Magicianul și Sacerdotul
Moto: „Când i-am spus într-o zi că scriu a fost teribil de emoționat. Ca și cum i-aș fi spus: << Am de gând să mă fac magician >> ” Henry Miller
În ziua aceea de joi, 11 octombrie 2012, nu bănuiam că mă voi întâlni cu magia albă și neagră. Căci ce înseamnă oare întâlnirea cu pisica albă și pisica neagră? Nu oare magia albă și magia neagră? Și magia albă sau neagră nu e ca și cum te-ai întâlni cu un personaj din lumea de dincolo din a cincea dimensiune? E ca întâlnirea de gradul III, cu care americanul Steven Spielberg ne-a convins de existența extratereștrilor. A scrie un roman nu-i o formă de magie albă sau neagră sau albă și neagră sau o întâlnire de gradul al treilea?
Îl sunasem pe Emilian Marcu, poet și romancier ieșean, membru al USR, pentru a stabili o întâlnire. Voiam să-i cer câteva sfaturi în legătură cu un asemenea proiect literar.
Era pe la ora două după prânz când am ajuns în parcarea de la Casa Pogor. Am zărit-o din mersul big smal-ului. Stătea tolănită și dormita pe capota unei mașini din parcare. Ca o blondă languroasă ce face, tolănită pe capotă, reclamă unei mașini de lux, pisica albă moțăia acolo sus. Am parcat big smal-ul aproape de mașina pe care se afla pisica, am căutat repede aparatul de pozat și-am surprins-o în imaginea clipei. Albă ca un iepure de Angora, mă privea sfidător cu ochii ei verzi și reci, ca o blondă placidă ce se uită lasciv și provocator la cumpărătorii de mașini. Pisicii albe, la fel ca fetei blonde, îi place pozatul. Dar în acel moment nu avea chef, o deranjam din visare …
Încinsă de soare, capota mașinii era ca o sobă pentru pisică. Visa probabil că doarme pe o soba caldă, cum o blondă languroasă, cu pielea lăptoasă visează să doarmă în patul luxos al vreunui grangur...
În octombrie, temperatura scade simțitor, dar, în faptul zilei, soarele mai are totuși puterea să încălzească, iar pisica, percepându-i căldura, a asociat, probabil, capota cu o sobă.
N-am intrat în mintea pisicii să văd de ce a ales capota, dar mi-am imaginat euristic acest lucru …
Totuși, nu în fiecare zi vezi o pisică albă cocoțată pe capota mașinii. Pisica albă pe capota mașinii era, poate pentru mine, un semn, un mesaj ascuns ce trebuia să-l decodez. Mă grăbeam să ajung la întâlnirea cu scriitorul ieșean Emilian Marcu și am lăsat decodarea pentru mai târziu.
De ce asemăn o pisica albă cu o blondă languroasă sau de ce compar o blondă cu o pisică albă? Ce asemănări ar putea fi între o blondă și o pisică albă? Ei bine, la prima vedere, niciuna! Dar, nu numai între blonde și pisici, ci între femei în general și pisici. Femeile, fie ele blonde sau brune, roșcate sau șatene sau în alte culori moderne au ceva din comportamentul felinelor.
Multe sunt „sălbatice” ca leoaicele, tigroaicele sau ca femelele altor specii - leopard, jaguar, puma sau linx, dar cele mai multe dintre reprezentatele sexului slab (sic! care-i oare sexul slab?!) se aseamănă cu pisicile domestice. „Femeia e ca mâța; se lipește de cine o mângâie…” spune, Pe Donul liniștit - Mihail Șolohov.
Unele, puține la număr, ca acele superbe regine ale junglei umane, se aseamănă în comportament cu leoaicele, dar nu-l fericesc pe bărbatul care are ca soție o leoaică. Nici măcar dacă-i președinte, rege sau parlamentar, fost interlop sau mai știu eu ce pungaș penalist. Cât de leu paraleu va fi fost sau va fi, soțul, ei bine, tot supus leoaicei este.
Dar să nu cădem în greșeala de a crede că toate femeile sunt prădătoare; mai sunt printre ele și inocente căprioare… Cele mai multe, însă, se identifică cu familia pisicilor - multe rasate, dar mai multe - pisici de maidan… Cu toate acestea nu vă așteptați că dacă-s domestice sunt mai puțin agresive decât cele sălbatice.
