Universul vizual al Ligiei( La cules via)

Desen: Ligia Pascal 
Haiku(La cules via)

LA CULES VIA 
CULEGĂTORII CÂNTĂ 
VIS DE BEŢIE

Premiul I pentru eseul ,,Elegie pentru monahul erou Iorgu Cosma''

Poetul Dumitru Negoiţă, autor  al blogurilor   

MORAL{U}ITATE

 SALUT PRIETEN(I)E

   mi-a acordat premiul I  pentru  eseul  ,, Elegie pentru monahul erou Iorgu Cosma''  http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/06/de-ziua-inaltarii-elegie-pentru-monahul.html

 

     

Universul vizual al Ligiei (Dansul lui Shiva)

Haiku(Dansul lui Shiva)
Fantezie-n culori
cascade  de energie
dansul lui Shiva     

Universul vizual al Ligiei(Cum văd eu lumea?)

Haiku(Cum văd eu lumea?)

Cum văd  eu lumea? 
pinguin Apolodor
călăuza mea!...   

Universul vizual al Ligiei(Câmp cu sori)

Haiku(Câmp cu sori)


Soare replicat
în mii de copii pe câmp  
floarea soarelui

Universul vizual al Ligiei(Buna mea)

Haiku(Buna mea)


Mia - buna mea
cu iubire m-a legat
merg pe drumul drept.  

Votanţii portocaliilor!

La asemenea alegători,  nu-i de mirare că avem   aleşi, asemenea. Treziţi-vă români! În  starea de beţie alegem  monştri.                   

Universul vizual al Ligiei (Toată iubirea mea)

 Haiku ( Toată  iubirea mea) 

 

O mamă dragă
îţi dăruiesc trei narcise
toată iubirea mea   
 

Universul vizual al Ligiei ( Trei trandafirii)

 Haiku  (Trei trandafiri) 

Sămânţă-n penel


iubire-am pus - în vază  


cresc trei  trandafiri  
         

Intervine divinitatea în destinul lumii?

  

 

   http://blogulluianton.blogspot.com/       

 

Unul,  dintre savanţii, care a avut rolul decisiv în  realizarea,   la momentul oportun,   a  Proiectului  Manhattan a fost Einstein. Deşi nu a participat   efectiv la proiect, după cum vom vedea,  rolul indirect al  lui Einstein a fost mare .                    Ce este  proiectul Manhattan?  Proiectul  Manhattan  a fost  primul  proiect  prin care s-a realizat  prima  armă de distrugere în  masă - bomba atomică.   Au fost realizate trei bombe – una experimentală detonată la 16 iulie la Los Alamos    şi două ce au fost folosite  asupra  oraşelor  Hiroşima   şi Nagasaki spre a impune  capitularea Japoniei.    A  doua  bombă,   numită ,,Little Boy’’  a fost lansată la 6 august 1945 asupra  oraşului Hiroşima,  a treia,   numită  ,,Thin  Man’’,  a  fost lansată ,   la  9 august asupra   oraşului Nagasaki.  Americanii  au   folosit  şi cea de-a  doua bombă, fiindcă, în pofida  imenselor distrugeri provocate oraşului  Hiroşima şi a pulverizării ,,armatei  a doua’’ japoneze ,  cartiruită  în oraş, Japonia nu răspunde în nici un fel, acestei  fantastice ameninţări.  Singurul fizician nuclearist nipon, Nishima , nebăgat în seamă  până atunci, este chemat la Ministerul de Război , unde confirmă  efectele apocaliptice ale noi energii. Cu toate acestea, conducătorii japonezi gândesc că un al doilea proiectil nu va mai fi folosit. Abia după ce   portul Nagasaki este ras de pe  faţa pământului  consiliul suprem de război, se duce,  in corpore, la împărat.  Împăratul, sufletul Japoniei,  e  dictează  secretarului său instrucţiuni pentru guvernul Suzuki  de  acceptare imediată a ultimatumului american.                                                                                             Ceea ce  este specific japonezilor  şi  face de temut acest popor este tenacitatea.  Nici un alt popor nu are   această capacitate de a renaşte ca  pasărea Phoenix, cum îl are poporul japonez . Tenacitatea ne apare,  din perspectiva psihologiei nipone,  drept  o voinţă extremă -  un  fanatism  de  o vitalitate  inepuizabilă ,  care  i-a   întărit   pe japonezi  după  fiecare  shoku  şi i-a   determinat  la  spectaculoase  renaşteri, de parcă remarca  lui  Nietzsche,  anume ,,ce nu mă omoară mă întăreşte’’, i-ar fi  vizat  direct pe micii bonsai.                                 

  A fi tenace înseamnă a  fi dârz,  perseverent , răbdător, rezistent , greu sau  aproape  imposibil de învins. Ei nu  împărtăşesc  nici entuziasmul boomului economic  american,    nici delăsarea fatalistă  în faţa  crizei.  Sobri, serioşi şi perseverenţi , închişi în ei, japonezii se revitalizează  după fiecare catastrofă   naturală sau artificială cu o energie supraumană. Ca să înţelegem mai bine ce înseamnă tenacitatea, voi reaminti cititorilor  mesajul  metaforă  - o veche  legendă din credinţa ortodoxă -  din filmul lui Andrei  Tarkovski, Sacrificatio. Se povesteşte că la o mănăstire  ortodoxă, în care trăia un călugăr bătrân, a venit un ucenic. În ziua aceea,  călugărul a plantat, pe munte, un arbust uscat şi l-a pus pe ucenic să-l ude în fiecare zi. Ucenicul l-a udat cu credinţă timp de trei ani. Şi într-o  zi s-a  produs miracolul. Venind să-l ude  tânărul ucenic a găsit copacul înflorit. În acest sens  trebuie privită şi tenacitatea japoneză.                                                                                                                         

Deşi Einstein  nu a participat  efectiv,  la Proiectul Manhattan,  cum am afirmat,  rolul  lui  a fost   hotărâtor  în  accelerarea  derulării proiectului realizării  bombei atomice . Citind dedesubturile acestei istorii rămâi  stupefiat de ciudatul  şi  uimitorul  joc al hazardului în destinul omenirii. 

Cum a ajuns arma  atomică  în mâna ,,pacifiştilor’’  americani  şi cum  Hitler a  pierdut   şansa,  pe propria-i mână? Rămâne  o mare  enigmă? Există  oare  o intervenţie  a divinului?   A fost  mâna destinului, cum le place unora sintagma aceasta. A intervenit  providenţa  divină   şi  a  aruncat  zarurile  în favoarea americanilor?  Trebuie să recunoaştem, în pofida multor  comportamente abuzive  şi a   multor critici aduse americanilor  şi Americii  ca  superputerea militară , că este singura putere care  adoptă  în relaţiile  internaţionale  formele democratice  ale  căii de mijloc şi nu cele extremiste.  Această  psihologie  internaţionalistă   este  reflecţia  psihologiei democratice  a   americanului John.                     

