particulelor elementare( pe care nu o vedem) , unde nu există spaţiu şi timp  să controleze lumea cvadridimensională, aşa cum noi o controlăm pe cea bidimensională?  Deznodământul ,,bun’’ al   acestui  scenariu mondial   m-a condus la aceste întrebări retorice.

  Militariştii  niponi nu acordau nici un credit  noilor descoperiri ale fizicii.  Singurul fizician  japonez , Nishima nu era băgat în seamă de  clasa militaristă  japoneză.   La  Los Alamos, echipa de  fizicieni nuclearişti,  condusă de Robert Oppenheimer se pun pe treabă încă din anul  1939, dar proiectul  este rămâne  în fază incipientă şi savanţii bat pasul pe loc.      

Proiectul  Manhattan  stagna, nefiind în atenţia preşedintelui. În acest timp,  nemţii  au o somitate  în materie, anume pe  Lisa Meitner. Hitler nu vrea să aibă de-a  face cu o evreică în echipa de cercetători , aşa că, în pofida rugăminţilor  a doi  fizicieni germani cu care lucra savanta evreică, Hitler,  iritat ,   o recuză. Pentru a nu cădea în mâinile  gestapoului,  colegii  germani  îi organizează fuga peste graniţă, privându-l  pe Hitler de şansa  armei  atomice.

Unul dintre savanţii lui Hitler, antinazist convins, Flügge, face  publice, într-o revistă ştiinţifică realizările nemţilor. Câteva reviste ajung la  trei  dintre   savanţii  care lucrau la Proiectul Manhattan – Fermi, Szilard, Teller .   Aceştia şi-au dat  seama imediat   de avansurile  luate de nemţi. Cum să-l contacteze pe preşedinte  trei  savanţi  aproape necunoscuţi?                                                                    

 L-au căutat  pe Einstein, care era o celebritate şi i-au expus problema. Einstein se afla în vacanţă într-un sătuc din Long Island, Peconic, unde nimeni nu ştia unde locuieşte. Răbdători  îl zăresc la plimbare.   Einstein nu se gândise la  reacţii explozive  ale energiei nucleare şi la folosirea  ei  în scopuri militare. La sugestia celor trei, convins de  efectele apocaliptice ale  bombei  atomice   a  redactat   scrisoarea către  preşedinte.                                                                    

Un  apropiat  al preşedintelui i-a înmânat-o lui Roosvelt. Citind scrisoarea, Roosvelt a  reuşit să înţeleagă  fantastica putere a armei nucleare. Din acel moment cercetările au luat  o turnură  alertă.   Roosvelt  însă  nu va ajunge s-o folosească , căci, la 12 aprilie 1945, o hemoragie  cerebrală   pune punct vieţii acestuia.                         Odată cu moartea lui Roosvelt,  Tokio jubilează. Pentru scurtă vreme  însă .  Truman,   noul preşedinte,  a fost artilerist  în armată.  El   îşi dă seama  de  puterea fantastică  a acestei noi arme.  Deşi face să-i parvină guvernul japonez o  notă prin care cere capitularea,  lăsând să se înţeleagă o ,,ameninţare redutabilă’’ , D. T. Suzuki,  premierul Japoniei,  luând în derâdere ameninţarea  americană,   declară presei  la 28 iulie   ,, acest soi de ultimatum al americanilor , eternul refren ar trebui  tratat cu un oarecare dispreţ.’’ ( Jean – Jacques Servan-Schreiber  -  Sfidarea  mondială,  p.207).   Peste  numai zece zile, la 6 august 1945 ,  ,,ameninţarea redutabilă’’  va deveni  o cruntă şi crudă realitate.                                

 

Ca în  magia neagră , în câteva minute, două  oraşe au fost şterse  din existenţa  Japoniei. 

Ne putem imagina ce-ar fi fost  bomba atomică în mâna lui Hitler? Deutschland uber alles  ar fi devenit  noua rasă pământeană .  Să presupunem   că arma atomică ar fi ajuns în mâna  militariştilor niponi.  Noua  ordine mondială ar fi fost , fără îndoială,  cea japoneză.  În atare situaţie,  se pune întrebarea  ce a determinat ca Hitler s-o revoce pe evreica  Lisa Meitner şi militariştii niponi să ,,n-audă’’ de  fizica atomică?                                                                                           

 A fost decizia personală  al lui Hitler  sau a fost influenţat de cuantica creierului său? ,,Cine’’ a refuzat  ca militariştilor niponi să nu  li  se  deschidă ochii  asupra perspectivelor   energiei atomice?  Ce  forţe oculte au determinat ca  generalii niponi  să nu acorde  atenţie  unui  asemenea proiect? Nu cred că  erau total ignoranţi  în problemele fizicii atomice  şi cu certitudine   deţineau ceva informaţii.                                          

Întâmplări ce par a  fi   ciudate , în acel context al  războiului,  au condus  destinul  omenirii spre deznodământul ,,cel bun’’. Acest  fapt  m-a  determinat să emit  ipoteza  unui joc cuantic al  binelui care învinge răul .  Există în noi oare , la nivelul inconştientului colectiv,  un program   moral  care  exclude auto-exterminarea?  Există o monitorizare la nivelul inconştientului colectiv , care exclude  extincţia în masă a omenirii? Există o rezonanţă  cuantică a creierului uman cu cel cosmic, cum ne sugerează  fizicianul englez,  Roger Penrose?                   

Putem oare  vedea Cosmosul ca un Megacomputer , iar  fiinţele raţionale terminale, care  execută  programe  autonome, dar  nu independente, cuplate la  Conştiinţa  cosmică , Tatăl…  ,, punctul acela în mişcare, mult mai slab ca boaba spumii /  E stăpânul  fără margini peste marginile lumii…’’ (M. Eminescu  - Scrisoarea I) .                                                                                                   

 Există şi  o intercomunicare, la nivelul inconştientului colectiv, fapt  remarcat de sociologul francez   Ėmile  Durkheim, în studiu său ,,Despre sinucidere.’’  Aşadar, nu doar o comunicare cu conştiinţa cosmică , ci o intercomunicare  cu conştiinţele  acelor care gândesc la fel  şi  au o stare  cuantică a creierului  comună.  Ideea  biocumunicării umane,  la nivelul  inconştientului,  a fost persuasiv  dezbătută   de un  ziarist american în eseurile sale , anume Pretince Mulford,  dar puţini i-au luat în seamă  ideile.                                                                     