Bărbații, mai ales cei din înalta societate, să nu uite că și cele blânde sunt dotate cu dinți și gheare ascuțite. Domesticirea nu le-a diminuat instinctul de prădătoare. Ba, aș zice, dimpotrivă! O asemănare categorică și de necontestat a femeilor cu felinele este că atât felinelor cât și femeilor le place căldura. La căldură, femeile se întind languroase ca pisicile…și se lipesc, vorba lui Șolohov, de cine le mângâie.
Acum, să nu credeți, dragi cititoare, că bărbații ar fi oameni, iar femeile doar feline prădătoare fără suflet și nu ar avea și ei corespondențe cu lumea animală. Ba poate mai mult decât femeile; unii sunt și ei felini - lei paralei, dar cei mai mulți sunt motani domestici sau și mai rău fac parte din familia bovine, ovine sau porcine.
Întâlnirea cu pisica albă am crezut că-i pur întâmplătoare, dar, după cum aveam să văd, nu a fost deloc, absolut deloc întâmplătoare. De unde tragem concluzia că nicio întâmplare nu-i deloc întâmplătoare.
O de-aș putea să văd cu ochiul lui Shiva, dar deși posed acel ochi al lui Shiva, de altfel toți îl posedăm, fiind identificat cu epifiza sau glanda pineală ( care se aseamănă cu un glob ocular și are capacitatea de a vedea totul în spațiu, 360 grade de jur împrejur și totul în timp - trecutul și viitorul) aș fi știut dacă aș fi putut pătrunde dincolo, în cealaltă lume, în a cincea dimensiune și aș fi văzut dinainte totul. Extrasenzorialii și paranormalii reușesc asta prin varii magii, dar o ființă umană normală, neînzestrată cu calități paranormale ca mine, numai prin decorporalizare și saltul prin moarte e dincolo.
Or, pentru a trece în cealaltă lume și pentru a vedea tot ce se petrece în lumea pământeană ar fi trebuit să mor sau să experimentez viața la limita morții, să am, ca pitagoreicul Epimenide ,,expert în catalepsie”, capacitatea de a muri și învia când vreau. Chiar de aș fi avut asemenea înzestrări paranormale nu m-aș fi apucat, nici în ruptul capului, să hălăduiesc prin cealaltă lume de teamă să nu pățesc ca Hermotin din Clazomene care își părăsea adesea trupul între viață și moarte și hălăduia în cealaltă lume, căutând aventuri unde voia și unde dorea, pe Pământ.
Odată, în timp ce Hermotin evadase dincolo, lăsându-și trupul acasă, soția sa, Hermodor povestește Plutarh (eu am aflat povestea de la Ion Petru Culianu), geloasă și sătulă de aventurile lui prin celelalte lumi (în particular vă pot spune că nevastă-sa credea că are dincolo o amantă), ca să se răzbune pe adulterin, i-a dat trupul dușmanilor săi, Cantharizilor dionisiaci, care l-au ars și sufletul nu a mai găsit, la întoarcere, receptaculul.
Să mor, doar ca să pot prevedea dinainte întâlnirea cu pisica albă și pisica neagră, fie ele și simboluri ale magiei … Doamne ferește!
Nu știam de era magia albă fiindcă pisica era albă sau dacă nu, tocmai pentru că pisica era albă intram în sfera magiei negre. Dacă în tradiția populară nu este cert că pisica albă ar simboliza magia albă, cu siguranță pisica neagră e simbolul satanei și implicit a magiei negre. N-am văzut vrăjitoare sau vrăjitor, ori pe Satana să nu fie însoțit de o pisică neagră.
În ziua aceea nu a fost în intenția mea să ajung în parcarea de la Muzeul literaturii române, adică la Casa Pogor, sediul societății literare Junimea, unde s-au perindat fondatorii culturii române Maiorescu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Slavici, Xenopol, Conta și alții. Dincolo de voința mea, forța destinului m-a împins să ajung în parcarea de la Junimea.
Pe Emilian Marcu l-am cunoscut, mai bine, în vara aceasta, în tabăra de creație de la Avrig. Emilian Marcu este un adevărat magician al cuvântului. Sonetele sale fascinează cu metafore care pătrund adânc în ființa spirituală a omului dedulcit la cultură: „Căderea unei frunze ne va-ngropa-n mistere” sau „Înduioşat ca orbul de lumină” sau „Cohorte reci de frunze pe umeri iar coboară”. Îi cer să-mi dea romanul Suburbii municipale, (patru volume) dar nu-l are la birou. Un magician al sonetului se avântă și în proză?! Un poet consacrat să scrie proză?! Dar oare Eminescu nu s-a avântat în proză? Nuvela Sărmanul Dionis e o capodoperă, dar puțini i-au pătruns înțelesul și puțin i-l pătrund chiar și azi. În Sărmanul Dionis, Eminescu văzuse lumea, de dincolo, din a cincea dimensiune. Nu întâmplător Emilian Marcu vede creația literară eminesciană drept - „Biblie limbii române” . Cu Sărmanul Dionis, Eminescu și-a depășit cu cel puțin un veac, veacul.