Cum de i-a dat lui  Hitler gândul cel  rău, anume s-o recuze pe savanta  evreică Lisa Meitner, singura care ar fi dus  la bun sfârşit  proiectul  bombei atomice  la care lucrau  nemţii? Monitorizează oare cineva  lumea   şi nu lasă să se producă  dezechilibre catastrofale?                                                                             

În această situaţie am  fi nevoiţi  să admitem ca filosoful   francez, Malembrache ,   intervenţia  periodică al lui Dumnezeu. Este  oare posibilă  intervenţia ocazională a divinului în lume , cum credea  filozoful francez?  Există o ,,cauzalitate  eficientă’’ al  lui Dumnezeu  în care credeau filosofii islamici din secolul al IX-lea,   idee preluată de Malembrache ? Odată ce lumea a fost programată să funcţioneze , la fel ca şi Universul, la marginea haosului , Dumnezeu nu intervine în această lume.

  Dumnezeu  nu a intervenit  nici măcar la   ruga disperată al lui  Isus.   În noaptea   din  grădina  Ghetsimani,  Isus se roagă, astfel: Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta.’’ (Matei 26,39). Tatăl nu a intervenit  şi nu a depărtat paharul. Pe vremea grecilor antici a avut loc un fapt similar.  Zeus a vrut să intervină  pentru a salva viaţa  fiului său, Sarpedon,  dar Hera l-a oprit,   argumentând  că   ,,un asemenea gest ar avea drept urmare anularea legilor Universului’’. (Mircea Eliade – Istoria Credinţelor  şi ideilor  religioase,  p, 168)     Dacă  Dumnezeu  nu intervine în  această lume ,   atunci cum se explică  anumite fenomene , inexplicabile din punctul de vedere  al logicii  raţionale?                           

Suntem  monitorizaţi de  entităţi  din spaţiul   multidimensional, entităţi care sunt invizibile  pentru noi, cei  care trăim  în acest  spaţiu-timp  cvadridimensional, dar   care pot interveni în lumea noastră  , aşa cum ne sugerează Ioan Petru Culianu  în  Călătorii  în lumea de dincolo ?                                                                             Este oare posibil  ca lumea subatomică , cea a particulelor elementare( pe care nu o vedem) , unde nu există spaţiu şi timp  să controleze lumea cvadridimensională, aşa cum noi o controlăm pe cea bidimensională?  Deznodământul ,,bun’’ al   acestui  scenariu mondial   m-a condus la aceste întrebări retorice.

  Militariştii  niponi nu acordau nici un credit  noilor descoperiri ale fizicii.  Singurul fizician  japonez , Nishima nu era băgat în seamă de  clasa militaristă  japoneză.   La  Los Alamos, echipa de  fizicieni nuclearişti,  condusă de Robert Oppenheimer se pun pe treabă încă din anul  1939, dar proiectul  este rămâne  în fază incipientă şi savanţii bat pasul pe loc.      

Proiectul  Manhattan  stagna, nefiind în atenţia preşedintelui. În acest timp,  nemţii  au o somitate  în materie, anume pe  Lisa Meitner. Hitler nu vrea să aibă de-a  face cu o evreică în echipa de cercetători , aşa că, în pofida rugăminţilor  a doi  fizicieni germani cu care lucra savanta evreică, Hitler,  iritat ,   o recuză. Pentru a nu cădea în mâinile  gestapoului,  colegii  germani  îi organizează fuga peste graniţă, privându-l  pe Hitler de şansa  armei  atomice.

Unul dintre savanţii lui Hitler, antinazist convins, Flügge, face  publice, într-o revistă ştiinţifică realizările nemţilor. Câteva reviste ajung la  trei  dintre   savanţii  care lucrau la Proiectul Manhattan – Fermi, Szilard, Teller .   Aceştia şi-au dat  seama imediat   de avansurile  luate de nemţi. Cum să-l contacteze pe preşedinte  trei  savanţi  aproape necunoscuţi?                                                                    

 L-au căutat  pe Einstein, care era o celebritate şi i-au expus problema. Einstein se afla în vacanţă într-un sătuc din Long Island, Peconic, unde nimeni nu ştia unde locuieşte. Răbdători  îl zăresc la plimbare.   Einstein nu se gândise la  reacţii explozive  ale energiei nucleare şi la folosirea  ei  în scopuri militare. La sugestia celor trei, convins de  efectele apocaliptice ale  bombei  atomice   a  redactat   scrisoarea către  preşedinte.                                                                    

Un  apropiat  al preşedintelui i-a înmânat-o lui Roosvelt. Citind scrisoarea, Roosvelt a  reuşit să înţeleagă  fantastica putere a armei nucleare. Din acel moment cercetările au luat  o turnură  alertă.   Roosvelt  însă  nu va ajunge s-o folosească , căci, la 12 aprilie 1945, o hemoragie  cerebrală   pune punct vieţii acestuia.                         Odată cu moartea lui Roosvelt,  Tokio jubilează. Pentru scurtă vreme  însă .  Truman,   noul preşedinte,  a fost artilerist  în armată.  El   îşi dă seama  de  puterea fantastică  a acestei noi arme.  Deşi face să-i parvină guvernul japonez o  notă prin care cere capitularea,  lăsând să se înţeleagă o ,,ameninţare redutabilă’’ , D. T. Suzuki,  premierul Japoniei,  luând în derâdere ameninţarea  americană,   declară presei  la 28 iulie   ,, acest soi de ultimatum al americanilor , eternul refren ar trebui  tratat cu un oarecare dispreţ.’’ ( Jean – Jacques Servan-Schreiber  -  Sfidarea  mondială,  p.207).   Peste  numai zece zile, la 6 august 1945 ,  ,,ameninţarea redutabilă’’  va deveni  o cruntă şi crudă realitate.                                

 

Ca în  magia neagră , în câteva minute, două  oraşe au fost şterse  din existenţa  Japoniei. 

Ne putem imagina ce-ar fi fost  bomba atomică în mâna lui Hitler? Deutschland uber alles  ar fi devenit  noua rasă pământeană .  Să presupunem   că arma atomică ar fi ajuns în mâna  militariştilor niponi.  Noua  ordine mondială ar fi fost , fără îndoială,  cea japoneză.  În atare situaţie,  se pune întrebarea  ce a determinat ca Hitler s-o revoce pe evreica  Lisa Meitner şi militariştii niponi să ,,n-audă’’ de  fizica atomică?                                                                                           

 A fost decizia personală  al lui Hitler  sau a fost influenţat de cuantica creierului său? ,,Cine’’ a refuzat  ca militariştilor niponi să nu  li  se  deschidă ochii  asupra perspectivelor   energiei atomice?  Ce  forţe oculte au determinat ca  generalii niponi  să nu acorde  atenţie  unui  asemenea proiect? Nu cred că  erau total ignoranţi  în problemele fizicii atomice  şi cu certitudine   deţineau ceva informaţii.                                          

Întâmplări ce par a  fi   ciudate , în acel context al  războiului,  au condus  destinul  omenirii spre deznodământul ,,cel bun’’. Acest  fapt  m-a  determinat să emit  ipoteza  unui joc cuantic al  binelui care învinge răul .  Există în noi oare , la nivelul inconştientului colectiv,  un program   moral  care  exclude auto-exterminarea?  Există o monitorizare la nivelul inconştientului colectiv , care exclude  extincţia în masă a omenirii? Există o rezonanţă  cuantică a creierului uman cu cel cosmic, cum ne sugerează  fizicianul englez,  Roger Penrose?                   