Roger   Penrose  o numeşte  ,,stare de corelare’’ sau ,,de coerenţă’’, între conştiinţa umană şi Conştiinţa cosmică şi conştiinţa individuală cu alte conştiinţe.  Dar cum se  produce această  corelare a  conştiinţei individuale cu cea Cosmică? Există  o comunicare instantanee  de  tip cuantic între  o anume conştiinţă individuală  şi cea Cosmică? Altfel  cum să explicăm   marile descoperiri, acele flash-uri  ale minţii?Sunt ele o consecinţă a procesării informaţiei de către inconştient, sunt viziuni primite de la Conştiinţa  Cosmică sau sunt    informaţii decodificate,  provenind din inconştientul colectiv?    ,,Niels Bohr   povesteşte el însuşi  cum a  avut în vis imaginea atomului. Tot în vis a văzut şi Kekulé  structura benzenului, Mendeleev, celebrul sistem periodic  al  elementelor , Voltaire , o altă variantă a Henriadei şi exemplele s-ar putea încă mult continua.’’ (Dumitru Constantin – Inteligenţa materiei, p.277)  Vechii greci credeau că ,,zeii folosesc visul  pentru a face cunoscută  oamenilor  voinţa lor’’

Roger Penrose merge mai departe şi se întreabă   dacă  matematicienii au  elaborat doar nişte simple construcţii mentale sau sunt  descoperiri reale.  ,, Sau  matematicienii  descoperă efectiv  adevăruri care există , de fapt , deja undeva – adevăruri a căror existenţă  este total independentă de  îndeletnicirile matematicienilor?’’  (Roger Penrose – Mintea  noastră cea de toate zilele, p. 160) Aceste ,,descoperiri’’,  Penrose le numeşte platonism  matematic , fiindcă Platon a fost primul filozof, care a văzut  în  lumea  sensibilă drept  o copie a lumii ideilor.                       

 Visul premonitoriu,  intuiţia, inspiraţia, flash-ul instantaneu, viziunile paranormale   sunt  informaţii primite  de  la Conştiinţa Cosmică sau sunt  fulgerări ale procesării cuantice a informaţiei de către crierul uman? Şi oare invenţiile mentale nu sunt ele  ,,descoperiri’’ ale realităţii?   Pentru  tema noastră se pune întrebarea : ce oare  determină  ca unora să li se deschidă ochii la momentul oportun  şi să vadă şi  alţii nu sau dimpotrivă să le  fie  deturnată   oportunitatea? (Vom căuta răspunsuri, la aceste întrebări, într-un viitor eseu.)                                                                                         

Dacă Hitler  ar fi avut  informaţii asupra stadiului  proiectului Manhattan , ar mai fi recuzat-o pe evreica Lisa Meitner? Cu siguranţă, în pofida urii  sale viscerale   faţă de evrei,  şi-ar fi călcat pe sentimentele sale xenofobe  şi ar fi solicitat  contribuţia  savantei la  producerea cât mai rapidă a armei atomice.                            

Autonomia  şi independenţa omului  faţă de Conştiinţa Cosmică creşte cu fiecare  pas  făcut  de om în cunoaştere. Ajutat de calculator, omul  devine   un   fel de zeu . În aceste condiţii  omul este  tot mai puternic.  Tot mai  mulţi indivizi  sociopaţi  au tendinţa de se crede  stăpâni ai  binelui  şi răului şi  se  erijează  în  judecători divini.  Stăpânirea  binelui şi răului impune, fără îndoială, responsabilităţi tot mai mari pentru fiinţa umană.                                                       

 Din  nefericire,  în veacul ce va să vină,   se arată tot mai  clar şi evident  semnele  apocalipsei. Actele teroriste  par  desprinse din  acest  scenariu biblic.  Dacă actele teroriste organizate de o grupare politică  au o logică, în iraţionalitatea lor ,  acţiunea nebunului de la Oslo nu are nici un fundament logic, cum nici  furia huliganilor de  la Londra.  Şi astfel  de  cazuri  se vor înmulţi, fără îndoială.  În pofida creşterii  numerice  şi a supradotării  forţelor  de  ordine, acestea se vor dovedi  a fi tot mai  vulnerabile   în faţa avalanşei manifestărilor extremiste .  Dotarea cu arme  clasice  şi chiar  confecţionarea  de  arme  de  distrugere în masă  va fi  tot mai  accesibilă  sociopaţilor. (Amintim atacul cu sarin  din 1995,  din Tokio , al   sectei Aum  - Adevărul suprem ).                                                                

Ce efect  a avut  Proiectul Manhattan asupra japonezilor?   Ştiinţa  şi tehnologia vor  deveni pentru ei noua religie.

După cel de-al doilea război mondial s-au   deschis   perspectivele  altor războaie,   pacifiste, anume  războaiele   economice.  Japonezii şi-au pus ştiinţa şi voinţa  lor creativă  de a le câştiga.    Şi  le-au câştigat, rând pe rând,  pe toate: războiul  textilelor, al automobilelor şi al roboţilor. Practic, după cele două  bombe de la Hiroshima şi Nagasaki ,  Japonia pornea de la nivelul zero al economiei , iar şocurile petroliere nu au adus-o înapoi la acelaşi  nivel ,  dimpotrivă au întărit-o                  

          ,,La sfârşitul războiului, Japonia, scria ambasadorul SUA, era complet ruinată, cu un venit pe locuitor în 1945 de 20 de dolari, considerat nivel zero. ,,Zece ani  mai târziu, în 1956:300 de dolari. Nivelul este cel al lumii a treia. Pentru ultima oară. Zece ani mai târziu , în 1967: 1000 de dolari. Este pragul considerat astăzi ca semnificativ pentru ,, punctul de decolare’’, al unei ţări spre dezvoltare şi este cifra pe care o atinsese , de exemplu Brazilia , înainte de criza petrolieră. În momentul primului şoc petrolier, cel din octombrie 1970: 1800 de dolari. Reiese că accelerarea , dublarea , sau aproape dublarea, se efectuează acum în trei ani. După al doilea  şoc petrolier   şi noua redresare, cel din octombrie 1973, şi în lunile în care are lor:3600de dolari . după al treilea şoc petrolier  şi noua redresare, la sfârşitul anului 1979:10.000 de dolari. Pentru prima oară  pe picior de egalitate cu America. În sfârşit , în 1980:12.000 de dolari.’’ ( Jean –Jacques  Servan –Schreiber – Sfidarea mondială, Ed. Politică , 1982, pp213- 214).                                                                           

 