Emilian Marcu, cu romanul Suburbii municipale, a pășit pe cărările nebătătorite ale prozei poetico-mitice. A scrie în formule arhetipale e ca și cum a-i merge pe nisipuri mișcătoare. Dar adevăratele încercări ale artei numai prin trecerea peste nisipuri mișcătoare face să poată dăinui. Emilian Marcu și-a asumat deliberat acest risc uzitând de o gândire paradigmatică generată de metafore și alegorii.
În Suburbii municipale, Emilian Marcu prezintă un personaj ce se aseamănă cu Eroul cu o mie de fețe al lui Joseph Campbell(1968) din mituri - variații ale unui arhetip universal, ce își părăsește ținutul natal și se întoarce ca ființă zeificată (Bătrânul Anticar).
Romanul lui Emilian Marcu este o ingenioasă parabolă, cuprinzând evenimente din cercul vieții cotidiene cărora le atribuie o semnificație generală și superioară , o adevărată incursiune în timp și spațiu, cu o lume prinsă într-o realitate ficțională, ceva în genul Project Natal Xbox, în care îl identificăm pe însăși autorul romanului în Bătrânul Anticar dar și în ,,Părintele Sava Gotul starostele grădinilor de zarzavat și al livezilor”.
Narațiunea te face să intri ca într-un vis într-o lume reală construită imaginar, elaborată cu măiestrie prin îmbinarea cuvintelor și frazelor ce redau imaginea unui real virtual. Citind-o te captivează, căci nararea îi oferă cititorului o plăcere estetică aproape de sublim. Tetralogia lui Emilian Marcu Suburbii municipale (Lumea dincolo de lume; Mormântul călugărului ioanit; Aducerea cenușii la templu; Ultima cină a Paladinului) este o invenție din genul mainstream-ului. Literatura mainstream nu este o literatură SF, cum mulți tind a crede, ci o transpunere a realității imediate a vieții noastre sociale într-o plăsmuire realistă. Scriitorul însă refuză încadrarea în vreun gen. „Am scris cartea instinctual…”, mi-a declarat Magicianul într-o convorbire particulară.
Dacă ar fi să compar Suburbii municipale al lui Emilian Marcu cu Orbitor al lui Mircea Cărtărescu, aș spune, absolut dezinteresat și imparțial, că Orbitor e un mic licurici, în pofida aprecierii criticii, mult pre binevoitoare, care l-a catalogat drept un reper al prozei românești contemporane. Egotismul – gen Dorian Gray din Orbitor spulberă farmecul și misterul crisalidei fluturelui.
Suburbii municipale este o parabolă cu adevărat orbitoare. Captivează de la început și până la sfârșit suburbiile - „locul meu magic”, cum le numește Primarul. Stilul metaforic, în mare parte poetic, amintește când de cel al lui Mihail Sadoveanu, când de-al lui Fănuș Neagu. Pentru a percepe la adevărata lui valoare estetică, romanul Suburbii municipale, este nevoie să citești o bibliotecă de cărți, căci scriitorul ne introduce într-un halucinant amestec de lumi - medievale și moderne, de ritualuri oculte - esoterice, religioase (simbolul mitic religios al nopții de Sânziene - noaptea trecerii dintre lumi - motiv eliadesc și sadovenian, revine la Emilian Marcu în ritualul Ultimei cine a Paltinului), alchimice și astrologice, cu misterioase vânători de mistreți ca pe vremea comunismului, pregătirea meselor pantagruelice, inclusiv a fuduliilor porcilor vânați pentru masa de taină a Primarului ,,să punem țara la cale, să ne sfătuim cu e mai bine.”
Acest festin ascunde mizeria și boala, unei lumi pe care Primarul nu o mai vedea - „lepra zidurilor”. „Nimic nu-l mai lega de viața aceasta pământeană, nimic nu-l mulțumea , în nimic nu se regăsea.”
Cina de taină este împinsă cu fiecare volum spre ultimul. Toate aceste pregătiri grandomane, toate rafinamentele culinare, tot acel fast descriptiv, toate planurile secrete, minuțioase, poruncite de Primar, au darul de a ascunde prăbușirea unei lumi „de catifea, pufoasă și moale”.