Putem oare  vedea Cosmosul ca un Megacomputer , iar  fiinţele raţionale terminale, care  execută  programe  autonome, dar  nu independente, cuplate la  Conştiinţa  cosmică , Tatăl…  ,, punctul acela în mişcare, mult mai slab ca boaba spumii /  E stăpânul  fără margini peste marginile lumii…’’ (M. Eminescu  - Scrisoarea I) .                                                                                                   

 Există şi  o intercomunicare, la nivelul inconştientului colectiv, fapt  remarcat de sociologul francez   Ėmile  Durkheim, în studiu său ,,Despre sinucidere.’’  Aşadar, nu doar o comunicare cu conştiinţa cosmică , ci o intercomunicare  cu conştiinţele  acelor care gândesc la fel  şi  au o stare  cuantică a creierului  comună.  Ideea  biocumunicării umane,  la nivelul  inconştientului,  a fost persuasiv  dezbătută   de un  ziarist american în eseurile sale , anume Pretince Mulford,  dar puţini i-au luat în seamă  ideile.                                                                     

Roger   Penrose  o numeşte  ,,stare de corelare’’ sau ,,de coerenţă’’, între conştiinţa umană şi Conştiinţa cosmică şi conştiinţa individuală cu alte conştiinţe.  Dar cum se  produce această  corelare a  conştiinţei individuale cu cea Cosmică? Există  o comunicare instantanee  de  tip cuantic între  o anume conştiinţă individuală  şi cea Cosmică? Altfel  cum să explicăm   marile descoperiri, acele flash-uri  ale minţii?Sunt ele o consecinţă a procesării informaţiei de către inconştient, sunt viziuni primite de la Conştiinţa  Cosmică sau sunt    informaţii decodificate,  provenind din inconştientul colectiv?    ,,Niels Bohr   povesteşte el însuşi  cum a  avut în vis imaginea atomului. Tot în vis a văzut şi Kekulé  structura benzenului, Mendeleev, celebrul sistem periodic  al  elementelor , Voltaire , o altă variantă a Henriadei şi exemplele s-ar putea încă mult continua.’’ (Dumitru Constantin – Inteligenţa materiei, p.277)  Vechii greci credeau că ,,zeii folosesc visul  pentru a face cunoscută  oamenilor  voinţa lor’’

Roger Penrose merge mai departe şi se întreabă   dacă  matematicienii au  elaborat doar nişte simple construcţii mentale sau sunt  descoperiri reale.  ,, Sau  matematicienii  descoperă efectiv  adevăruri care există , de fapt , deja undeva – adevăruri a căror existenţă  este total independentă de  îndeletnicirile matematicienilor?’’  (Roger Penrose – Mintea  noastră cea de toate zilele, p. 160) Aceste ,,descoperiri’’,  Penrose le numeşte platonism  matematic , fiindcă Platon a fost primul filozof, care a văzut  în  lumea  sensibilă drept  o copie a lumii ideilor.                       

 Visul premonitoriu,  intuiţia, inspiraţia, flash-ul instantaneu, viziunile paranormale   sunt  informaţii primite  de  la Conştiinţa Cosmică sau sunt  fulgerări ale procesării cuantice a informaţiei de către crierul uman? Şi oare invenţiile mentale nu sunt ele  ,,descoperiri’’ ale realităţii?   Pentru  tema noastră se pune întrebarea : ce oare  determină  ca unora să li se deschidă ochii la momentul oportun  şi să vadă şi  alţii nu sau dimpotrivă să le  fie  deturnată   oportunitatea? (Vom căuta răspunsuri, la aceste întrebări, într-un viitor eseu.)                                                                                         

Dacă Hitler  ar fi avut  informaţii asupra stadiului  proiectului Manhattan , ar mai fi recuzat-o pe evreica Lisa Meitner? Cu siguranţă, în pofida urii  sale viscerale   faţă de evrei,  şi-ar fi călcat pe sentimentele sale xenofobe  şi ar fi solicitat  contribuţia  savantei la  producerea cât mai rapidă a armei atomice.                            

Autonomia  şi independenţa omului  faţă de Conştiinţa Cosmică creşte cu fiecare  pas  făcut  de om în cunoaştere. Ajutat de calculator, omul  devine   un   fel de zeu . În aceste condiţii  omul este  tot mai puternic.  Tot mai  mulţi indivizi  sociopaţi  au tendinţa de se crede  stăpâni ai  binelui  şi răului şi  se  erijează  în  judecători divini.  Stăpânirea  binelui şi răului impune, fără îndoială, responsabilităţi tot mai mari pentru fiinţa umană.                                                       

 Din  nefericire,  în veacul ce va să vină,   se arată tot mai  clar şi evident  semnele  apocalipsei. Actele teroriste  par  desprinse din  acest  scenariu biblic.  Dacă actele teroriste organizate de o grupare politică  au o logică, în iraţionalitatea lor ,  acţiunea nebunului de la Oslo nu are nici un fundament logic, cum nici  furia huliganilor de  la Londra.  Şi astfel  de  cazuri  se vor înmulţi, fără îndoială.  În pofida creşterii  numerice  şi a supradotării  forţelor  de  ordine, acestea se vor dovedi  a fi tot mai  vulnerabile   în faţa avalanşei manifestărilor extremiste .  Dotarea cu arme  clasice  şi chiar  confecţionarea  de  arme  de  distrugere în masă  va fi  tot mai  accesibilă  sociopaţilor. (Amintim atacul cu sarin  din 1995,  din Tokio , al   sectei Aum  - Adevărul suprem ).                                                                

Ce efect  a avut  Proiectul Manhattan asupra japonezilor?   Ştiinţa  şi tehnologia vor  deveni pentru ei noua religie.

După cel de-al doilea război mondial s-au   deschis   perspectivele  altor războaie,   pacifiste, anume  războaiele   economice.  Japonezii şi-au pus ştiinţa şi voinţa  lor creativă  de a le câştiga.    Şi  le-au câştigat, rând pe rând,  pe toate: războiul  textilelor, al automobilelor şi al roboţilor. Practic, după cele două  bombe de la Hiroshima şi Nagasaki ,  Japonia pornea de la nivelul zero al economiei , iar şocurile petroliere nu au adus-o înapoi la acelaşi  nivel ,  dimpotrivă au întărit-o                  

          ,,La sfârşitul războiului, Japonia, scria ambasadorul SUA, era complet ruinată, cu un venit pe locuitor în 1945 de 20 de dolari, considerat nivel zero. ,,Zece ani  mai târziu, în 1956:300 de dolari. Nivelul este cel al lumii a treia. Pentru ultima oară. Zece ani mai târziu , în 1967: 1000 de dolari. Este pragul considerat astăzi ca semnificativ pentru ,, punctul de decolare’’, al unei ţări spre dezvoltare şi este cifra pe care o atinsese , de exemplu Brazilia , înainte de criza petrolieră. În momentul primului şoc petrolier, cel din octombrie 1970: 1800 de dolari. Reiese că accelerarea , dublarea , sau aproape dublarea, se efectuează acum în trei ani. După al doilea  şoc petrolier   şi noua redresare, cel din octombrie 1973, şi în lunile în care are lor:3600de dolari . după al treilea şoc petrolier  şi noua redresare, la sfârşitul anului 1979:10.000 de dolari. Pentru prima oară  pe picior de egalitate cu America. În sfârşit , în 1980:12.000 de dolari.’’ ( Jean –Jacques  Servan –Schreiber – Sfidarea mondială, Ed. Politică , 1982, pp213- 214).                                                                           