Micul bonsai a  devenit gigantul bonsai.  Japonia  a ajuns ,  după cel de-al doilea  război mondial,   prima putere economică  a lumii  şi în anii ’80 viza statutul de   primă putere informatică.   Un inginer  japonez ,  ajuns preşedintele Keidanren-lui, pe nume  Toshiwo Doko va propune lumii occidentale,  cel mai  grandios  proiect , intitulat ,, Revoluţia ştiinţifică şi societatea de informaţie’’ . Prin acest proiect, Doko  invita lumea dezvoltată la transferuri de tehnologie către lumea a treia, contra petrol. Acest  moment, Doko  al anilor optzeci  din secolul trecut, este, după opinia noastră,  începutul globalizării . Instruit la şcoala filosofiei Zen, Doko are o viziune de ansamblu asupra lumii. El lansează lumii o nemaiîntâlnită viziune ,,a dezvolta universul sau a pieri împreună’’ ( Jean – Jacques Servan-Schreiber  -  Sfidarea  mondială, p178).                                                                     

 În bătăliile economice ale Japoniei, inginerul Doko, avea reputaţia învingătorului absolut: toate  bătăliile  fuseseră câştigate de Japonia. ,,Bondoc , lat în  spate , cu un cap  pătrăţos’’ ,  Doko pare a semăna, ,,cu un judocan’’, spune autorul ,,Sfidării mondiale’’,  sau, în opinia noastră,  cu un bonsai. Doko propune  o reconstrucţie a lumii, nu pe energia petrolului  care este epuizabilă , ci pe alte resurse energetice – informaţie, comunicare , gândire.                                                  

El îşi fundamentează teza pe  realitatea  japoneză , care nu are resurse naturale, ci doar o singură resursă ,, capacitatea minţilor noastre.’’   În asta a constat miracolul  japonez , în puterea calmului  şi  minţii  lucide ? Nu!  Mai este ceva, ceva care  la multe popoare  începe să se desacralizeze  odată cu globalizarea,  îndeosebi la noi la români – ataşamentul de glia strămoşească, dragostea de ţară  şi  sacralitatea   muncii pentru   reputaţia Japoniei.      ,, Exista la japonezi, intr-adevăr, un cult al muncii care depăşeşte înţelegerea noastră europeana. Japonezul nu lucrează numai pentru el însuşi, el are conştiinţa că lucrează si pentru tara sa, deci pentru Japonia, o entitate care este infinit mai importanta decât viata sa personala, o entitate transcendenta, ca sa folosesc un termen filozofic, ceva care justifica sacrificiul si conferă un caracter sacru muncii.’’ (Matei Vişniec – Japonia un miracol, la ce preţ - România liberă, 29 august 2007)                                     

 La fiecare shoku petrolier,  Japonia  a  renăscut  economic. Stagnarea a fost scurtă -  o pauză de redresare.  Orice criză, spunea Doko, trebuie obligată să dea naştere unei noi şanse.  Dar acest  inginer era aproape  necunoscut în lumea japoneză. Modest, el se ţinea departe de lumea reclamei şi a populismului.              

În acele vremuri , ca şi-n zilele noastre ,  interferenţa  dintre concernurile lumii occidentale şi americane şi cele japoneze a  generat acte de corupţie. Guvernul  a  iniţiat o serie de anchete.  Un informator  l-a  indicat   pe preşedintele Keidanren-lui. Ei bine, poliţia, căutându-l la adresa indicată,  se aştepta   să vadă o  adevărată reşedinţă, în vreme ce acesta locuia într-un modest pavilion.           

Ancheta poliţiei a scos la iveală un om deosebit de ,,tăcut,  modest   şi auster .’’  Cu toate acestea,  viaţa  la nivel înalt  nu a fost lipsită de  corupţie şi  scandaluri sexuale.   

Japonia rămâne  ,,stoică şi închisă’’, în pofida deschiderii internaţionale. Japonia  este  mereu paradoxală. Tentaţia  supremaţiei economice o face să  se îndepărteze de  stoicismul ei  funciar  şi de izolaţionismul  ancestral , dar odată cu această deschidere spre cultura americană   şi occidentală este generată , în rândul  tineretului   japonez ,  tentaţia  modului  de viaţă de viaţă  american şi occidental,      a  plăcerilor ,,interzise’’,  a  fructului oprit şi a consecinţelor nefaste ale acestora.    

Bibliografie:

1 -  Mircea Eliade – Istoria Credinţelor  şi ideilor  religioase, Ed. Univers Enciclopedic ,Bucureşti, 2000

2 –Biblia – Noul testament

3-  Jean – Jacques Servan-Schreiber  -  Sfidarea  mondială, Ed. Politică,Bucureşti,  1982   

4 -  Ioan Petru Culianu   -  Călătorii  în lumea de dincolo, Ed. Polirom ,Iaşi, 2002

5 – Mihai Eminescu – Poezii  - Proză literară,  Ed. Cartea Românească, Bucureşti , 1984

6  Dumitru  Constantin – Inteligenţa materiei, Ed.  Militară, Bucureşti , 1981

7 -  Roger Penrose – Mintea  noastră cea de toate zilele,Ed. Tehnică, Bucureşti , 2006

8  - Matei Vişniec – Japonia un miracol, la ce preţ - România liberă, 29 august 2007

Universul vizual al Ligiei ( Papagalul Paco)

 Haiku(Papagalul Paco) 
Culori pe hârtie    
Paco e papagalul  
 ... o jucărie!     

Universul vizual al Ligiei(Natură moartă)

Haiku(Natură moartă)

Natură moartă
în coşuleţ cu fructe 
bucuria vieţii 

ÎN REVISTA ONLINE ,,CONSTELAŢII DIAMANTINE '', NR.11

A APĂRUT ULTIMA PARTE A NUVELEI MELE  ,,DE CE NU... DE CE NU ACUM?!''

Universul vizual al Ligiei (De ziua ta)

Haiku(De ziua ta) 


De ziua ta - flori
imagini  în  culori
din suflet îţi urez.  

Farmecul vieţii

Farmecul vieţii

Moto:  ,,Eu rămân  ce-am fost : romantic’’ -   M. Eminescu    

Farmecul   vieţii  este  o stare de spirit  deosebită , pe care  fiinţa umană   o trăieşte  în perioada   adolescenţei.  Farmecul vieţii este  o forma mentis  în care domină  iluzia asupra realului.  Farmecul viţeii  trebuie trăit până la vârsta de treizeci de ani. După  această vârstă  farmecul vieţii îşi pierde magia.  

