Magicianul și Sacerdotul

Magicianul și Sacerdotul

 http://blogulluianton.blogspot.ro/2012/11/magicianul-si-sacerdotul.html

Moto:  „Când i-am spus  într-o zi că scriu a fost teribil de emoționat. Ca și cum i-aș fi spus: << Am de gând să mă fac magician >> ” Henry Miller

      

           În ziua aceea de joi, 11 octombrie 2012,   nu bănuiam că  mă voi întâlni  cu  magia albă  și neagră. Căci  ce înseamnă  oare întâlnirea cu   pisica albă și  pisica neagră?  Nu oare  magia albă și magia neagră? Și magia albă sau neagră nu e ca și cum te-ai  întâlni cu un personaj din lumea de dincolo din a cincea dimensiune? E ca  întâlnirea  de gradul III, cu care americanul Steven Spielberg ne-a convins  de existența   extratereștrilor.  A scrie   un   roman nu-i  o formă de magie albă sau neagră sau  albă și neagră  sau o întâlnire de gradul al treilea?    

Îl sunasem  pe  Emilian Marcu, poet și  romancier ieșean,  membru al USR,   pentru a stabili  o întâlnire. Voiam să-i cer  câteva sfaturi în legătură cu  un  asemenea  proiect   literar.                        

    Era pe la ora două după   prânz când am  ajuns în  parcarea  de la Casa Pogor. Am zărit-o din mersul big smal-ului. Stătea tolănită   și dormita  pe capota unei mașini din   parcare. Ca o blondă  languroasă ce  face, tolănită pe capotă,   reclamă   unei  mașini de lux, pisica  albă  moțăia acolo sus.                   Am   parcat big smal-ul   aproape  de mașina pe care se afla pisica,  am căutat  repede  aparatul de pozat și-am surprins-o în imaginea clipei. Albă ca  un iepure   de Angora, mă privea sfidător  cu ochii ei verzi și reci, ca o blondă placidă ce se uită  lasciv și provocator la cumpărătorii de mașini.  Pisicii albe, la fel ca fetei  blonde, îi place pozatul. Dar în acel  moment  nu avea chef, o deranjam din visare …                  

          Încinsă de   soare, capota   mașinii era ca o sobă  pentru pisică. Visa probabil  că doarme  pe o soba  caldă, cum o blondă languroasă,  cu pielea  lăptoasă visează să doarmă în patul luxos  al  vreunui  grangur...                                

          În octombrie, temperatura  scade simțitor, dar,  în  faptul zilei,  soarele   mai are totuși puterea să  încălzească, iar pisica, percepându-i  căldura, a  asociat, probabil, capota  cu o sobă.         

      N-am intrat în  mintea pisicii să  văd de ce a ales  capota, dar mi-am imaginat  euristic acest lucru …                                    

          Totuși, nu  în fiecare zi vezi   o pisică  albă  cocoțată   pe capota mașinii. Pisica albă  pe capota mașinii era, poate pentru mine,  un semn,  un mesaj  ascuns ce  trebuia să-l decodez.  Mă grăbeam să ajung la întâlnirea cu scriitorul   ieșean  Emilian Marcu  și am lăsat decodarea pentru mai târziu.                          

       De ce asemăn o  pisica albă  cu o blondă languroasă sau de ce  compar  o   blondă cu o pisică albă?  Ce asemănări   ar putea fi  între o blondă și  o pisică albă?   Ei bine,  la prima vedere, niciuna! Dar, nu numai între blonde  și pisici, ci între femei în general  și pisici.                                                                           Femeile, fie ele blonde sau brune, roșcate sau șatene sau în alte  culori moderne  au ceva din  comportamentul felinelor.  