 

Micul bonsai a  devenit gigantul bonsai.  Japonia  a ajuns ,  după cel de-al doilea  război mondial,   prima putere economică  a lumii  şi în anii ’80 viza statutul de   primă putere informatică.   Un inginer  japonez ,  ajuns preşedintele Keidanren-lui, pe nume  Toshiwo Doko va propune lumii occidentale,  cel mai  grandios  proiect , intitulat ,, Revoluţia ştiinţifică şi societatea de informaţie’’ . Prin acest proiect, Doko  invita lumea dezvoltată la transferuri de tehnologie către lumea a treia, contra petrol. Acest  moment, Doko  al anilor optzeci  din secolul trecut, este, după opinia noastră,  începutul globalizării . Instruit la şcoala filosofiei Zen, Doko are o viziune de ansamblu asupra lumii. El lansează lumii o nemaiîntâlnită viziune ,,a dezvolta universul sau a pieri împreună’’ ( Jean – Jacques Servan-Schreiber  -  Sfidarea  mondială, p178).                                                                     

 În bătăliile economice ale Japoniei, inginerul Doko, avea reputaţia învingătorului absolut: toate  bătăliile  fuseseră câştigate de Japonia. ,,Bondoc , lat în  spate , cu un cap  pătrăţos’’ ,  Doko pare a semăna, ,,cu un judocan’’, spune autorul ,,Sfidării mondiale’’,  sau, în opinia noastră,  cu un bonsai. Doko propune  o reconstrucţie a lumii, nu pe energia petrolului  care este epuizabilă , ci pe alte resurse energetice – informaţie, comunicare , gândire.                                                  

El îşi fundamentează teza pe  realitatea  japoneză , care nu are resurse naturale, ci doar o singură resursă ,, capacitatea minţilor noastre.’’   În asta a constat miracolul  japonez , în puterea calmului  şi  minţii  lucide ? Nu!  Mai este ceva, ceva care  la multe popoare  începe să se desacralizeze  odată cu globalizarea,  îndeosebi la noi la români – ataşamentul de glia strămoşească, dragostea de ţară  şi  sacralitatea   muncii pentru   reputaţia Japoniei.      ,, Exista la japonezi, intr-adevăr, un cult al muncii care depăşeşte înţelegerea noastră europeana. Japonezul nu lucrează numai pentru el însuşi, el are conştiinţa că lucrează si pentru tara sa, deci pentru Japonia, o entitate care este infinit mai importanta decât viata sa personala, o entitate transcendenta, ca sa folosesc un termen filozofic, ceva care justifica sacrificiul si conferă un caracter sacru muncii.’’ (Matei Vişniec – Japonia un miracol, la ce preţ - România liberă, 29 august 2007)                                     

 La fiecare shoku petrolier,  Japonia  a  renăscut  economic. Stagnarea a fost scurtă -  o pauză de redresare.  Orice criză, spunea Doko, trebuie obligată să dea naştere unei noi şanse.  Dar acest  inginer era aproape  necunoscut în lumea japoneză. Modest, el se ţinea departe de lumea reclamei şi a populismului.              

În acele vremuri , ca şi-n zilele noastre ,  interferenţa  dintre concernurile lumii occidentale şi americane şi cele japoneze a  generat acte de corupţie. Guvernul  a  iniţiat o serie de anchete.  Un informator  l-a  indicat   pe preşedintele Keidanren-lui. Ei bine, poliţia, căutându-l la adresa indicată,  se aştepta   să vadă o  adevărată reşedinţă, în vreme ce acesta locuia într-un modest pavilion.           

Ancheta poliţiei a scos la iveală un om deosebit de ,,tăcut,  modest   şi auster .’’  Cu toate acestea,  viaţa  la nivel înalt  nu a fost lipsită de  corupţie şi  scandaluri sexuale.   

Japonia rămâne  ,,stoică şi închisă’’, în pofida deschiderii internaţionale. Japonia  este  mereu paradoxală. Tentaţia  supremaţiei economice o face să  se îndepărteze de  stoicismul ei  funciar  şi de izolaţionismul  ancestral , dar odată cu această deschidere spre cultura americană   şi occidentală este generată , în rândul  tineretului   japonez ,  tentaţia  modului  de viaţă de viaţă  american şi occidental,      a  plăcerilor ,,interzise’’,  a  fructului oprit şi a consecinţelor nefaste ale acestora.    

Bibliografie:

1 -  Mircea Eliade – Istoria Credinţelor  şi ideilor  religioase, Ed. Univers Enciclopedic ,Bucureşti, 2000

2 –Biblia – Noul testament

3-  Jean – Jacques Servan-Schreiber  -  Sfidarea  mondială, Ed. Politică,Bucureşti,  1982   

4 -  Ioan Petru Culianu   -  Călătorii  în lumea de dincolo, Ed. Polirom ,Iaşi, 2002

5 – Mihai Eminescu – Poezii  - Proză literară,  Ed. Cartea Românească, Bucureşti , 1984

6  Dumitru  Constantin – Inteligenţa materiei, Ed.  Militară, Bucureşti , 1981

7 -  Roger Penrose – Mintea  noastră cea de toate zilele,Ed. Tehnică, Bucureşti , 2006

8  - Matei Vişniec – Japonia un miracol, la ce preţ - România liberă, 29 august 2007

Universul vizual al Ligiei ( Papagalul Paco)

 Haiku(Papagalul Paco) 
Culori pe hârtie    
Paco e papagalul  
 ... o jucărie!     

Universul vizual al Ligiei(Natură moartă)

Haiku(Natură moartă)

Natură moartă
în coşuleţ cu fructe 
bucuria vieţii 

ÎN REVISTA ONLINE ,,CONSTELAŢII DIAMANTINE '', NR.11

A APĂRUT ULTIMA PARTE A NUVELEI MELE  ,,DE CE NU... DE CE NU ACUM?!''

Universul vizual al Ligiei (De ziua ta)

Haiku(De ziua ta) 


De ziua ta - flori
imagini  în  culori
din suflet îţi urez.  

Farmecul vieţii

Farmecul vieții

Moto:  ,,Eu rămân ce-am fost : romantic'' - M. Eminescu    

Farmecul vieții este o stare de spirit deosebită , pe care să ființa umană o trăiește în perioada adolescenței. Farmecul vieții este o forma mentis în care domină iluzia asupra realului. Farmecul viţeii trebuie să trăiţi până la vârsta de treizeci de ani. După această vârstă farmecul vieții își pierde magia.  