Fiecare  etapă biologică îşi are farmecul ei, dar   adevăratul  farmec al  vieţii   îi este conferit   fiinţei  umane  în  perioada edenică,  de  la pubertate când copilul începe să conştientizeze binele şi răul, plăcerile şi neplăcerile vieţii,  până la alungarea din rai, adică până la căsătorie, moment  ,,când va asculta de glasul nevestei sale şi în sudoarea frunţii sale îşi va mânca pâinea’’ (Genesa 3,17,18, 19).                                                                                                                  De regulă,  cuplurile se formează după petrecerea  perioadei de farmec al vieţii, între 20 -30de ani.  În prezent,  tendinţa  ultimilor generaţii  este de a forma perechi spre  vârsta de 30 de ani şi chiar după 30 de ani. Prelungirea perioadei de farmec al vieţii poate fi benefică fiinţei umane. Omul este o  fiinţă  ludică  şi prin urmare  are nevoie de perioadă  prelungită  pentru  jocul dea viaţa.  În fond, jocul   infantil, pur, fără interese  şi lăcomii  pecuniare e partea cea mai frumoasă a vieţii umane. Homo ludens, omul care  joacă  e omul dionisiac – omul plăcerilor senzoriale şi a creaţiilor spirituale. Poezia s-a născut în joc. Chiar  şi limbajul poetic este  un limbaj ludic.  Poeziei i se alătură  cântul şi dansul.  Toate aceste manifestări  formează o sinergetică  culturală  şi are ca dominantă  partea  feminină a minţii omului.                                                                                                                

Însăşi viaţa  culturală a omului predispune fiinţa umană la joc..  ,, În jocul în sine, cu toate că este o activitate a spiritului, nu există nicio funcţie morală , nici virtute, nici păcat.’’ ( Johan Huizinga – Homo ludens, p.44) .                                           

În pofida faptului  că fata-femeia se maturizează cerebral înaintea băieţilor,  rămâne ataşată  jocului.  Poezia, cântul,  jocul,  cultura  romantică în general   este apanajul spiritualităţii feminine. Cu  aceste jocuri romantice  obscure  femeia îl atrage pe  bărbat, în general   un visător apolinic.                                                            

Homo ludens are însă  o limită biologică când  poate să joace.  Dincolo de această limită, omul, dacă  ar continua  jocul,   ar friza nebunia sau infracţionalitatea.                                                                                                    

Cu toate că joaca, fiind o oponentă a  seriozităţii ,  presupune  limite biologice,  în anumite împrejurări, eliberaţi de  îngrijorările şi spaimele vieţii, chiar şi oamenii maturi tind să redevină copii.  Unii bătrâni chiar dau în mintea copiilor. Puerilismul este o  evadare  din   închisoarea   constrângerilor  şi a  anxietăţilor  societăţii moderne.                                                                                                       

După  căsătorie  începe  vârsta maturităţii  când  fiinţa  pierde  starea  psihică  ce dă  farmec vieţii. Nu-l  mai atrage  fascinaţia jocului.   E momentul când omul intră în faza matură , cea a   responsabilităţii şi seriozităţii , a filosofării şi înţelepciunii.                                                                                                                      

E necesar să amintim că Isus şi Socrate au început să filosofeze,   să cuvânteze  şi să  propovăduiască  normele morale, după treizeci de ani.  Mulţi tineri, din  generaţiile actuale, s-au hazardat să filosofeze  la vârsta când ar fi trebuit să  trăiască din plin plăcerile care dau  farmec vieţii  şi, negăsind vieţii vreun sens anume, au sfârşit în suicid.                                                                                  

Mircea Eliade, spunea  în Scrisori către un provincial că aştepta cu ,,spaime de apocalips’’ să  afle din ziare,  despre tânărul acela filosof din provincie   ,,vestea sinuciderii’’ sale.

Vechii greci refuzau tinerilor sub  treizeci de ani filosofia. Probabil s-au confruntat şi ei cu fenomenul sinuciderii  în rândul adolescenţilor filosofi.                         

Spre deosebire de oricare altă vieţuitoare la care sensul vieţii este programat, omul are  marea libertatea  de a da el însuşi  sens  vieţii. Aşadar, fiecare fiinţă umană   dispune de această  capacitate mintală  de a  da sau nu  sens vieţii.  Problema mare este de a găsi un sens vieţii. Majoritatea  găsesc  un sens vieţii , o raţiune  şi o motivaţie de a trăi – a trăi pentru ceva sau pentru cineva. Dar există şi mulţi rătăciţi, cei care trăiesc pur şi simplu ca frunza-n vânt.                                           

Victor Francl, cel de-al treilea şef  al şcolii vieneze de  psihanaliză, care a supravieţuit lagărelor naziste, afirma că supravieţuirea, în condiţii  limită de existenţă,  depinde dacă  este motivată de această  aserţiune  - a trăi pentru ceva sau pentru cineva.

Cei mai vulnerabili s-au dovedit  a fi  cei care  n-au găsit  ceva sau pe cineva pentru  a trăi  şi nici n-au aflat  sensul vieţii.  A trăi pentru ceva  e mai presus decât a trăi pur şi simplu, îl povăţuia Socrate  pe Alcibiade.  Generalul  atenian   nu i-a ascultat  sfatul şi  a murit , tânăr,   în mod ruşinos.                                                             

Victor Francl afirma că există trei valori ale existenţei – valoarea existenţială, anume ceea ce ni se întâmplă, valoarea creativă sau contribuţia noastră în lume  şi valoarea atitudinală sau răspunsul nostru în situaţii limită.( Stephen C Covey – Eficienţa în şapte trepte )                                                                     

Fiecare etapă   a vieţii  are un anumit farmec, dar  perioada care  conferă existenţei umane  adevăratul  farmec  al vieţii  este perioada adolescenţei . Ea    trebuie  trăită  şi-atât. Există fără  îndoială, la vârsta adolescenţei,  un farmec al vieţii  pe care cei mai mulţi nu-l  conştientizăm.                                                               

 În această perioadă, orice tânăr trebuie să renege filosofia.  Dominata  biologică a acestei  perioade   este cea  senzorială şi băiatul şi fata  trebuie să  exploreze  şi să experimenteze senzorialul. De altfel, preocuparea  tinerilor,  în această perioadă , vizează   mai mult corpul şi mai puţin  mintea.  Fetele se  preocupă de frumuseţea afişată a  formelor , băieţii se centrează pe  organul sexual  şi  pe  propria lor virilitate.                                                                                       

Cultura , educaţia , învăţământul au forţat comprimarea în aceste etape şi a dominatei spirituale. Tinerii  ar   trebui să cunoască în perioada  adolescentină    doar senzorialul.   Civilizaţia   îi supune  însă  unui  intens  bombardament informaţional. Senzaţionalul şi cunoaşterea spirituală,   amplificate  de mijloacele mass-media, îi  constrâng   pe tinerii din societăţile moderne  şi-ii supun  unei  presiuni psihice insurmontabile. Cu cât  o societate  este mai puternic tehnologizată cu atât  fiinţa umană  este  obligată să renunţe  la beţia dionisiacă şi să  se afle într-o permanentă  stare de luciditate.                                                                    

Farmecul vieţii nu e dat de gândire, de cunoaşterea spirituală  ci de trăirile senzoriale în mai mici sau mai ample comuniuni dionisiace.  Între visarea  pe care  o simte  tânărul apolinic,  ca o chemare a spiritului spre absolut şi senzorialul    concret, cu care îl  ademeneşte fata din Floare albastră, e de preferat acest senzorial.     