       Multe sunt „sălbatice” ca leoaicele, tigroaicele  sau ca  femelele altor specii  -   leopard, jaguar, puma  sau   linx, dar cele mai multe dintre  reprezentatele sexului slab (sic! care-i  oare sexul slab?!)  se aseamănă  cu  pisicile domestice. „Femeia e ca mâța; se lipește de cine o mângâie…”  spune,  Pe Donul liniștit  -    Mihail Șolohov.                          

          Unele,  puține  la număr,    ca  acele superbe  regine  ale junglei umane, se aseamănă   în  comportament  cu   leoaicele, dar  nu-l fericesc pe bărbatul care are ca soție  o leoaică. Nici măcar dacă-i președinte, rege  sau  parlamentar, fost  interlop sau mai știu eu ce pungaș penalist. Cât  de  leu paraleu va fi fost  sau va fi, soțul,  ei  bine, tot supus  leoaicei este.                                                                

          Dar să nu cădem în greșeala de a crede că toate  femeile  sunt prădătoare; mai sunt printre ele și inocente căprioare…  Cele mai multe, însă, se identifică  cu  familia  pisicilor  -   multe  rasate,  dar  mai  multe   - pisici  de maidan… Cu toate acestea  nu vă așteptați că  dacă-s domestice sunt mai puțin  agresive decât cele sălbatice.                                 

            Bărbații, mai ales cei din  înalta societate, să  nu uite că și cele  blânde  sunt dotate cu dinți și  gheare ascuțite. Domesticirea nu le-a diminuat instinctul de prădătoare. Ba, aș zice,  dimpotrivă!                                                                  O asemănare categorică  și de necontestat   a femeilor  cu felinele este că atât felinelor cât și femeilor le place căldura.  La căldură, femeile se întind  languroase ca pisicile…și se lipesc, vorba lui Șolohov, de cine le mângâie.             

           Acum,  să nu credeți, dragi cititoare, că bărbații ar fi  oameni, iar   femeile  doar  feline prădătoare  fără suflet  și nu ar avea și ei corespondențe  cu lumea animală. Ba poate mai mult decât femeile;  unii sunt și ei felini  - lei paralei, dar cei mai  mulți sunt  motani domestici sau și mai rău fac parte din familia bovine, ovine sau porcine.

           Întâlnirea  cu pisica albă am  crezut că-i   pur întâmplătoare, dar, după cum aveam să văd, nu a fost deloc, absolut deloc  întâmplătoare. De unde tragem  concluzia că nicio întâmplare nu-i deloc întâmplătoare.                       

        O de-aș putea să văd cu ochiul lui Shiva, dar deși   posed  acel ochi al lui Shiva, de altfel toți îl  posedăm, fiind  identificat  cu  epifiza  sau glanda pineală ( care   se aseamănă cu  un glob ocular și  are capacitatea    de   a vedea  totul  în spațiu,  360  grade  de jur împrejur  și  totul  în  timp  -  trecutul și viitorul) aș fi știut dacă aș  fi putut   pătrunde dincolo,   în cealaltă lume, în a cincea dimensiune  și aș fi văzut dinainte totul.  Extrasenzorialii   și paranormalii reușesc asta prin varii magii, dar  o ființă umană  normală, neînzestrată cu calități  paranormale  ca mine,  numai  prin   decorporalizare și  saltul  prin  moarte  e dincolo.                                                                                       

           Or, pentru a trece în cealaltă lume  și pentru a vedea  tot ce se petrece în lumea  pământeană  ar fi trebuit  să mor  sau să   experimentez  viața   la limita  morții,  să am, ca pitagoreicul  Epimenide ,,expert în catalepsie”, capacitatea de a   muri și învia când vreau.                                                                            Chiar de aș fi avut asemenea înzestrări paranormale nu m-aș fi  apucat,  nici  în ruptul capului, să hălăduiesc prin cealaltă lume de teamă  să  nu  pățesc ca Hermotin din Clazomene  care își părăsea  adesea trupul între viață  și moarte și hălăduia în cealaltă  lume, căutând aventuri   unde voia și unde dorea, pe  Pământ.                                                                                                  