Fiecare etapă biologică își are farmecul ei, dar adevăratul farmec al vieții îi este conferit ființei umane în perioada edenică, de la pubertate când începe să conștientizeze binele și răul, plăcerile și neplăcerile vieții, până la alungarea din rai, adică până la căsătoria, moment  ,,când va asculta de nevățat mâncarea vândută în sânul vărsării. (Geneza 3,17,18,19) . De regulă, cuplurile se formează după petrecerea perioadei de farmec al vieții, între 20 -30 de ani. În prezent, tendința ultimelor generații este de a forma perechi spre vârsta de 30 de ani și chiar după 30 de ani. Prelungirea perioadei de farmec al vieţii poate fi benefică fiinţei umane. Omul este o ființă ludică și prin urmare are nevoie de viață prelungită pentru jocul de viață. În fond, jocul infantil, pur, fără interese și lăcomii pecuniare și partea cea mai frumoasă a vieții umane. Homo ludens, omul care joacă e omul dionisiac – omul plăcerilor senzoriale și a creațiilor spirituale. Poezia sa născut în joc. Chiar și limbajul poetic este un limbaj ludic. Poeziei i se alătură cântul și dansul. Toate aceste manifestări formează o sinergetică culturală și sunt ca dominantă partea feminină a minții omului.                                                                                                                

Însăşi viaţa culturală a omului predispune fiinţa umană la joc. . ,, În jocul în sine, cu toate că este o activitate a spiritului, nu există nici o funcție morală , virtute, nici păcat.'' ( Johan Huizinga – Homo ludens, p.44) .                                           

În pofida faptului că fata-femeia se maturizează cerebral înaintea băieților, rămâne atașată jocului. Poezia, cântul, jocul, cultura romantică în general este apanajul spiritualității feminine. Cu aceste jocuri romantice obscure femeia îl atrage pe bărbat, în general un visător apolinic.                                                            

Homo ludens are însă o limită biologică când poate să joace. Dincolo de această limită, omul, dacă ar continua jocul, ar friza nebunia sau infracționalitatea.                                                                                                    

Cu toate că joaca, fiind o oponentă a seriozității, presupune limitat biologice, în anumite împrejurări, eliberați de îngrijorările și spaimele vieții, chiar și oamenii maturi tind să redevină copii. Unii bătrâni chiar dau în mintea copiilor. Puerilismul este o evadare din închisoarea constrângerilor a anxietăților societăților moderne.                                                                                                       

După căsătorie, vârsta maturității când ființa pierde starea psihică ce da farmec vieții. Nu-l mai atrage fascinaţia jocului. E momentul când omul intră în faza matură, cea a responsabilităţii şi seriozităţii, a filosofării şi înţelepciunii.                                                                                                                      

E necesar să amintim că Isus și Socrate au început să filosofeze, să cuvânteze și să propovăduiască normele morale, după treizeci de ani. Mulți tineri, din generațiile actuale, s-au hazardat să filosofeze la vârsta când ar fi trebuit să trăiască din plin plăcerile care dau farmec vieții și, negăsind vieții vreun sens anume, au sfârșit în suicid.                                                                                  

Mircea Eliade, spunea în Scrisori către un provincial că așteaptă cu ,,spaime de apocalips'' să afle din ziare, despre tânărul acela filosof din provincie    ,,veste sinuciderii'' sale.

Vechii greci refuzau tinerilor sub treizeci de ani filosofia. Probabil s-au confruntat și ei cu fenomenul sinuciderii în rândul adolescenților filosofi.                         

Spre deosebire de oricare altă viețuitoare la care sensul vieții este programat, omul are marea libertate de a da el însuși sens vieții. Aşadar, fiecare fiinţă umană dispune de această capacitate mintală de a da sau nu sens vieţii. Problema mare este de a găsi un sens vieții. Majoritatea găsesc un sens vieții , o rațiune și o motivație de a trăi – a trăi pentru ceva sau pentru cineva. Dar există și mulți rătăciți, cei care trăiesc pur și simplu ca frunza-n vânt.                                           

Victor Francl, cel de-al treilea șef al școlii vieneze de psihanaliză, care a supraviețuit lagărelor naziste, afirma că supraviețuirea, în condițiile limită de existență, depinde dacă este motivată de această aserțiune - a trăi pentru ceva sau pentru cineva.

Cei mai vulnerabili s-au dovedit a fi cei care care n-au găsit ceva sau pe cineva pentru a trăi și nici n-au aflat sensul vieții. A trăi pentru ceva e mai presus decât a trăi pur și simplu, îl povățuia Socrate pe Alcibiade. Generalul atenian nu ia ascultat sfatul și a murit , tânăr, în mod rușinos.                                                             

Victor Francl afirma că există trei valori ale existenței – valoarea existențială, ceea ce nu se întâmplă, anume valoarea creativă sau contribuția noastră în lume și valoare atitudinală sau răspunsul nostru în situații limită .( Stephen C Covey – Eficiența în șapte trepte )                                                                     

Fiecare etapă a vieții are un anumit farmec, dar perioada care conferă existenței umane adevărate farmec al vieții în perioada adolescenței . Ea trebuie să trăiască și-atât. Există fără îndoială, la vârsta adolescenței, un farmec al vieții pe care cei mai mulți nu-l conștientizăm.                                                               

 În această activitate, orice tânăr trebuie să renege filosofia. Dominata biologică a acestor perioade este cea senzorială și băiatul și fata trebuie să exploreze și să experimenteze senzorialul. De altfel, preocuparea tinerilor, în această activitate, vizează mai mult corpul și mai puțin mintea. Fetele se preocupă de frumusețea afișată a formelor , băieții se centrează pe organul sexual și pe propria lor virilitate.                                                                                       

Cultura , educaţia , învăţământul au forţat comprimarea în aceste etape şi a dominatei spirituale. Tinerii ar trebui să cunoască în perioada adolescenței doar senzorialul. Civilizaţia îi supune însă unui intens bombardament informaţional. Senzaţionalul şi cunoaşterea spirituală, amplificate de mijloacele mass-media, îi constrâng pe tinerii din societăţile moderne şi-ii supun unei presiuni psihice insurmontabile. Cu cât o societate este mai puternică tehnologizată cu atât ființa umană este obligată să renunțe la beția dionisiacă și să se afle într-o permanentă stare de luciditate.                                                                    

Farmecul vieții nu e dat de gândire, de cunoaștere spirituală a trăirii senzoriale în mai mici sau mai ample comunități dionisiace. Între visarea pe care o simte tânărul apolinic, ca o chemare a spiritului spre absolut și senzorialul concret, cu care îl ademenește fata din Floare albastră, e de preferat acest senzorial.     

Visătorul apolinic este abandonat de fată; ea nu-i vrea să înțeleagă visările, ea trăirea senzorialului vrea concret aici și-acum. El o va pierde pentru primul care-i va oferi voluptățile senzoriale și materiale concrete, nu vise.                       

Visătorii apolinici nu au căutat în acest lume. Lumea concretă nu e pentru ei. Femeia nu poate înțelege visătorii. Ea îl părăsește pe visător pentru bărbatul fără vise și iluzii, fără idealuri; femeia vrea un bun gospodar, care câștigă bine, îi face copii și ajută să-i crească.

Visele de creator, de explorator, de gânditor vor sfârşi în tristeţi incomensurabile fără femeie, aşa cum de altfel a sfârşit Poetul care a tânjit toată viaţa după o femeie, după femeia lui. Petre Ţuţea , Sergiu Nicolaescu au exprimat, la fel, regretul că nu s-au căsătorit.             

Fără un suflet de femeie, bărbatul rămâne un mare singuratic. Întrebat fiind Socrate de un tânăr atenian dacă să se căsătorească sau nu - marele moralist ia răspuns: ,,Orice vei face vei regreta.'' Totuși, la bătrânețe , nevoia bărbatului de a avea alături un suflet de femeie devine stringentă. Şi nu doar la bătrâneţe. Nimic nu se poate realiza în viață fără cooperare celor doi. În rezolvarea problemelor existențiale, bărbatul este mai dependent de femeie, decât femeia de bărbat.                             