Visătorul apolinic este abandonat de fată; ea  nu-i poate înţelege visările, ea vrea trăirea senzorialului vrea concretul aici şi-acum.  El o va pierde  pentru  primul care-i  va oferi voluptăţile senzoriale şi  materiale concrete, nu vise.                       

Visătorii apolinici nu au ce căuta în această lume.  Lumea concretă  nu  e pentru ei. Femeia nu poate înţelege visătorii. Ea îl părăseşte pe visător  pentru  bărbatul fără vise şi iluzii, fără idealuri;   femeia  vrea un bun  gospodar,  care câştigă bine, îi face copii şi o ajută să-i crească.

Visele de creator, de explorator, de gânditor vor sfârşi  în tristeţi incomensurabile fără femeie, aşa cum de altfel a sfârşit Poetul care a tânjit toată viaţa după o femeie, după femeia lui. Petre  Ţuţea , Sergiu Nicolaescu au exprimat, la fel,  regretul  că nu  s-au  căsătorit.             

Fără un suflet de femeie, bărbatul rămâne un  mare singuratic. Întrebat fiind  Socrate  de un tânăr   atenian  dacă să se căsătorească sau nu - marele  moralist i-a răspuns: ,,Orice vei face vei regreta.’’  Totuşi,  la   bătrâneţe , nevoia bărbatului de a avea alături un suflet de femeie devine stringentă.  Şi nu doar la bătrâneţe. Nimic nu se  poate realiza în viaţă fără cooperarea celor  doi.  În rezolvarea problemelor  existenţiale, bărbatul este mai  dependent de femeie, decât femeia de bărbat.                             

Dar ce ar fi lumea fără aceşti visători? Fiecare generaţie are nevoie de aceşti visători spre  a nu fi uitată. O generaţie fără visători  este o generaţie non-creativă. Nu doar  visătorii sunt abandonaţi de femei, ci şi  filosofii tineri  sunt ocoliţi.  Aceşti  tineri exaltaţi, care cred că  au descoperit  piatra filosofală,   sfârşesc mai întotdeauna în suicid. Ei se află într-o criză acută, un paradox al existenţei,  o dihotomie  imposibilă,  o stare  schizofrenică a mentalului  între  dorinţă de a  trăi dionisiacul,   la fel ca ceilalţi, şi vanitatea autoindusă  de a privi lumea din turnul de fildeş.                                                   

Riscul cel mare  pentru visător   este să piardă tocmai ceea ce dă farmec vieţii - fata  care îl îndrăgeşte, poate  sufletul pereche. Căci dominanta  farmecului vieţii este dată de  feminitate.  Când spunem feminitate, ne gândim la romantism. Dominanta  mintală feminină este una romantică.  E o stare de spirit  specială ,   pe care o trăiesc majoritatea tinerilor în   perioada adolescentină.  Unii  rămân, aşa cum afirmă şi  Poetul,  mereu romantici,  veşnic îndrăgostiţi.                                                                     

Vârsta  adolescentină  este perioada  răzvrătirii, a micii rebeliuni  împotriva   regulilor şi normelor   parentale , a imaginaţiei creative şi   originalităţii în comportament şi vestimentaţie (ţinute  provocatoare  -   emo, goth, punk , rock), un amestec  de voluptate şi suferinţă , predilecţie  pentru obscuritate, mit, simbol( tentaţie satanistă), nevoie stringentă  de puritate, voluptate şi cruzime.                                  

Toate aceste   manifestări  romantice  - obscuritatea, povestea, simbolistica   sunt   caracteristici ale minţii feminine. Farmecul vieţii coincide cu starea de spirit   romantică a fiecărei fiinţe  umane.  Fiecare  generaţie  trece  prin această  perioadă  efeminată  a vieţii.                                                                                                                 Cântul , dansul, contactul epidermic , strângerea de mână    toate acestea ţin de partea feminină din noi.  Dominanta farmecului viţeii  constrânge   pe fiecare băiat la această   dulce şi periculoasă feminitate. Fără  această feminitate   ,,totuşi este trist în lume.’’ (M. Eminescu – Floare albastră).                                                                       

Ceea ce conferă farmec este această dominată a feminităţii în perioada  adolescentină. Ea generează beţia dionisiacă  şi extazul dătător de  nebune delicii.  Fără a le fi trăit la vârsta oportună nu le mai poţi trăi . Şi chiar dacă le trăieşti  nu mai au acelaşi farmec ca la vârstă biologică  optimă când se trezesc ,,instinctele dionisiace’’  şi trăirea  se   transformă în extaz şi uitare de sine. Nevoia de orgie dionisiacă devine o necesitate a comuniunii de grup, când  toţi se simt unul şi unul toţi.                                

În fond,  discotecile reiterează  nevoia ancestrală  a tinerilor  de a trăi plenar  dionisiacul, moment în    care  sunt nivelate toate  deosebirile sociale şi de clasă  - toţi sunt egali, indiferent de  poziţia  socială sau politică a părinţilor genitori.                    

Cântul, dansul  şi exaltarea  le conferă o stare de superioritate, de zei, neîmpărtăşite  de cei  care din varii motive nu pot participa la această nebunie colectivă  de deşănţare şi aţâţare sexuală până la abandon şi perversitate. În această  exaltare colectivă  tinerii se eliberează de energiile negative , acumulate periculos în stresul vieţii moderne.                                                                                                                            

E  momentul cînd se dezlănţuie instinctualitatea colectivă, de grup , în care amestecul de ,,abjecţie, voluptate şi cruzime’’ spune  Nietzsche,   conferă  grupului  acea forma mentis de ,,extaz  dătător de  delicii’’  izvorâte  din adâncul inconştientului colectiv.  În acele  momente ale uitării de sine  nimic nu mai are preţ decât  trăirea aceea dionisiacă a instinctelor  dezlănţuite la maxim.                                                                 

 Inşi  fără nicio morală,  fără niciun adevăr, nepăsători faţă de prieteni , faţă de familie, prinşi în  forme aberante de biologie exaltată,   aşa  îi prezintă  Mircea Eliade în Huliganii. În zilele noastre, beizadelele, fii sau fiice ale  politicienilor şi  patronilor  excelează în astfel de manifestări extreme.                                                                        