          Odată, în timp  ce  Hermotin  evadase dincolo, lăsându-și  trupul acasă,    soția sa, Hermodor   povestește Plutarh (eu am aflat povestea  de la Ion Petru Culianu),  geloasă și sătulă de aventurile lui  prin celelalte lumi (în particular vă pot spune că nevastă-sa credea că  are dincolo o amantă),  ca să se răzbune  pe  adulterin,    i-a dat  trupul  dușmanilor  săi, Cantharizilor  dionisiaci, care l-au ars  și sufletul  nu a mai găsit, la întoarcere, receptaculul.                                         

     Să mor,  doar ca  să pot  prevedea dinainte  întâlnirea cu pisica  albă și pisica neagră, fie ele și simboluri ale magiei … Doamne ferește!

         Nu știam de era magia albă  fiindcă pisica era albă sau dacă nu,  tocmai  pentru că pisica  era albă  intram în  sfera magiei negre. Dacă   în tradiția  populară nu  este cert că  pisica albă  ar simboliza  magia albă, cu  siguranță   pisica neagră e simbolul satanei și implicit  a  magiei negre. N-am văzut  vrăjitoare sau vrăjitor, ori pe Satana să nu fie însoțit de o pisică neagră.

          În  ziua aceea  nu   a fost   în  intenția   mea să ajung  în parcarea  de la  Muzeul literaturii române, adică la Casa Pogor, sediul societății literare Junimea, unde s-au perindat fondatorii culturii  române Maiorescu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Slavici, Xenopol, Conta și alții. Dincolo de voința mea, forța  destinului m-a împins să ajung în parcarea  de la  Junimea.                               

        Pe  Emilian Marcu  l-am cunoscut, mai bine, în vara aceasta,   în tabăra de  creație de la Avrig.   Emilian  Marcu este  un adevărat magician al cuvântului.    Sonetele   sale  fascinează   cu metafore  care   pătrund  adânc în ființa spirituală a  omului  dedulcit la cultură: „Căderea unei frunze ne va-ngropa-n mistere” sau  „Înduioşat ca orbul  de lumină” sau „Cohorte  reci de frunze pe umeri iar coboară”. Îi cer să-mi dea romanul  Suburbii municipale, (patru volume)       dar nu-l are  la  birou.                                                                                            Un magician al sonetului   se avântă și  în proză?!  Un poet consacrat  să  scrie proză?!  Dar oare Eminescu nu s-a avântat  în proză? Nuvela  Sărmanul Dionis  e o capodoperă, dar puțini i-au pătruns înțelesul  și puțin i-l pătrund chiar și azi. În Sărmanul Dionis,  Eminescu văzuse   lumea, de dincolo,   din a cincea dimensiune.           Nu întâmplător Emilian Marcu  vede   creația  literară  eminesciană   drept  -  „Biblie limbii române” .  Cu Sărmanul Dionis,   Eminescu și-a depășit   cu   cel puțin  un veac, veacul.

          Emilian Marcu, cu  romanul   Suburbii municipale,  a pășit pe cărările    nebătătorite ale  prozei  poetico-mitice. A scrie în formule  arhetipale  e ca și cum a-i merge  pe nisipuri mișcătoare. Dar  adevăratele   încercări   ale artei  numai  prin   trecerea  peste   nisipuri   mișcătoare face să  poată  dăinui. Emilian Marcu și-a asumat deliberat acest risc  uzitând  de o   gândire paradigmatică   generată de   metafore și alegorii.                                                                      

         În Suburbii municipale,   Emilian Marcu  prezintă un personaj ce se aseamănă  cu  Eroul cu o mie de fețe  al lui Joseph Campbell(1968)  din mituri -   variații ale  unui arhetip  universal,  ce își părăsește  ținutul  natal și se întoarce ca ființă zeificată (Bătrânul Anticar).                                                                  