Dar ce ar fi lumea fără vizători? Fiecare generație are nevoie de aceste vizători spre a nu fi uitată. O generație fără visători este o generație non-creativă. Nu doar visătorii sunt abandonați de femei, ci și filosofii tineri sunt ocoliți. Aceşti tineri exaltaţi, care cred că au descoperit piatra filosofală, sfârşesc mai mereu în suicid. Ei se află într-o criză acută, un paradox al existenţei, o dihotomie imposibilă, o stare schizofrenică a mentalului între dorinţă de a trăi dionisiacul, la fel ca ceilalţi, şi vanitatea autoindusă de a privi lumea din turnul de fildeş.                                                   

Riscul cel mare pentru visător este să piardă tocmai ceea ce dă farmec vieții - fata care îl îndrăgește, poate sufletul pereche. Căci dominantă farmecului vieţii această dată de feminitate. Când spunem feminitate, ne gândim la romantism. Dominanta mintală feminină este o romantică. E o stare de spirit specială , pe care o trăiesc majoritatea tinerilor în perioada adolescenței. Unii rămân, așa cum afirmă și Poetul, mereu romantici, veșnic îndrăgostiți.                                                                     

Vârsta adolescentină este perioada răzvrătirii, a micii rebeliuni împotriva regulilor și normelor parentale , a imaginației creative și originalității în comportament și vestimentație (ținute provocatoare - emo, goth, punk , rock), un amestec de voluptate și suferință , predilecție pentru obscuritate, mit, simbol(ă), nevoie de cruzime, stringență de tensiune și de puritate.                                  

Toate aceste manifestări romantice - obscuritatea, povestea, simbolistica sunt caracteristici ale minții feminine. Farmecul vieții coincide cu starea de spirit romantică a fiecărei ființe umane. Fiecare generație trece prin această activitate femeie a vieții. Cântul , dansul, contactul epidermic , strângerea de mână toate acestea țin de partea feminină din noi. Dominanta farmecului vițeii constrânge pe fiecare băiat la această dulce și periculoasă feminitate. Fără această feminitate   ,,totuşi este trist în lume.'' (M. Eminescu – Floare albastră).                                                                       

Ceea ce conferă farmec aceasta dominată a feminității în perioada adolescenței. Ea generează beția dionisiacă și extazul dătător de nebune delicii. Fără a le fi trăit la vârsta oportună nu le mai poţi trăi . Și chiar dacă le trăiești nu mai au același farmec ca la vârsta biologică optimă când se trezesc ,,instinctele dionisiace'' și trăirea se transformă în extaz și uitare de sine. Nevoia de orgie dionisiacă devine o necesitate a comuniunii de grup, când toți se simt unul și unul toți.                                

În fond, discotecile reiterează nevoia ancestrală a tinerilor de a trăi plenar dionisiacul, moment în care sunt nivelate toate deosebirile sociale și de clasă - toți sunt egali, indiferent de poziția socială sau politică a părinților.                    

Cântul, dansul și exaltarea le conferă sau stare de superioritate, de zei, neîmpărtășite de cei care care din diverse motive nu pot participa la această nebunie colectivă de deșănțare și ațâțare sexuală până la abandon și perversitate. În această exaltare colectivă tinerii se eliberează de energie negativă, se acumulează periculos în stresul vieții moderne.                                                                                                                            

E momentul cînd se dezlănţuie instinctualitatea colectivă, de grup , în care amestecul de ,,abjecţie, voluptate şi cruzime'' spune Nietzsche, conferă grupului acea forma mentis de ,,extaz dătător de delicii''   izvorâte din adâncul inconștientului colectiv. În acele momente ale uitării de sine nimic nu mai are preț decât trăirea aceea dionisiacă a instinctelor dezlănțuite la maxim.                                                                 

 Inși fără nicio morală, fără niciun adevăr, nepăsători față de prieteni , față de familie, prinși în forme aberante de biologie exaltată, așa îi prezintă Mircea Elia în Huliganii. În zilele noastre, beizadelele, fii sau fiice ale politicienilor și patronilor excelează în astfel de manifestări extreme.                                                                        

Cum politicienii tolerează și încurajează grotescul acestor domni Goe, care etalează mașinile de lux pe banii furați din buzunarul celor mulți, este evident că pentru majoritatea tinerilor români, actul creator este descurajant. Tinerii superdotați, fie emigrează să-și împlinească visurile creative în folosul altor state, fie se pliază și se complac în această filozofie al lui pseudo instaurată de clasa politică, dusă la extrem de actuală putere a troglodiților portocalii.                                                                            

În atare situație, tineretul român, saturat până la vomă de acești imbecili care nu guvernează, își refulează orice acțiune creativă, evadând în discoteci ori eșuând în alcool , drog și sex. Toată plăcerea dionisiacă a românului se reduce la grătarul cu mititei, baxul de bere și dragoste murdară pe Dâmbovița.                                 

Tinerii refuză realitatea românească în care inteligența și creativitatea înseamnă imbecilitate, iar prostia este ridicată la rang de virtute. Unde-i generația creativă al lui Mircea Eliade? Tinerii români cei mai dotaţi şi mai creativ pleacă peste hotare. Mică insula latină sărăceşte pe zi ce trece şi se umple de piraţi după chipul şi asemănarea actualului pirat-cârmaci.                                                                                                

În loc să caute soluții spre a stimula creativitatea tinerilor români spre binele tuturor, aceștia imbecili care nu guvernează alungă spiritele bune ale acestor nații. Cu cât se înmulțesc mediocritățile cu atât comunitatea poate fi manipulată mai lesne . Mediocritățile nu pot trăi pe propriile picioare , ci pe proptele , pile , cunoştinţe, relaţii, care fac dintr-un popor demn şi mândru o comunitate bicisnică aservită piraţilor portocalii, lacomi şi perfizi. O, sancta simplicitas!                                                                             

Din vechea Eladă şi până în zilele noastre, istoria se repetă cu fiecare generaţie de tineri teribilişti. Individul simte o nevoie stringentă de ritualizare a instinctelor spre a se apără în fața angoselor și spaimelor , pe care societatea modernă le amplifică nemăsurat.                                       

Este farmecul vieții conferit de această beție simțurilor sau de forme de sex extrem, de fetișismele și perversiunile la care apelează tinerii din epoca modernismului? Noi credem, că mai mult decât toate aceste procedee erotice , ceea ce conferă farmec vieții este starea dionisiacă creativă.                                                                                                                                                                                  

Această vârstă biologică a farmecului vieții nu este propice pentru meditație și filosofare. E timpul trăirii la maxim a vieții cu toate receptaculele deschise. A acţiona, a face, a visa şi a crea, trebuie să fie pentru tineri etica existenţei în această activitate biologică a vieţii. În perioada adolescentină fiecare tânăr trăiește o poveste scrisă sau concepe spre a o trăi. Cu câtă povestea este mai fascinată cu atât farmecul vieții îl prinde mai mult.                                                                                                              

Farmecul vieții se trăiește la vârsta iluziilor, cînd totul fascinează și te prinde în vraja și magia clipei, când tot ce zboară se mănâncă, cum spune un proverb român. Până la treizeci de ani trebuie să găsești toate plăcerile, căci după această vârstă, încep să te întrebi dacă viața are vreun sens. Or, tocmai trăirea plenară a farmecului vieții te scutește de aceste întrebări depresive. Farmecul vieții, cel mai adesea ne minte, ne prinde în capcane subtile , ne atrage în plăceri interzise(mereu va exista un fruct interzis), dar fără aceste plăceri viața își pierde farmecul. În acești tineri sunt într-o permanentă stare de îndrăgostire, mereu în căutarea sufletului pereche.                                                                         

Nimic nu farmecă mai mult ca o agapă plină de glume, de spirit încins, de discuții și glume ce te prind și te aprind, te captivează și te fascinează până la uitarea de sine, de lume și de timp. Nimic nu fascinează mai mult decât iubirea pură, acea folie en deux , cum spun francezii, când băiatul și fata devin un singur trup, o singură minte, un singur spirit, ce formează o uniune sublimă a androginului - sufletul pereche. Uneori , nebunia în doi(când fata este în mod absolut aservită) , ia forme aberante, poate duce la crimă, ca în cazul celor doi studenți de la Timișoara.