Cum politicienii tolerează  şi încurajează  grotescul acestor domni Goe, care etalează maşinile de lux pe banii furaţi din buzunarul celor mulţi, este evident că pentru majoritatea tinerilor români, actul creator este descurajant.  Tinerii  superdotaţi, fie emigrează să-şi împlinească visurile  creative în folosul altor state, fie se pliază  şi se complac în această  filozofie al lui pseudo  instaurată de clasa politică, dusă la extrem de actuala  putere a  troglodiţilor portocalii.                                                                            

În atare situaţie, tineretul  român, saturat până la vomă de aceşti imbecili care ne guvernează, îşi refulează  orice  acţiune creativă, evadând în  discoteci   ori  eşuând în alcool , drog  şi sex. Toată  plăcerea   dionisiacă a românului se reduce la grătarul cu mititei, baxul de bere şi dragoste murdară  pe Dâmboviţa.                                 

Tinerii refuză  realitatea românească în care  inteligenţa şi creativitatea  înseamnă imbecilitate, iar prostia este   ridicată la rang de virtute.  Unde-i generaţia creativă al lui Mircea Eliade? Tinerii  români cei mai dotaţi şi mai creativi pleacă  peste hotare.  Mica insulă latină sărăceşte pe zi ce trece şi se umple de piraţi după chipul şi asemănarea  actualului pirat-cârmaci.                                                                                                

În loc  să  caute soluţii spre a stimula creativitatea tinerilor  români spre binele tuturor,  aceşti imbecili care ne guvernează  alungă spiritele  bune ale aceste naţii. Cu cât  se înmulţesc mediocrităţile cu atât comunitatea   poate fi manipulată mai  lesne . Mediocrităţile nu pot trăi  pe propriile  lor picioare , ci pe  proptele , pile , cunoştinţe, relaţii,  care  fac  dintr-un popor demn şi mândru  o comunitate bicisnică  aservită    piraţilor   portocalii, lacomi şi perfizi.   O, sancta simplicitas!                                                                             

Din vechea Eladă şi până  în zilele noastre, istoria se repetă cu fiecare generaţie  de tineri teribilişti. Individul simte o nevoie stringentă de ritualizare a  instinctelor  spre a se apăra în faţa angoaselor şi spaimelor , pe care societatea modernă le amplifică  nemăsurat.                                       

Este  farmecul vieţii conferit de această  beţie  simţurilor sau de   formele de sex extrem, de   fetişismele şi perversiunile  la care apelează tinerii din epoca  modernismului? Noi credem, că mai mult decât  toate aceste  procedee erotice ,  ceea ce conferă farmec vieţii  este starea dionisiacă creativă.                                                                                                                                                                                  

Această vârstă biologică  a farmecului vieţii  nu este   propice   pentru meditaţie  şi filosofare. E timpul trăirii  la maxim a vieţii cu toate receptaculele deschise. A acţiona,  a face, a visa şi a crea,  trebuie să fie  pentru tineri etica existenţei  în această perioadă biologică a vieţii. În perioada  adolescentină  fiecare tânăr  trăieşte  o poveste scrisă sau  o concepe  spre a  o trăi. Cu cât povestea este mai fascinată  cu atât  farmecul vieţii îl prinde mai mult.                                                                                                              

Farmecul vieţii se trăieşte la  vârsta iluziilor, cînd  totul fascinează şi te prinde în vraja şi magia clipei, când tot   ce zboară  se mănâncă, cum spune un  proverb român. Până la treizeci de ani trebuie să guşti toate plăcerile, căci după această  vârstă, începi să te întrebi dacă viaţa are vreun sens.  Or, tocmai trăirea plenară a farmecului vieţii te scuteşte de aceste întrebări  depresive.                                                                                       Farmecul vieţii, cel mai adesea ne minte, ne prinde în capcane subtile , ne atrage în  plăceri  interzise(mereu va exista un fruct interzis), dar fără aceste  plăceri viaţa îşi pierde farmecul. În această perioadă tinerii sunt  într-o permanentă stare de îndrăgostire, mereu  în căutarea sufletului  pereche.                                                                         

Nimic nu farmecă  mai mult ca o agapă plină de glume,  de spirit încins, de discuţii şi glume ce  te prind şi te aprind,   te captivează şi te fascinează  până  la uitarea  de sine, de lume şi de timp.  Nimic nu fascinează mai mult decât  iubirea pură, acea folie en deux , cum spun francezii, când băiatul şi fata  devin un singur trup, o singură  minte, un singur spirit, ce formează o uniune sublimă a androginului  -  sufletul  pereche.  Uneori , nebunia în doi(când fata este în mod absolut aservită) , ia forme aberante,         poate  duce  la crimă, ca în cazul  celor  doi studenţi de la Timişoara.

                                                                                                                             Starea  indusă de farmecul vieţii  e una specială. Totul  îţi induce această stare specială, în care te simţi  una  cu Universul: tot sufletul tău e gata să accepte necondiţionat  orice ţi  se oferă, ca şi cum tot  Universul ar concura pentru această stare de fericire.                                                                                                                            

E o stare psihică vecină cu nebunia , când  ai vrea să  râzi, să cânţi,  să strigi, să alergi, să zbori, când crezi că totul ţi-e permis, când devii micul  teribilist.   E momentul cînd descoperi autonomia existenţei,  libertatea absolută , spiritul comuniunii de  grup şi starea de frondă împotriva regulilor parentale şi sociale anchilozate în timp .                     

Despre starea aceasta specială  îţi vei aminti mereu, dar  niciodată nu o vei mai putea repeta. Acest  farmec al vieţii nu se poate trăi prin  intermediul   reţelelor  de socializare, ci prin contactul direct al companionilor.  Din păcate, reţelele de socializare distrug  ritualurile ce   dau farmec vieţii.  O privire surprinsă , o strângere de mână, un contact  epidermic, toate aceste banalităţi  au o încărcătură  energetico – emoţională mai profundă  decât orice vorbă de spirit schimbată pe reţelele de socializare.                                            

Cred, cu tărie, că orice fiinţă umană are dreptul  la aceste plăceri ale vieţii  fără de care viaţa  ar fi,  vorba poetului francez, Baudelaire, un timp care ne-apasă tot mai greu.                               