         Romanul  lui  Emilian  Marcu este o  ingenioasă  parabolă, cuprinzând  evenimente din cercul vieții cotidiene cărora le atribuie o semnificație  generală  și  superioară , o adevărată incursiune  în  timp  și spațiu, cu o lume prinsă   într-o  realitate  ficțională, ceva în  genul Project  Natal  Xbox, în care îl  identificăm  pe însăși autorul romanului în Bătrânul Anticar dar și  în  ,,Părintele Sava Gotul starostele grădinilor de zarzavat și al livezilor”.                                          

       Narațiunea   te face să   intri ca  într-un vis într-o  lume  reală construită  imaginar,   elaborată cu măiestrie prin   îmbinarea cuvintelor și frazelor ce redau  imaginea unui   real virtual. Citind-o te captivează, căci nararea  îi  oferă   cititorului  o plăcere estetică aproape de sublim.                                              Tetralogia lui  Emilian Marcu Suburbii  municipale (Lumea dincolo de lume; Mormântul călugărului  ioanit; Aducerea cenușii  la templu; Ultima cină a Paladinului) este  o invenție din  genul  mainstream-ului.                             Literatura  mainstream nu este  o literatură SF,  cum mulți tind a crede,  ci o transpunere  a realității  imediate a vieții noastre sociale într-o  plăsmuire  realistă. Scriitorul însă  refuză încadrarea în vreun gen. „Am scris cartea instinctual…”, mi-a declarat  Magicianul  într-o convorbire particulară.                   

         Dacă ar fi să compar Suburbii municipale al lui Emilian Marcu cu  Orbitor al lui Mircea Cărtărescu, aș spune, absolut dezinteresat și  imparțial, că Orbitor e un mic licurici, în pofida aprecierii criticii, mult pre binevoitoare, care  l-a  catalogat drept un reper al prozei românești contemporane. Egotismul – gen Dorian Gray  din Orbitor  spulberă farmecul și misterul crisalidei  fluturelui.                              

          Suburbii  municipale este o parabolă cu adevărat orbitoare.  Captivează de la început și până la sfârșit suburbiile  - „locul meu magic”, cum le numește Primarul. Stilul metaforic, în mare parte   poetic, amintește când  de cel al lui Mihail Sadoveanu, când   de-al lui Fănuș Neagu.                                                                                                                  Pentru a   percepe la adevărata lui   valoare estetică, romanul    Suburbii municipale, este   nevoie să  citești  o  bibliotecă de cărți, căci  scriitorul  ne introduce  într-un   halucinant amestec de  lumi  - medievale și moderne, de ritualuri  oculte  -  esoterice, religioase (simbolul mitic religios al nopții de Sânziene - noaptea trecerii  dintre lumi -  motiv eliadesc și sadovenian, revine la Emilian Marcu  în ritualul Ultimei   cine a Paltinului),  alchimice și   astrologice, cu misterioase   vânători  de mistreți  ca pe  vremea  comunismului,   pregătirea meselor pantagruelice, inclusiv  a  fuduliilor   porcilor  vânați  pentru   masa  de taină a Primarului  ,,să punem țara  la cale, să ne sfătuim cu e mai bine.”                 

           Acest  festin ascunde mizeria și boala, unei lumi pe care Primarul nu  o  mai vedea  - „lepra zidurilor”. „Nimic nu-l mai lega de viața aceasta pământeană, nimic nu-l mulțumea , în nimic nu se regăsea.”                               

  Cina  de taină este împinsă cu fiecare volum spre ultimul. Toate aceste pregătiri grandomane,  toate rafinamentele culinare, tot acel fast descriptiv, toate planurile secrete, minuțioase, poruncite de Primar, au  darul de a ascunde  prăbușirea unei lumi „de catifea, pufoasă și moale”.