                                                                                                                             Starea indusă de farmecul vieţii şi o specială. Totul trebuie să induceți această stare specială, în care vă simțiți una cu Universul: tot sufletul tău e gata să accepte necondiționat orice ți se oferă, ca și cum tot Universul ar concura pentru această stare de fericire.                                                                                                                            

E o stare psihică vecină cu nebunia , când ai vrea să râzi, să cânți, să strigi, să alergi, să zbori, când crezi că totul ți-e permis, când devii micul teribilist. E momentul cînd descoperirea autonomiei existenţei, libertatea absolută , spiritul comuniunii de grup şi starea de frondă împotriva regulilor parentale şi sociale anchilozate în timp .                     

Despre starea aceasta specială vei aminti mereu, dar niciodată nu o vei mai putea repeta. Acest farmec nu se poate trăi prin rețelelor de socializare, ci prin contactul direct al companionilor. Din păcate, rețelele de socializare distrug ritualurile ce dau farmec vieții. O privire surprinsă , o strângere de mână, un contact epidermic, toate aceste banalități au o încărcătură energetică – emoțională mai profundă decât orice vorbă de spirit schimbată pe rețelele de socializare.                                            

Cred, cu tărie, că orice ființă umană are dreptul la aceste plăceri ale vieții fără de care ar fi, vorba poetului francez, Baudelaire, un timp care ne-apasă tot mai greu.                               

Mircea Eliade și-a impus din fragedă tinerețe un program spartan în privința studiului. Dar nu toți oamenii care accesează plăcerile spiritului sunt croiți după același calapod și nici nu avem pretenția de a ajunge o valoare culturală de talia lui. E un risc enorm să te supui unui asemenea program spartan. Pentru asta trebuie să renunți la ceea ce da farmec vieții - jocuri , petting-uri, toate aceste nimicuri care iluționează și generează o stare emoțională de fericire.                                                                     

Trebuie să ai o anumită chemare, o voință izvorâtă din tine și dincolo de tine, care să te împingă cu o forță devoratoare spre împlinirea unui scop. Mircea Eliade sa văzut proiectat în fruntea generației sale și numai cu supremul său efort a putut rămâne șef ul ei. Eliade a fost unul din cei mai mari magi ai României interbelice și postbelice. Magii sunt rari și singuratici.                                                                                                     

Se pare că există o rătăcire a tinerilor în această junglă de informații, de idei, unele periculoase, de tentații spirituale absurde. Unora le-au sucit mințile până acolo, nu au mai găsit nici un sens vieții și s-au sinucis. Fiecare etapă a vieții trebuie să trăiască după normele ei biologice, fără a nu lăsa dominați mai mult de plăcerile dionisiace decât cele apolinice.                                                                                                     

În această privință, morala lui Epicur este, dintre toate formele de morală - hedonistă , cinică, stoică, cea mai adecvată ființei umane, o îmbinare armonioasă a plăcerilor senzuale - kinematice, cum le numea filosoful, plăceri trecătoare, cu cele katastematice - spirituale, în care dominante trebuie să fie acestea din urmă. Plăcerile spirituale pot fi prelungite la nesfârşit, nu afectează în vreun fel de fiinţă umană, spre deosebire de cele kinematice care pot îmbolnăvi grav organismul.                                   

Cea mai apropiată religie de morală epicuriană, o regăsesc în morala creștinismului ortodox, care nu impune, ci doar recomandă reguli morale și dă dezlegare la multe plăceri.                                                                                           

Odată cu înaintarea în vârstă, omul, vrând-nevrând, renunță la multe plăceri senzoriale care dau farmec vieții Renunțarea treptată la plăcerile senzoriale în favoarea celor spirituale înseamnă renunțarea la iluzii și ceea ce numim farmec vieții.

Aşadar, în perioada tinereţii până la maturitate (în jurul vârstei de 30 de ani) este bine ca dominantă să fie plăcerile senzoriale - acestea fiind conforme cu dezvoltarea biologică, iar mai apoi cele catastematice până la sfârşitul vieţii, adică spirituale. A cantona în plăcerile senzoriale eo contradicție a existenței biologice. Toată filozofia vieții constă într-o trăire, la momentul biologic oportun , bucuriile existenței.                    

Nu poti cunoaste cu adevarat viata, daca nu iti gusta din placul senzoriale. De aceea aceste experiențe nu trebuie ratate. Experiențele trăite în exercițiile de zi cu zi ale existenței, formează fundamentul moral al vieții.                                                    

Regula de aur ce trebuie respectată cu strictețe este aceea ca în diverse relații să nu faci rău cu bună știință spre a-ți satisface plăcerea de moment. Cel mai ușor e să faci rău, cel mai greu e să faci bine.                                                                                        

Trăim într-o lume autonomă. Dumnezeu nu intervine în acest lume spre a pedepsi, pe unul sau pe altul, pentru păcatele săvârșite. Există ,credem o monitorizare a faptelor și gândurilor noastre bune și rele, la nivelul inconștientului. În viață totul se plătește. Şi nu doar noi, ci şi de urmaşii noştri.                                                               

Cu toate că lumea funcţionează autonom ea nu este independentă ci interdependentă. La fel individul , deşi este autonom, nu este independent. În cadrul existenței noastre se realizează relații de interdependență, relații, care la nivelul inconștientului sunt monitorizate și determină autoreglarea binelui și răului pe care îl facem cu gândul sau cu fapta.                                                                                             

Există astfel o justiție imanentă care mai devreme sau mai târziu se întoarce împotriva noastră. Este , ceea ce numesc   efect de bumerang , pe care nu-l conștientizăm când comitem răul cu gândul sau fapta. Binele și răul se întoarce când ne așteptăm mai puțin, în diverse situații și împrejurări.                                                                            

Un autor român, anume Toni Victor Moldovan în cartea sa , Programul Terra , pe care o numește, orgoliu,     ,,brevet românesc de decodare a bibliei'   încearcă să acrediteze ideea unui Dumnezeu extraterestru. Deși nu suntem de acord cu o asemenea interpretare a unui Dumnezeu extraterestru, sunt suficiente dovezi ale efectului de bumerang care nu conduc la ideea monitorizării binelui și răului comis de oameni, de inconștienți colectiv și al fiecăruia în parte .                                                                        