Mircea Eliade şi-a impus din fragedă tinereţe un program spartan în privinţa studiului. Dar nu toţi oamenii care accesează plăcerile spiritului sunt croiţi după acelaşi calapod şi nici nu avem pretenţia de a ajunge o valoare culturală de talia lui. E un risc enorm să te supui unui asemenea program spartan. Pentru asta trebuie să renunţi la ceea ce  dă farmec vieţii  -   jocuri , petting-uri, toate aceste nimicuri  care  iluzionează şi   generează o stare  emoţională  de  fericire.                                                                     

Trebuie să ai o anumită chemare, o voinţă izvorâtă din tine şi dincolo de tine, care să te împingă cu o forţă devoratoare spre împlinirea unui scop. Mircea Eliade s-a văzut proiectat în fruntea generaţiei sale şi numai cu supremul său efort a putut rămâne şef ul ei.  Eliade a fost unul din cei mai mari magi ai României interbelice şi postbelice. Magii sunt  rari şi singuratici.                                                                                                     

Se pare că există o rătăcire a tinerilor în această junglă de informaţii, de idei, unele periculoase, de tentaţii spirituale absurde. Unora le-au sucit minţile până acolo, încât nu au mai găsit nici un sens vieţii şi s-au sinucis. Fiecare etapă a vieţii trebuie trăită după normele ei biologice, fără a ne lăsa dominaţi mai mult de plăcerile dionisiace decât cele apolinice.                                                                                                     

În această privinţă,  morala lui Epicur este, dintre toate formele de morală - hedonistă , cinică, stoică,  cea mai adecvată fiinţei umane, o îmbinare armonioasă a plăcerilor senzuale  -  kinematice, cum le numea filosoful, plăceri trecătoare, cu cele katastematice - spirituale, în care dominante   trebuie să fie  acestea din urmă.  Plăcerile spirituale pot fi prelungite la nesfârşit,  nu afectează în vreun fel fiinţa umană, spre deosebire de cele kinematice care pot îmbolnăvi grav organismul.                                   

Cea mai apropiată religie de morala epicuriană, o  regăsesc în  morala  creştinismului ortodox, care nu impune, ci doar recomandă reguli  morale  şi  dă dezlegare la multe plăceri.                                                                                           

Odată cu înaintarea în vârstă,  omul, vrând-nevrând,  renunţă la multe plăceri senzoriale care dau  farmec vieţii   Renunţarea treptată la plăcerile senzoriale în favoarea celor spirituale înseamnă renunţarea la iluzii şi la ceea ce numim   farmecul vieţii.

Aşadar, în perioada tinereţii până la maturitate (în jurul vârstei de 30 de ani) este bine ca dominante să fie plăcerile senzoriale - acestea fiind conforme cu dezvoltarea biologică, iar mai apoi cele katastematice până la sfârşitul vieţii, adică spirituale. A cantona în plăcerile senzoriale e o contradicţie a existenţei  biologice. Toată filozofia vieţii constă în a trăi, la momentul   biologic oportun , bucuriile existenţei.                    

Nu poţi însă cunoaşte cu adevărat viaţa , dacă nu ai gustat din plăcerile senzoriale. De aceea aceste experienţe nu trebuie ratate. Experienţele trăite în exerciţiile de zi cu zi ale existenţei,formează fundamentul moral al vieţii.                                                    

Regula de aur ce trebuie respectată cu stricteţe este aceea ca în varii relaţii să nu faci rău  cu bună ştiinţă spre a-ţi satisface plăcerea de moment. Cel mai uşor e să faci rău, cel mai greu e să faci bine.                                                                                        

Trăim într-o lume autonomă. Dumnezeu nu intervine în această lume spre a pedepsi, pe unul sau pe altul, pentru păcatele săvârşite. Există ,credem o monitorizare   a faptelor şi gândurilor noastre  bune şi rele, la nivelul inconştientului.  În viaţă totul se plăteşte. Şi nu doar noi, ci şi de urmaşii noştri.                                                               

Cu toate că lumea  funcţionează  autonom ea nu este independentă ci interdependentă. La fel individul , deşi este autonom, nu este  independent.      În cadrul existenţei noastre se realizează relaţii de interdependenţă, relaţii, care la nivelul inconştientului sunt monitorizate  şi determină   autoreglarea binelui şi răului pe care îl facem cu gândul sau cu fapta.                                                                                             

Există astfel o justiţie imanentă care mai devreme sau mai târziu se  întoarce  împotriva noastră.  Este , ceea ce numesc  efect de bumerang, pe care nu-l conştientizăm când  comitem răul  cu gândul sau fapta.  Binele  şi răul  se întoarce când ne aşteptăm mai puţin,  în varii situaţii şi împrejurări.                                                                            

Un  autor român, anume Toni Victor Moldovan în cartea sa, Programul Terra, pe care o numeşte,  orgolios,    ,,brevet  românesc de decodare a bibliei’’  încearcă să acrediteze ideea unui Dumnezeu extraterestru. Deşi nu suntem de acord cu o asemenea interpretare  a unui Dumnezeu extraterestru,     sunt suficiente dovezi  ale efectului de bumerang care ne   conduc la ideea monitorizării binelui şi răului comis de oameni, de inconştientul  colectiv şi al fiecăruia  în parte .                                                                        

Vechii elini au întrevăzut, în  forţa  destinului,  forma plăţii şi răsplăţii. Heraclit afirmă că ethos-u  omului este daimonul său, fiind perceput  adesea ca o justiţie impersonală, oarbă, necruţătoare.                                                                                    

În pofida asigurărilor date de darwinism,  care combătând  lamarckismul, afirma că  informaţia dobândită  nu se transmite. Studiile  sociologului  francez Ėmile Durkheim , confirmă  ipotezele lamarckiste,  anume că  anumite informaţii cu o încărcătură emoţională deosebită ( cum este de pildă suicidul, care acţionează , în mod radical  asupra ADN-ului neuronal, implantând informaţia, pe care o  transmite pe parcursul  mai multor generaţii, de regulă , cinci-şapte generaţii.                                       

Ereditar nu se transmit caractere, cum cred lamarckiştii,   ci informaţii. Or ceea ce modifică  informaţia  ADN-ului neuronal este,  fie  o repetare a unei acţiuni, a unui comportament, fie o puternică energie emoţională ,  generată de o trăire  extremă, a unei situaţii-limită  -   crimă, suicid, etc.                                                                                 Aceste informaţii, ce modifică ADN-ul  neuronal,  se transmit  urmaşilor   pentru mai multe generaţii.  Urmaşii vor  repeta ca  şi cum ar fi primit   o comandă  posthipnotică  acţiuni  şi comportamente ale înaintaşilor.                                                            

Chiar  dacă această lume funcţionează autonom,  există o justiţie imanentă  care ne  monitorizează faptele. Aceasta măsură  etică  este implantată în  inconştientul nostru, asupra căruia nu putem acţiona  şi care ne dirijează spre împlinirea a ceea ce ne revine  drept răsplată pentru  gândurile şi faptele noastre bune sau rele.                    