Emilian Marcu este un temerar care joacă, dintr-o mare iubire pentru spirit, jocul riscant al artei. El nu se vrea un magician al cuvântului, ci mai degrabă un grădinar care ne învață arta grădinarului cu mirabile semințe. (Emilian Marcu - Arta grădinarului, Junimea, 2011) . Titlu, inspirat, cred eu, de volumul Grădinarul lui Rabindranath Tagore, Arta grădinarului al lui Emilian Marcu este arta a cuvântului de mare migală, o țesătură de flori, o armonie a naturii cu spiritul celest, în care sublimul artei grădinarului constă în magii exprimate în metafore ale naturii. Nu oricine poate pătrunde tainele acestei arte de a însămânța grădina cu mirabila sămânță.
Adevăratul scriitor este un magician temerar, nu imitatorul sau „adunătorul de coji”, cum îi numea Eminescu pe compilatori sau pe imitatori. Emilian Marcu este un creator de spirit și ca orice creator de lumi inteligibile, emite o energie pozitivă, molipsitoare, sinergetică. „...Dacă ceea ce scriu spune Emilian Marcu într-un interviu ajunge la sufletul şi la mintea cititorului este o adevărată minune pentru mine.”
I-am telefonat lui Emilian și i-am spus că sunt în parcarea de la Junimea. Nu mai știam cu precizie unde are biroul la Casa studenților. „Nu acolo!” îmi spune Emilian. „Vino la Casa Studenților, la intrarea cu statuile domnitorilor. Vino, dar să nu mi-l aduci pe Liviu Apetroaie! Sunt supărat pe el… are darul de-a sări calul!”
Emilian Marcu este un elegant în relația cu ceilalți ca și în relația cu arta cuvântului. Se retrage din fața „agresivilor”ca și subculturalului. Ca om al balanței și al judecății drepte exprimă, în relația cu ceilalți, o judecată sănătoasă ce vine dintr-o sănătatea morală de bun simț ancestral al țăranului român.
„Nu, nici gând îi spun, nu m-am întâlnit cu Liviu Apetroaie. Sunt solo!” „Atunci vino!” Cum parcarea din fața Casei studenților era supraaglomerată ( la rondul de la Biblioteca „ Mihai Eminescu” se efectuează lucrări de amenajare), mi-am amintit de parcarea din curtea Muzeului literaturii, așa că am tras la Junimea. Atunci am văzut pisica albă. Mi s-a părut ciudat ca o pisică să se cocoţeze pe capotă mașinii. Profitând de indolența ei, am pozat-o și am coborât la Casa studenților. Pe când coboram către poarta muzeului, aud în urma mea o voce vag cunoscută – „Margareta, vino afurisito! Tocmai pe capota mașinii ți-ai găsit să torci?! Pis.., pis…, hai fată, vino la mama! Hai vino Margareta, te așteaptă maestrul!...”
Am rămas o clipă perplex. Glasul mi se părea cunoscut, era al unei poete, dar nu-mi aminteam numele ei. M-am întors în direcția de unde venea glasul dar nu puteam vedea din cauza gardului. Persoana care o chema pe Margareta se afla dincolo de gardul muzeului. Am văzut-o în schimb pe Margareta, cum se scoală și se întinde leneșă pe capota mașinii, apoi sare și pășește agale spre direcția din care se auzea glasul. N-am mai stat să cercetez cine era femeia care o chema pe Margareta. Poetul Emilian Marcu mă aștepta și nu e în firea mea să mă las așteptat.( fragment - partea întâi)
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere"Cum să scriu un eseu..."-Vasile Anton-prezintă Liviu Apetroaie... "Cum se naşte un eseist..."
RăspundețiȘtergere"Cum să scriu un eseu..."-Vasile Anton-prezintă Liviu Apetroaie... "Cum se naşte un eseist..."
http://www.dailymotion.com/video/xmlmzg_cum-sy-sciu-un-eseu-vasile-anton-prezinty-liviu-apetroaie_creation
http://www.dailymotion.com/video/xm0yi7_prezentarea-volumului-cum-sa-scriu-un-eseu-de-anton-vasile_creation#from=embediframe
filme si fotografii de la lansarea volumului
http://universulprieteniei.forumgratuit.ro/t594-sedinta-a-xviii-a-cenaclului-up-lansare-de-carte-vasile-anton-28-oct-2011