Vechii elini au întrevăzut, în forţa destinului, forma plăţii şi răsplăţii. Heraclit afirmă că ethos-u omului este daimonul său, fiind perceput adesea ca o justiție impersonală, oarbă, necruțătoare.                                                                                    

În pofida asigurărilor date de darwinism, care combătând lamarckismul, afirma că informația dobândită nu se transmite. Studiile sociologului francez Ėmile Durkheim , confirmă ipotezele lamarckiste, anume că anumite informații cu o încărcătură deosebită ( cum este de pildă suicidul, care acționează, în mod radical asupra ADN-ului neuronal, implantând informația, pe care o transmite pe mai multe generații de regulă, cinci-șapte.                                       

Ereditar nu se transmite caractere, cum cred lamarckiştii, ci informaţii. Or ceea ce modifică informația ADN-ului neuronal este, fie o repetare a unei acțiuni, a unui comportament, fie o puternică energie emoțională , generată de o trăire extremă, a unei situații-limită - crimă, suicid, etc. Aceste informații, ce modifică ADN-ul neuronal, se transmit urmașilor pentru mai multe generații. Urmaşii vor repeta ca şi cum ar fi primit o comandă posthipnotică acţiuni şi comportament ale înaintaşilor.                                                            

Chiar dacă această lume funcționează autonomă, există o justiție imanentă care ne monitorizează faptele. Această măsură etică este implantată în inconștientul nostru, asupra creșterii nu putem acționa și care nu conduceză spre împlinirea a ceea ce nu revine drept răsplată pentru gândurile și faptele bune sau rele.                    

Vechii elini au perceput-o ca un joc al hazardului , ca șansă, independentă de voința noastră conștientă, dar cu siguranță ține de ceea ce este programat în inconștient. În viață totul se plătește și se răsplătește. Ceea ce nu plătim noi, vor plăti urmaşii noştri. Viitorul este proiecţia trecutului                                                               

Socrate a sesizat bine lucrul acesta, anume că omul nu comite răul cu bună ştiinţă ci din ignoranţă. Dacă omul ar fi conștient de efectul de bumerang , anume că răul se întoarce împotrivă-i, mai devreme sau mai târziu în cursul vieții lui sau a progeniturilor sale, ar evita să comită răul asupra semenului său. Acelaşi lucru la propovăduit şi Isus.                                           

 Farmecul vieții nu constă într-un comitet rău, din impulsivitatea adolescenței sau din ignoranță, ci de a trăi plenar timpul predestinat acestor perioade. Farmecul vieții e momentul când totul da în floare. Fiecare generație trăiește aceste momente de iluzii, înfiorare și erotism pur.                                                                                                         

Adevăratul farmec al vieții îl regăsim în perioada adolescentină, când copilul încă trăiește în raiul părintesc. Am putea stabili că perioada optimă a farmecului vieții coincide cu perioada edenică a ieșirii din copilărie până la maturitate. Tânărul prins în această etapă a vieții vrea să fie liber – să facă orice, nu vrea să fie încorsetat de reguli și etici. E momentul când prietenia, comuniunea socială și confesiunea camaraderească sunt acțiuni firești, adesea credule, neselective. Cei implicaţi emoţional devin victime ale escrocilor sentimentali sau ale perversilor. Libertatea capătă adesea forma extremă a libertinajului, a spiritului de gașcă, a faptelor iraționale, a nebuniei eroice.                                                                                                                  

,,Eu cred, afirma Mircea Eliade în nebunia afectivă, nu în poză.''(Sensul nebuniei - Cuvântul 25 februarie 1928) . Nebunia afectivă presupune pasiune, patimă de a descoperi adevărurile esenţiale.                                                                                

La generațiile actuale, când maturizarea biologică este mai rapidă, farmecul vieții poate fi trăit de la vârsta de 12 ani până la vârsta de 21-23 ani.                                                               

La 16 ani, Eminescu aflat la Blaj, plimbându-se cu prietenul său, Filimon Ilia pe malurile Târnavei, scria vizionarul poem ,,Amicului FI'' în care vorbește de farmecul vieții.                       

                              ,,Târnava prinsă-n galbine maluri

Şoptia prin unde gândirea sa

Pe când plimbarea ni rătăcea

Visări , speranţe pe frunţi de valuri

Ții minte când te-ai întrebat

Ce este omul? Ce-mi amintește?

Ce-i adevăratul? Dumnezeul?  

Și tu la nouri însăți?

Dar cred că am ambii în prezent

Sorbiam din aer ca din dreptate

Priveam la soare c-an libertate

A fi credeam că e un drept de fier

………………………………………

Dar toți prietenii nu vă lipsesc.

Acele doruri tainice, sfinte

Farmecul vieţii, îl ţii tu minte?

Cum şoptia dulce , deşi minţia.''

(M. Eminescu – Amicului FI)

Farmecul vieții, deși minte fiecare generație, deși o amăgește și o atrage în jocul adorabil și capricios , pervers și dulceag al adolescenței și a romantismelor desuete sau nu se prinde în fascinația clipei , ori ne atrage în idile voluptoase și melancolii devorante sau , la sfârșitul neobișnuit al adolescenței o sufletește ne-o răbdare. amare, rămâne cea mai plăcută muncă a vieții.

Farmecul vieții coincide cu perioada edenică din mitul biblic. După această perioadă a continuat din rai , cînd fiinţa umană trece într-o doua etapă a vieţii şi    , cu sudoarea frunţii sale' ' va mânca pâinea. (Genesa [Facerea] – 3.199)     Dar este romantismul desuet? Oare nu ne obligă feminitatea din bărbați și mai cu seamă din femei să fim mereu romantici?  

 Eminescu mărturisește , în poemul  ,,Eu nu cred nici în Iehova'' , că nu crede în zei , nici în Iehova, nici Budha – Sakya – Muni ,,nici în viață , nici în moarte'' , dar va rămâne ce-a fost - ,, romantic''. Fără acest romantism, care dă farmec vieții, existența ar fi searbădă și fără sens. Tot ceea ce dă farmec vieții ne ispitește sufletul cu magia unei feminități plină de vrajă și iluzii. E bucuria cea mai mare a existenţei - când iluziile par atât de reale, a trăi clipa fără a simţi, ca la vârsta a treia, îngrozitoarea apăsare a timpului, este cea mai fascinantă aventură a lui ,,a fi'' în lume, ca ,,un drept de fier.'' Cine crede, la vârsta adolescenței, în moarte? Viața, la vârsta pubertății, nu apare o eternă poveste - tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, cum spune cunoscutul basm românesc.

Bibliografie:

1        - Biblia

2        Johan Huizinga - Homo ludens, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003  

3        – Mircea Eliade - Profetism românesc, Ed. Roza vânturilor , Bucureşti, 1990

4        - Stephen C Covey – Eficienţa în şapte trepte, Ed. Alfa, Bucureşti ,2000

5        - Mihai Eminescu - Poezii , Proză literară, Ed. cartea românească, Bucureşti,1984

6        Friedrich Nietzsche – Naşterea tragediei, Ed. Pan, Iaşi, 1992     

7        – Mircea Eliade - Huliganii, Ed. Rum-Irina , Bucureşti, 1992     

8        -   Toni Victor Moldovan în cartea sa - Programul Terra, Ed. Conexiuni, Sibiu, 2000