Vechii elini au perceput-o ca un joc al hazardului , ca şansă, independentă de voinţa noastră  conştientă, dar cu siguranţă  ţine de ceea ce este  programat în  inconştient.  În viaţă totul se plăteşte şi se răsplăteşte.  Ceea ce nu plătim noi, vor plăti  urmaşii noştri. Viitorul  este  proiecţia trecutului                                                               

Socrate a sesizat bine lucrul acesta, anume  că omul nu comite răul cu bună ştiinţă ci din ignoranţă. Dacă omul ar fi conştient de efectul de bumerang, anume  că răul se  întoarce împotrivă-i, mai devreme sau mai târziu în cursul vieţii lui sau a progeniturilor sale, ar evita să comită răul asupra semenului său. Acelaşi lucru l-a   propovăduit  şi Isus.                                            

 Farmecul vieţii nu constă în a comite răul,  din impulsivitatea adolescentină sau din ignoranţă, ci de a trăi plenar timpul predestinat acestei perioade. Farmecul vieţii e momentul când totul dă în floare. Fiecare generaţie  trăieşte aceste momente de iluzii, înfiorare şi erotism pur.                                                                                                         

Adevăratul farmec al vieţii îl regăsim în perioada adolescentină, când copilul  încă  trăieşte   în  raiul părintesc.  Am putea  stabili că perioada  optimă  a farmecului vieţii coincide cu perioada  edenică a ieşirii din copilării până la maturitate. Tânărul prins  în această etapă a vieţii vrea să fie liber – să facă orice, nu vrea să fie încorsetat de reguli şi etici. E momentul când prietenia, comuniunea socială şi confesiunea  camaraderească sunt acţiuni  fireşti, adesea credule,  neselective.  Cei  implicaţi  emoţional devin victime ale escrocilor sentimentali sau ale  perverşilor. Libertatea capătă adesea forma extremă a libertinajului, a spiritului de gaşcă,  a faptelor iraţionale,   a nebuniei eroice.                                                                                                                  

,,Eu cred, afirma Mircea Eliade în  nebunia afectivă, nu în poză.’’(Sensul nebuniei  -  Cuvântul 25 februarie 1928). Nebunia  afectivă presupune pasiune, patima de a descoperi  adevărurile  esenţiale.                                                                                

La generaţiile actuale, când maturizarea biologică este mai rapidă,   farmecul vieţii  poate fi trăit  de la vârsta de 12 ani  până la  vârsta de 21-23 ani.                                                               

La 16 ani, Eminescu  aflat la Blaj, plimbându-se  cu prietenul său, Filimon Ilia pe malurile Târnavei, scria vizionarul poem ,,Amicului FI’’ în care vorbeşte de farmecul vieţii.                       

                              ,,Târnava prinsă-n galbine maluri

Şoptia prin unde gândirea sa

Pe când plimbarea ni rătăcea

Visări , speranţe pe frunţi de valuri

Ţii  minte când te-ntrebai

Ce este omul? Ce-i omenirea?

Ce-i adevărul? Dumnezeirea?  

Şi tu la nouri îmi arătai?

Dar credeam ambii în adevăr

Sorbiam din aer ca din dreptate

Priveam la soare c-an libertate

A fi credeam că e un drept de fier

…………………………………….

Dar  tot amice nu voi uita

Acele doruri tainice , sfinte

Farmecul vieţii, îl ţii tu minte?

Cum şoptia dulce , deşi minţia.’’

(M. Eminescu – Amicului F.I.)

Farmecul vieţii, deşi minte fiecare generaţie, deşi  o amăgeşte şi o atrage  în jocul adorabil şi capricios , pervers şi dulceag al adolescenţei şi a romantismelor  desuete sau   ne prinde în fascinaţia clipei , ori ne  atrage în idile voluptoase   şi  melancolii devorante  sau , la sfârşitul adolescenţei ,  ne încântă sufletul   ori  ni-l otrăveşte cu nostalgii amare, rămâne cea mai plăcută   perioadă a vieţii.

Farmecul  vieţii coincide cu perioada edenică   din   mitul biblic.  După această perioadă urmează alungarea din rai , cînd  fiinţa umană   trece în a  doua etapă   a vieţii  şi   ,, cu sudoarea frunţii sale’’ îşi va   mânca   pâinea. (Genesa [Facerea] – 3,199)    Dar este romantismul desuet? Oare nu ne obligă feminitatea  din  bărbaţi   şi mai cu seamă   din femei  să fim  mereu  romantici?  

 Eminescu    mărturiseşte ,  în poemul  ,,Eu nu cred nici în Iehova’’ , că nu crede în zei , nici  în Iehova, nici Budha – Sakya – Muni ,,nici în  viaţă , nici în moarte’’,   dar    va rămâne  ce-a fost -   ,, romantic’’.  Fără acest  romantism, care dă farmec vieţii, existenţa ar fi searbădă şi fără sens.                                                                                     Tot ceea ce dă farmec vieţii ne ispiteşte sufletul cu  magia  unei feminităţi plină de  vrajă   şi iluzii. E  bucuria cea mai mare a existenţei  -  când iluziile par atât de reale, încât a trăi clipa fără a simţi, ca la vârsta a treia, îngrozitoarea apăsare a timpului,  este  cea mai fascinantă  aventură a  lui  ,,a fi’’ în lume, ca    ,,un drept de fier.’’    Cine crede, la vârsta adolescenţei,  în moarte?  Viaţa, la vârsta  pubertăţii,  ne apare o eternă  poveste  -  tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, cum   spune cunoscutul basm românesc.

Bibliografie:

1       -  Biblia

2       Johan  Huizinga   - Homo ludens, Ed. Humanitas, Bucureşti , 2003  

3       – Mircea Eliade  -  Profetism românesc, Ed. Roza vânturilor , Bucureşti, 1990

4       -  Stephen C Covey – Eficienţa în şapte trepte, Ed. Alfa, Bucureşti ,2000

5       -  Mihai Eminescu  -  Poezii , Proză literară, Ed. cartea românească, Bucureşti,1984

6       Friedrich Nietzsche – Naşterea tragediei, Ed. Pan, Iaşi, 1992     

7       – Mircea Eliade  - Huliganii, Ed.  Rum-Irina , Bucureşti,  1992     

8       -   Toni Victor Moldovan în cartea sa -  Programul Terra, Ed.  Conexiuni, Sibiu, 2000