          Emilian  Marcu  este   un temerar care  joacă,  dintr-o   mare   iubire pentru spirit,  jocul  riscant al artei.  El nu se vrea un magician al cuvântului, ci mai degrabă  un grădinar care ne învață arta grădinarului cu mirabile semințe.  (Emilian Marcu - Arta grădinarului, Junimea, 2011) .                                             Titlu,  inspirat, cred eu,  de  volumul   Grădinarul lui Rabindranath Tagore,  Arta grădinarului al lui Emilian Marcu  este arta  a cuvântului   de mare migală, o  țesătură de  flori,  o  armonie a naturii cu spiritul celest,  în care sublimul   artei   grădinarului  constă  în   magii  exprimate   în   metafore ale naturii. Nu oricine  poate    pătrunde tainele  acestei arte   de a însămânța grădina cu mirabila sămânță.                                                                                        

            Adevăratul scriitor  este  un magician  temerar, nu  imitatorul  sau „adunătorul  de coji”, cum îi  numea Eminescu  pe compilatori  sau pe  imitatori.    Emilian Marcu  este   un creator de spirit   și  ca orice creator de  lumi  inteligibile, emite o energie pozitivă,   molipsitoare, sinergetică. „...Dacă ceea ce scriu  spune Emilian  Marcu  într-un interviu    ajunge la sufletul şi la  mintea cititorului este o adevărată minune  pentru mine.”

                   I-am  telefonat lui Emilian   și i-am  spus  că sunt în  parcarea de la Junimea.  Nu mai știam cu precizie unde are biroul  la  Casa studenților.  „Nu acolo!”  îmi spune Emilian. „Vino la Casa Studenților, la intrarea cu statuile domnitorilor.  Vino, dar să nu mi-l aduci pe  Liviu Apetroaie! Sunt supărat pe el… are darul de-a sări calul!”

         Emilian Marcu  este un elegant în relația cu ceilalți ca  și în relația  cu arta cuvântului. Se retrage din fața  „agresivilor”ca și  subculturalului.   Ca  om al  balanței și al    judecății drepte   exprimă, în relația cu ceilalți, o judecată sănătoasă ce vine  dintr-o  sănătatea morală de  bun simț ancestral al  țăranului român.           

        „Nu, nici gând îi spun, nu m-am întâlnit cu Liviu Apetroaie.  Sunt solo!” „Atunci vino!”                                                                                                           Cum parcarea din  fața Casei studenților  era supraaglomerată  ( la   rondul de la Biblioteca „ Mihai Eminescu” se  efectuează   lucrări de amenajare),  mi-am amintit de parcarea din curtea  Muzeului literaturii, așa că am tras la Junimea.                                                                                                           Atunci   am văzut  pisica albă.  Mi s-a părut   ciudat   ca o pisică să se cocoţeze  pe capotă  mașinii.  Profitând  de  indolența  ei, am pozat-o și am coborât   la Casa studenților. Pe când coboram către poarta muzeului, aud  în     urma mea  o voce  vag cunoscută –  „Margareta,  vino afurisito! Tocmai pe capota mașinii  ți-ai găsit să  torci?!  Pis.., pis…, hai  fată, vino la mama! Hai vino Margareta,  te așteaptă maestrul!...”                                                            

         Am rămas o clipă perplex. Glasul mi se părea cunoscut,  era al unei poete, dar nu-mi aminteam numele ei.   M-am întors  în direcția de unde venea  glasul  dar  nu puteam vedea din cauza  gardului.   Persoana care o chema pe Margareta se afla dincolo de gardul  muzeului.                                                                         Am văzut-o  în schimb pe Margareta, cum se scoală și se întinde leneșă pe  capota mașinii, apoi sare și   pășește   agale spre   direcția din care se auzea  glasul. N-am mai stat să cercetez  cine era  femeia care o chema pe Margareta.     Poetul Emilian Marcu mă aștepta și nu e în firea mea să mă las așteptat.( fragment - partea întâi)